.

          “Mai sperai ceva?” mă întrebase cineva într-o noapte în care frumusețea lunii pălise. “Nimic”, am răspuns. Dar asta cred că este frumusețea speranței, nu șansa de a se concretiza, ci încăpățânarea de a îți urma sufletul.

Reclame

Stereotipie

          „Fiecare om le are pe a le lui”, mai spun câte unui judecător pripit, indiferent dacă este în faţa mea sau face parte din mine. Cred că mi-a luat o veşnicie să accept că fiecare om trebuie luat ca atare, chiar dacă ne-am dori să fie altfel. Ei, oamenii să fie altfel; sau viaţa, sau… Era să spun „sau moartea”, dar moartea nu! De multe ori mi-am dorit să schimb lucrurile, să găsesc pârghia de care are cineva nevoie pentru a răsturna lumea. Nu, nu cred că o poate clinti cineva, şi de aceea îmi mai spun că viaţa trebuie trăită într-o continuă căutare donquijotistă sau în renunţare. Dar, cum mă tot întreb uneori de la o vreme, de eroi înfrânţi cine mai are nevoie?!

Ca la ocazii

          Are rumânu‘, de ceva ani încoace, prostul obicei de a ura, când prinde ocazia, „să fii sănătos şi la pungă gros”! Bine că la pungă şi nu la paloş – îmi spun, bucuros că au trecut vremurile în care ne băteam ca chiorii cu turcii, cu tătarii, cu oricine ne prindea la cotitură. La cotitura istoriei, bineînţeles. (Nu că nu ar fi ajutat şi atunci pungile groase, poate mai mult decât orice paloş.) Dar pentru că tot s-a născut poet rumânuăsta, a găsit că e inspirat să rimeze sănătatea cu grosimea. Măcar atât! Şi apoi, dacă mai musteşte de ceva creativitate, împricinatul urător porneşte să adauge o listă întreagă, uneori de-a dreptul pantagruelică, de gânduri bune. Dacă nu poate, măcar se simte împăcat că a urat de grosime.

          În împrejurări care necesită urări, nesimţindu-mă deloc ca aparţinător clasei poeţilor mai sus invocaţi, mă trezesc în situaţia ridicolă de a-i face pe câte unii să se crucească. Nu de alta, dar de la o vreme am învăţat şi eu să urez şi de sănătate. Şi după aceea să-mi cârpesc urările cu câte altceva. Cum ar fi, de exemplu, să ai norocul ca viaţa ta să conteze. Pentru unul, pentru doi, pentru zece oameni. Pentru că degeaba ai parte de viaţă lungă în care nu ai făcut ochii cuiva să zâmbească sau să plângă. Pentru că zadarnic îţi târăşti traiul dacă nimănui nu-i pasă dacă o faci sau nu. Pentru că viaţa, indiferent cum ne este ea, trebuie să aibă un scop. Şi uneori scopul nu este să fii fericit, ci să aduci fericire. Eu asta aş ura cuiva, dacă ar fi cazul. Să aibă puterea să aducă fericire şi să trezească iubire, şi sănătatea să îl sau să o ajute să o facă pentru cât mai multă vreme. Iar celor care îşi spun că încă nu au reuşit, le mai urez puterea să nu renunţe. Abia apoi „La Mulţi Ani!-ul de rigoare.

Umile revoltări muzicale

          O cunoştinţă de Facebook şi de viaţă reală tangenţial m-a uimit în urmă cu ceva vreme cu un status pentru care – deşi nu obişnuiesc – mi-am făcut cruce. Anume – cităm din memorie, deci nu sunt necesare ghilimelele – apreciază mai mult oamenii care sunt sinceri pe site-ul de socializare menţionat, care nu se sfiesc să se arate cum sunt, să spună ce doresc, să facă, să dreagă. Cu alte cuvinte: femei, dacă tot e spaţiu public, arătaţi-vă chiloţii şi ţâţele (cu asta aş fi de acord); băieţi, spuneţi ce-aţi vrea să rupeţi; şi cu câţi centimetri. Recunoaşteţi că i-aţi scoate vecinei hainele şi vecinului dinţii. Bre! Dacă mai există oameni care au impresia că Facebook este făcut pentru sinceritate nu pentru (cel puţin) autopromovare în ciuda presupuşilor prieteni, oricât l-aş considera eu pe Preafericitul un bişniţar nenorocit, daţi-mi voie să îmi fac cruce. Şi să cânt, că deh! Sau nu, să cânte Alice, eu îl îngân prin intimităţile mele.

Punct (muzical) cuvintelor

          Îmi atrăgea atenţia acum ceva vreme cineva drag mie că scrisul ar trebui să facă parte din viaţă, nu viaţa din scris. Şi îmi mai spunea că ar trebui să mă concentrez pe proiectele mele mari. Ceea ce am şi făcut multă vreme. Habar nu am cum a ieşit, bine sau rău, prefer să tac de fiecare dată când mă văd în oglindă. Aşa că îmi umplu tăcerile cu altele, cam cum fac şi pe aici, că prea s-au zbenguit cuvintele!

31

          Ar spune unii că astăzi se vor deschide porțile iadului. O fi ceva adevăr și în superstiția asta, deși multora le poate fi greu să observe vreo diferență față de viața de zi cu zi. Povesteam cu cineva depre “Abisuri” și aminteam că ideea volumului mi-a venit însoțită de planul de a o lansa în preajma Halloweenului. Pentru că, oricât mi-am dorit, nu mi-am găsit cadența cu vreo poveste veselă de Crăciun, dar mi-au reușit aproape mereu poveștile mai întunecate. Chiar dacă s-au schimbat planificările, m-am gândit că nu ar strica o mică adăugire virtuală. Încă puțin până mâine, dacă, bineînțeles, supraviețuim demonilor.