Joacă

          Nu mai ţin minte cine afirma că, înafara copiilor şi a bătrânilor, nu putem ierta pe cei care ne spun adevărul. Cred că ăsta este unul din motivele pentru care am rămas şi vreau să fiu mereu copil. Sunt anumite momente în care îmi place să spun adevărul şi, paradoxal, dacă cineva îmi pune o întrebare la care nu îşi doreşte răspunsul, îi vine destul de greu să se supere pe mine când îl primeşte. Sau, dacă se supără, îi trece destul de repede. Se mai spune că marile adevăruri se spun sub formă de glumă – şi din nou, în cazul bunei dispoziţii nu este loc de supărare. Cred că din acest motiv câţiva prieteni de-ai mei, lipsiţi de grijile menţinerii siluetei, deci „oameni cu greutate” cum îmi place să îi numesc , nu se supără pe mine de fiecare dată când mă mir că au supravieţuit încă unui Crăciun. Păi cum să te superi pe un copil şi pe un adevăr spus în glumă?! Este, de asemenea, posibil ca, păstrându-ne latura copilăroasă şi refuzând să devenim oameni mari şi scorţoşi, bucuriile să ne fie mai multe şi deloc străine. Dar cred că o asemenea afirmaţie este ceva mai hazardată şi exclude mai mulţi factori care ne influenţează structurile sufleteşti şi atitudinile.

          Într-o noapte, jucându-mă cu câteva idei, mi-am amintit că primisem o întrebare şi am început să mă gândesc ce îmi aduce mai multă bucurie, marea sau muntele. Am renunţat după câteva secunde să mă mai gândesc, nu pentru că întrebarea nu ar fi avut vreo însemnătate – orice întrebare este importantă pentru că poate naşte multiple răspunsuri şi încă pe atâtea întrebări! – ci pentru că răspunsul cel mai sincer nu avea nevoie de multă cumpănire.

          Marea nu am iubit-o niciodată, aşa cum pretind unii că ar face-o. M-a impresionat în câteva rânduri, e adevărat, dar respectiva senzaţie mi s-a stins repede. Nu spun că dispreţuiesc iubirea de mare, pot eventual mărturisi că nu o înţeleg, întrucât, raportat la mulţi pe care îi cunosc, picat pe sub masă prin vreun birt pot foarte bine să stau oriunde, nu neapărat cu marea vuindu-mi în ureche. Dacă vreodată, în cine ştie ce acces de nebunie, aş prefera pentru câteva clipe marea muntelui, ar fi dintr-un motiv care multora li se va părea ciudat. „Thalassa”! Aşa strigau vechii greci însetaţi şi epuizaţi de marşuri prin cine ştie ce ţinuturi ostile. Aşa strigau zărind malul mării, ştiind că de acolo sunt mai aproape de casă. „Thalassa, Thalassa”! Nume pe care, dacă aş face excepţie că aparţine mării, eu l-aş oferi unei femei exotice şi necruţătoare care să mă piardă de tot, cu suflet şi cu minte. Dar altfel, exceptând acest nume, marea nu prezintă vreun interes pentru mine.

         Muntele, în schimb… Nu ştiu cum îi spuneau vechii greci, dar sunt sigur că nu „la naiba”! Eu aşa cred, în faţa munţilor nimicnicia este mai greu de suportat şi nu de puţine ori ni se poate întâmpla să apelăm la exclamaţia mai sus menţionată. Nu mi s-a întâmplat să mă simt demn de dispreţ ca formă de viaţă în faţa valurilor mării, dar în faţa măreţiei munţilor nu am putut să nu îmi pun anumite întrebări. Nu le voi reda aici, nu îşi au rostul decât la poale de munte, în vălurile unei nopţi întunecate care îşi şopteşte liniştea cu aromă de cetină. A fost cineva care, pierzându-se în propriile gânduri, să nu se trezească brusc înspăimântat de linişte, de lună şi de umbre? Muntele nu este numai frumuseţe, este şi spaimă, şi mult mai multă trăire dacă avem curaj să căutăm în noi.

          Şi ar mai fi un lucru, unul pe care orice „homo ludens” nu l-ar trece cu vederea. S-o spune că Venus s-a născut din spuma mării, dar ştiu eu sigur că ea are munte, nu mare.

