Stereotipie

          Mi se mai întâmplă din când în când să beau câte un pahar cu viaţa. De ce nu aş face-o, având în vedere că mă învaţă destul de multe lucruri?! Îi spuneam aşa, într-o doară, privind o fotografie de iarnă făcută în anul de graţie …. că îmi este dor. Îmi e dor până şi de ce eram eu, aşa neînvăţat cum eram. Peste timp am învăţat că nu poţi înceta să iubeşti unii oameni nici măcar când te dezamăgesc. Nici măcar când te fac să scrâşneşti din dinţi. Nici când te storc de lacrimi şi îţi ard ochii. Nici când îţi smulg sufletul bucăţică cu bucăţică. Nici când… Când te poţi lepăda de iubire?! Niciodată. Pentru că orice ar face, oamenii care ne trec prin viaţă devin parte din noi. Şi ne rămân alături chiar şi după ce se termină Totul. Chiar şi când rămâne senzaţia vagă că am strânge în braţe o amintire ca şi cum ar fi un trup de om.

De pe la socializări

          Într-un moment de socializare m-a întrebat cineva dacă scriu în format electronic sau pe hârtie. Ca orice om sănătos la minte, în loc să răspund scurt, am ajuns să povestesc despre obiceiurile scriitorilor – aici am amintit principiul conform căruia toţi scriitorii sunt morţi, în viaţă sunt doar oameni care scriu -, şi despre tabieturile lor. Într-un moment de socializare plăcută pică numai bine să ai puterea de a para, de a evita, de a eschiva – sau, mai pe scurt, e mai bine să ne ferim de răspunsuri seci, clare, care nu pot decât să sugrume discuţia. Bineînţeles, pus la zid, am recunoscut că nu mă bazez pe hârtie atât de mult pe cât o făceau predecesorii (era să scriu predecedaţii) mei. Dar atunci când îmi fac „bucătăria” tare îmi place să mângâi hârtia, de parcă ar fi cine ştie ce femeie ideală gata să îmi nască vreo odraslă atinsă de har divin.

          Pentru că, totuşi, în anumite momente este imposibil să discuţi cu oamenii pragmatici numai despre femei şi vin, am fost încolţit. M-am văzut nevoit să recunosc. Dacă prin absurd aş avea un copil, i-aş spune: „prietene, bucură-te de gustul aspru de alcool, de favorurile femeilor şi de înălţimile visului. Oricât ai muri în tine, păstrează-ţi visul în viaţă. E posibil să îţi supravieţuiască”.

Sărbătoristică

          Dintre toate împrumuturilepe care le-a făcut religia creştină, niciunul nu i-a adus mai mult succes precum elementul de noutate: propovăduirea iubirii. Iubirea aia veşnică, aia conform căreia Nimeni nu te lasă la greu. Şi te iubeşte, vorba ‘ceea, de nu te vezi. În consecinţă, aşa, ca o concluzie sărbătoristică, eu nu aş adăuga decât Doamne-ajută!Sărbătoare luminată să fie, dacă tot e sărbătoare. Şi iubire. Multă! Nesfârşită!

Că tot am mai trăit o moarte

          Încă nu încetez să îmi spun că am trecut cu bine peste momente grele. Cine nu cunoaşte sentimentul, sau nu îl apreciază, nu are decât să râdă. Ce este cel mai rău, în realitate, este că atunci când se sfârşeşte o lume este musai să înceapă alta. Şi nu asta ar fi neapărat cel mai greu, ci restructurările; rezistenţa la schimbare. Cred uneori că schimbările faptice sunt mai uşor de suportat decât schimbările gândurilor.

          Spuneam cuiva că mă simt mereu gol atunci când închei câte un proiect. Gol, cam aşa cum se simte cineva când simte o iubire murind şi se întreabă cât mai are de aşteptat până înfloreşte alta. Cinic vorbind, orice iubire moare, niciuna nu este veşnică. Pentru că nu există lumi veşnice. Dar să nu uit, în anumite momente simt nevoia de ceva tare, indiferent că mi se strecoară în urechi sau prin pahare. (Urechiuşe sensibile, cu grijă!)

Clipe ultime

          Sunt momente în care mă bucur că am învăţat să număr. Mi se mai întâmplă să stau ascuns pe undeva, prin vreun cotlon de întunecime, şi să învăţ să aştept. Indiferent cum. Rozându-mi unghiile, implorând cerul, fumându-mi ţigările una după alta până la degete. Lăsându-mi sufletul să cutreiere prin vise, prin lumi imaginare care se materializează. Şi, culmea!, din parte din mine devenind aşteptare care se stinge, transformată din zile în ore, din ore în minute, din minute în… Era să încep să mă joc cu vorbele mari. Nu putem trăi într-o aşteptare perpetuă, doar dintr-o aşteptare în alta. Astăzi luăm din nou fiinţă!

În aşteptare

          Partea neplăcută a scrisului este că atunci când îmi închei câte un proiect rămân pentru câteva clipe pustiit. Ca şi cum cuiva i s-ar întrerupe drumul de sub picioare şi s-ar trezi în faţa unui vid peste care nu mai poate trece. Partea mult prea plăcută a scrisului este că, atunci când îmi închei câte un proiect, nu îmi mai pasă că dincolo de curcubeu este vidul. Până şi asta m-au învăţat cuvintele, golurile pot fi acoperite de iluzie. Şi, mai devreme sau mai târziu, iluziile urmărite cu îndârjire se materializează. Mâine!