Sărbătoristică

          Dintre toate împrumuturilepe care le-a făcut religia creştină, niciunul nu i-a adus mai mult succes precum elementul de noutate: propovăduirea iubirii. Iubirea aia veşnică, aia conform căreia Nimeni nu te lasă la greu. Şi te iubeşte, vorba ‘ceea, de nu te vezi. În consecinţă, aşa, ca o concluzie sărbătoristică, eu nu aş adăuga decât Doamne-ajută!Sărbătoare luminată să fie, dacă tot e sărbătoare. Şi iubire. Multă! Nesfârşită!

Anunțuri

De sărbătoare

          De bucurii avem cu toţii nevoie; de bucurii şi de oameni la care să ţinem atât cât ne ţine sufletul. Poate uneori mi-am spus că o singurătate valorează mai mult ca o sută de oameni; au fost dăţi, însă, în care m-am convins că un om poate cântări mai mult ca o sută de singurătăţi. Nu, acum nu îndrăznesc să spun prea multe despre blestemul anumitor zile. Oricât ni le numărăm pe degete, unele sunt mai importante decât altele. Şi cele pe care le dorim pline de veselie şi lipsite de grijă nu pot fi altfel decât binevenite. La Mulţi Ani, deci!

Conceptual

          Iubirea are darul acesta special, de a salva sau de a ucide deopotrivă. De a carboniza, de a transforma în cenuşă, “moartea” reprezentând preţul plătit pentru eliberare, pentru libertate. În urma plăţii – aşa am învăţat cândva, nu este valabil dictonul “după faptă şi răsplată”, mai degrabă mult mai aplicabil este principiul juridic că orice contract are un preţ – atitudinile sunt diferite. Unii îşi lasă capul în pernă, şi-l înfundă în ea şi plâng; alţii pornesc să cutreiere aşternuturi, nu în căutarea sentimentului, ci în căutarea reconstituirii de sine. În iubire nu îşi are loc răzbunarea, cine iubeşte cu adevărat nu plăteşte poliţe. Doar suferă. Doar caută să îşi revină, să reînvie, să nu îşi lase cenuşa împrăştiată de vânt mai devreme decât este cazul. În iubire… vorbesc prostii. În iubire nu există principii, nu există răzbunări, nu există condiţii. Poate de aceea multe dintre iubiri sunt născute ca să moară, pentru că au un cadru prea larg de desfăşurare în care se dezintegrează şi se pierd. Şi devin cenuşă, indiferent dacă acela care o conţine este capabil să meargă mai departe sau rămâne împietrit. Eu mereu mi-am dorit să rămân în împietrirea incinerării. Dar până atunci mai este – cum se spunea la noi, o să mai curgă multă apă pe Mureş. Atunci când nu mai are nicio datorie faţă de alţii, omul este dator să se întoarcă înspre sine însuşi. Şi, dacă nu mai are niciun motiv să trăiască, să renască. Să se reinventeze.

„Pentru totdeauna”

          Nu m-am gândit niciodată ce înseamnă când spun “pentru totdeauna”. Am spus-o de puţine ori, şi numai atunci când am crezut ce spun, când mi-am dorit. Oricât de incredibil ar părea, şi eu, ca toţi ceilalţi, am avut momente în care am dorit veşnicia şi am încercat să o păstrez intactă.

        Doar că nu ştiam un soi de lege a relativităţii. “Pentru totdeauna”, veşnicia, durează şi o clipă, şi un minut, şi o lună. Da, îmi amintesc, se contabilizează pe luni, şi lunile devin ani, şi “pentru totdeauna” durează un an, doi ani, cinci, şapte, o viaţă… cine ştie, poate mai multe vieţi. În cazurile fericite. Altceva vroiam să spun… “Pentru totdeauna” durează, mereu, atât cât crezi în noţiune. Chiar şi când nu îşi mai are rostul.

//

Ilogic

          A fost o vreme în care nu înţelegeam femeile, dar îmi doream cu tot dinadinsul. Deşi nu m-am considerat mereu scriitor am început să scriu de mult, la început timid, apoi din ce în ce mai aprins, mai pasional, mai înverşunat. Pe trupul fiecăreia, în sufletul unora, cu lacrimi, cu vârful degetelor, căutând mereu un fir pentru o poveste, încercând să creez o lume, nu, mai multe lumi, în care o Ea să domnească, să poruncească şi să fie ascultată.