De pe drumuri (II)

Suflet

          Stătea muntele ăla aşa, parcă aruncat cumva într-o doară, înfipt adânc în pământ şi în ceruri, poate puţin într-o rână, dar la fel de impunător ca oricare alt munte. Mă privea sălbatic, aşa cum îl priveam şi eu – el pentru că aşa îi era natura, eu, pentru că îmi fusese dor, prea dor… un dor pe care nu îl pot cataloga altfel decât ca nestăpânit şi furios.

          Ne priveam amândoi, sălbatici, iar cel care era invidios eram eu. Invidios pe piscurile lui înalte, pe stâncile goale şi pietroase, pe pădurile care îi acopereau, fluide, umerii. Eram invidios pe nepăsarea lui, pe lipsa lui de vis, pe maiestuozitatea cu care încerca parcă să mă strivească. Eram invidios pe râurile care îl răcoreau, pe soarele care îl mângâia, pe norii care îi sărutau sfâşiaţi creştetul.

          Deşi îndrăznisem de multe ori să îmi mărturisesc că îl invidiam, îl priveam cald şi puţin pierdut, şoptindu-mi dorul într-o inspiraţie adâncă şi o expirare puternică. Îmi fusese dor… nu, nu doar să îl văd, să îl simt. Să îl simt sub picior, sub călcâi, să îi simt pietrişul scrâşnind înfrânt la fiecare pas, să îi simt umbra răcoroasă şi să îi ascult şuvoaiele repezi, ca şi cum ar fi ale mele.

          Îl priveam şi mă vedeam în poienile lui, între florile colorate presărate în iarbă, pe poteci ascunse de desişuri, pe marginea hăurilor pe care mi le punea în cale. Îmi doream să fie al meu, deşi îl învidiam…

          Pierzându-mă din ce în ce mai mult pe cărările sale mi se părea că totul îmi vorbeşte, că încearcă să îmi spună ceva, şi ciripitul păsărilor, şi foşnetul frunzelor, şi susurul râului limpede peste care trecusem, pietrele de care mă împiedicam… Întregul munte încerca să îmi vorbească. Şi, pentru că o lume, oricât de diferită ar fi, poate să comunice cu alta, am început să desluşesc din ce în ce mai clar şoaptele.

          “Iernile îmi îngheaţă animalele şi îmi alungă păsările. Fulgerele îmi aprind pădurile, ploile îmi umflă apele care încep să îşi roadă malurile şi năvălesc cu furie peste tot ce întâlnesc în cale. Pădurile îmi sunt tăiate şi nu de puţine ori mi se întâmplă ca bucăţi întregi de suflet să îmi alunece la vale. Mă macină timpul… mă sparg în mii de bucăţi, în fărâme invizibile, în particule de praf care plutesc, ciudat, în lumina soarelui. Trebuie să fac eforturi să nu îmi plec capul, să îmi ţin mereu fruntea sus. Şi o pot face pentru că prefer să mă orbească soarele, ca să nu îmi mai văd decăderea. Acesta este lucrul care doare întotdeauna cel mai tare. Mă calcă paşi în picioare şi mă suflă vânturile aspre, fără să mă ia să mă ducă într-un loc veşnic al tuturor munţilor. Fiecare copac tăiat, fiecare palmă de pământ plecată la vale, fiecare piatră transformată în nisip… toate mă dor, mă înfurie. Şi atunci îmi ascund capul între nori şi în ceaţă”.

          Invidia mea a început să scadă şi în scurt timp a dispărut, fiind înlocuită de milă. Muntele ăsta, aşa cum era el, aruncat într-o rână, spânzurat de ceruri şi adânc îngropat în pământ, începu să îmi pară om, aşa ca şi mine. Dar el nu găsise, în atâta vreme, modul în care să îşi zăvorască sufletul. Îl risipea, prin întreaga sa fiinţă, prin flori şi prin râuri, prin poieni şi prin frunze, prin fluturi şi prin tării. Iar ochii, dacă i-aş fi putut vedea, ştiam, nu ar fi semănat niciodată cu ai mei – goi.

Colţ de linişte

Coborâre

Coboram agale pe poteca îngustă, fără grabă, privind în jur şi căutând să fac în aşa fel încât fiecare clipă să nu dureze doar o clipă, sperând, în mod inutil, că în vreun fel voi descoperi puterea de a face o secundă să dureze mai mult, mult mai mult. Mi-aş fi dorit ca acea coborâre să nu înceteze niciodată, să dureze toate veşniciile pe care le mai am de trăit şi, în trecerea lor, să uit de toate câte mă aşteptau, de toate lucrurile care mai trebuiau făcute. Priveam în stânga şi oricât aş fi încercat, oricât mi-aş fi ridicat ochii spre cer, nu puteam trece mai departe de zidul care străjuia neîndurător depărtările. Un zid aspru, gri-alb, a cărui forţă înfrunta în mod permanent ploile cu stropi deşi sau razele soarelui, nemişcarea aerului sau rafalele de vânt. Un zid care purta cu uşurinţă pe creasta-i povara copacilor ale căror frunze începeau să ruginească, dar care, în acelaşi timp, părea nici să nu simtă scurmarea neîncetată a rădăcinilor, scotocirea permanentă a acestora în căutarea unei seve magice capabile să îi păstreze vii pentru totdeauna. Era un zid care se măcina încet, în timp, în sute de ani, în mii de ani, şi îmi dădeam seama că privirea mea nu va avea niciodată atâta putere încât să îi sfredelească măruntaiele pentru a vedea ceea ce ascunde.  În dreapta era hăul, dar nu unul asemănător celui pe care îl simte omul care a pierdut totul, mai ales speranţa. Era un hău în adâncurile căruia se auzea mugind un râu repede şi rece, cu unde muşcătoare şi puternice. Vuia dezlănţuit strivindu-se de obstacole, ocolindu-le, desfăcându-şi apele în jurul vreunei stânci, acoperind pietre lipsite de însemnătate care, însă, probabil au conştiinţa că durabilitatea lor o depăşeşte pe cea a oamenilor care, cu puţină teamă, se apropie de marginea prăpastiei pentru a îşi încânta privirile de sălbăticia luptei.

În faţa mea se întindea drumul îngust care se pierdea printre trunchiuri de copaci, printre frunzele lor, pe după coturi săpate de cine ştie ce forţă pentru a lega valea de ceruri, apoi, mai departe, stânca dispărea lăsând loc unui spaţiu albastru, pătat cu umbre albe de nor destrămat, prin care, şi mai departe, se distingea verdele vesel al unor pajişti păscute în fiecare vară, părăsite în fiecare toamnă, renăscute în fiecare primăvară – dar şi ele, mereu acolo, neschimbate şi neuitate. Doar paşii mei se târau prin praful care îmi murdărea, uneori, încălţămintea, lăsând urme pe care nu le-aş mai fi găsit nici dacă m-aş fi hotărât să mă întorc chiar atunci înapoi înspre înălţimi. Şi deveneau din ce în ce mai grei, din ce în ce mai nesiguri şi mai temători odată cu apropierea de semenii mei care nici nu foşnesc în bătaia vântului, nici nu înfruntă fără să clipească vreun capriciu al naturii. Vroiam să mă întorc, să dau bir cu fugiţii din mijlocul lor, să nu mai fiu nevoit să mă reintegrez în mecanismul pe care l-au inventat nişte minţi de asemenea uitate, dar, în acelaşi timp, îmi dădeam seama că locul meu nu este acolo unde aş fi vrut să fie, ci acolo unde aş fi vrut să nu fie. Coboram, din ce în ce mai abătut, mişcându-mi picioarele din ce în ce mai încet, târşâindu-mi tălpile, împiedicându-mă de colţuri de stâncă, stârnind praful în jurul meu, dar privind mereu, fără încetare, peste păduri, peste păşuni peste culmi, peste ceruri, departe, departe, departe…

Începuse să îmi placă acest joc de-a „îngerul căzând”, aproape la fel de mult cum îmi plăcuse înălţarea. Mă gândeam cum îmi ridicasem mâinile, cum îmbrăţişasem văzduhul, cum mă lăsasem purtat, de poteca pe care acum coboram, către frumuseţi nevăzute decât de ochii mei; iar acum, după ce îmi consumasem statutul de divinitate, după ce îmi desfăcusem aripile şi le folosisem până la destrămare, trebuia să cad, să cobor… să cad înapoi în iadul pe care îl părăsisem, de care uitasem, să mă las consumat de flăcările neîndurătoare care îmi incendiază sufletul, care mă chinuie, care mă ard fără încetare, dar numai pe mine, pe nimeni altcineva. Pe nimeni altcineva pentru că nu au puterea să lumineze întunericul adânc al nopţilor nepătrunse care mă aşteaptă.

De pe drumuri (III)