          Poate că inima fiecăruia dintre noi este o călimară în care pulsează cerneală. O călimară care aşteaptă să înmoaie peniţa unui stilou cu care să începem să scriem. La început scrisul este greoi, dacă putem numi scris acele linii drepte, mai mult tremurate, bastonaşe desenate nesigur, litere nereuşite care încearcă să reţină în ele sunete şi atingeri. Apoi totul pare să devină mai uşor, deşi…

          A fost o vreme în care nu înţelegeam femeile, deşi îmi doream. Nici acum nu le înţeleg. Dar mă gândesc că nici nu trebuie înţelese. Mă gândesc că este un efort prea mare şi lipsit de sens să încerci să înţelegi. Mă gândesc că acela care poate înţelege femeia cu siguranţă este capabil să explice, să demonstreze, noţiunea de Dumnezeu. Numai acela care poate găsi explicaţie la ceva fără explicaţie ar avea puterea să scrie nu numai pagini de suflet, ci tratate de gândire. Deşi, dacă stăm bine să ne gândim, logica nu are nimic de-a face cu iubirea. Iar femeile… fiecare are un anumit fel de a iubi, şi un anumit mod în care îşi doreşte să fie iubită. Da, iubirea este universală, dar numai la suprafaţă. Pentru că fiecare, oricare, îşi doreşte un gest, mereu un alt gest, o vorbă, mereu o alta, o iubire… nu mereu alta, ci mereu altfel. O iubire pe care nu i-o poţi scrie în suflet decât ridicând-o la ceruri şi târând-o de păr prin ţărână. O iubire pe care nu descoperi cum să o manifeşti decât în ochii ei, şi poate nici măcar acolo, pentru că…

          A fost o vreme în care am acceptat că nu înţeleg femeile; dar nici ele nu se înţeleg pe sine. De aceea este mai bine să nu le întrebi niciodată cum vor să fie iubite. Ele nu ştiu… ele nu ştiu să explice, totuşi se întâmplă să reuşească să înveţe pe acela care încearcă. Dar niciodată prin cuvinte.

          A fost o vreme în care i-am cerut să mă înveţe să iubesc. Nu ştiu ce mi-a făcut nebuna – nebună ca orice femeie, de altfel – în loc să o iubesc m-a învăţat să scriu.

Rock, mătuşă!

          Există suflete capabile şi dispuse să trăiască poveşti. Poveşti cu regi şi regine, cu suflete călcate în picioare şi renăscute din propria cenuşă, poveşti în care curg lacrimi cu gust amar, sau, ideal, cu gust de fericire. Poveşti în care nu se urmăreşte înciudarea duşmanilor, nici moartea lor provocată de vreo invidie născută faţă de vecinul posesor de merţan, sau de domnişoare cu coapse marmoreene.

          Nu spun, există poveşti ridicole care nu merită nici măcar menţionate. Există, însă, şi poveşti care încep de la un punct şi continuă, în mod ciudat, dincolo de moarte – acolo de unde începe reînvierea, acolo unde ochii lucesc minunat, acolo unde, chiar şi după revolte ucigătoare, genunchii, slăbiţi de luptă, se îndoaie în faţa unei unice regine.

          Poveşti… şi rock, mătuşă!

Declaraţie

Uneori faptele nu sunt suficiente pentru a dovedi trăinicia sentimentelor. Aşa am aflat… Sunt oameni care cred mai mult în cuvânt decât în faptă. Poate au dreptate, pentru că unele declaraţii, unele cuvinte nu pot, nu au dreptul să fie mincinoase.

I still count every minute
Every look in your eyes
Every time that you’re with me
Every kiss, every night
Give me hope for my mission
And support on my way
We’ll be living in clover
Once we get over
The dark and cloudy days

You’re in my heart
You’re in my spine
You’re in my head
You’re in my lungs
And when I die
I’ll be waiting for you
To be with me

You’re in my skies
You’re in my sun
You’re in my tears
You’re in my doom
And when I’m gone
I’ll be hoping that you
Will be with me

You’re a reason to live on
Even after this life
One’s to short for what we share
So we’re living it twice
You’ll be queen of my empire
You’ll be glory and shine
We’ll be in this together
Married forever
Until the end of time

So I’m in love
Where are you?

You’re in my heart
You’re in my spine
You’re in my head
You’re in my lungs
And when I die
I’ll be waiting for you
To be with me

You’re in my skies
You’re in my sun
You’re in my tears
You’re in my doom
And when I’m gone
I’ll be hoping that you
Will be with me

So give me everything you want to give to me
And tell me everything you want to say to me
Just love me anyway you like ‘cause anyway you’re right here in my heart