Aseară trebuia să fie o seară frumoasă. Echipele româneşti păreau să aibă şanse mari să ne facă mândri. Nu ştiu dacă să ne facă mândri că suntem români, poate doar mândri. Mi-a pierit sângele din obraji când un dobitoc, de la o masă alăturată, s-a bucurat la al doilea gol primit de rapidişti. Sau poate nu era român, poate era doar pui de curvă română care se vânduse, cum se obişnuieşte, ieftin, vreunui olandez. Culmea să fi fost olandezul din Eindhoven!
Să nu fiu înţeles greşit, cunosc foarte bine realităţile. O curvă nu este neapărat prostituată, la fel cum o prostituată nu este neapărat curvă. Îmi şi vine să râd amintindu-mi, cândva unele persoane mă învinovăţeau că sunt curvă. Doar că băiatul meu, chiar dacă nu îl am, cel puţin nu încă, ar fi avut bunul simţ să nu se bucure că o echipă românească este învinsă într-o competiţie internaţională.
Nu ştiu, nu îndrăznesc să mă pronunţ – au făcut-o sârbii mai bine, spunând “curva rumeno”. Ceea ce mă face, automat, curvă. Exact aşa cum îmi spuneau acele persoane amintite mai sus. Ceea ce este trist, totuşi, nu este faptul că suntem curve, ci acela că suntem luaţi în râs. Nimeni nu interzice unei prostituate să aibă demnitatea ei, aşa cum o fi, ştirbită sau nebăgată în seamă de oameni banali care bagatelizează totul. Dacă îţi vinzi trupul nu înseamnă că îţi vinzi şi sufletul! Pe când invers…
Habar nu am ce vreau să spun în această senzaţie de dezamăgire care mă încearcă. Aveam aşteptări mai mari, şi berile pe care le-am consumat privind penibilul nu al echipelor româneşti, ci al mentalităţii naţionale, accentuează această stare care pare că nu vrea să îmi dea pace. Cât ar trebui să mai suportăm penibilul mentalităţii româneşti în sine, aceea care impune aplecarea capului în faţa oricărei injurii, a oricărei batjocuri, aceea care nu permite nimănui să îi bată obrazul nesimţitului care afirma că „aşa le trebuie “ţiganilor” „, să ia căruţa de goluri în Europa. De fapt, dacă îmi permite cineva să mă laud, poate că tocmai acest gest pe care mi-am dorit să îl fac este diferit de mentalitatea românească. Aceea care ne transformă din oameni în sclavi repeziţi oriunde peste hotarele ţării, în speranţa aflării vreunui câine cu colac în coadă sau, destul de puţin probabil, a unei vieţi decente.
Într-un fel, i-aş mulţumi respectivei mentalităţii româneşti, pentru că, făcând un fel de medie, nu se poate să nu observăm că peste hotare ne-au plecat vârfurile şi scursurile. Ceilalţi, cei de mijloc, sau cei neloviţi de mirajul străinătăţii au rămas. Dar au rămas într-o ţară curăţată în mare parte de putregai. Mă refer la putregaiul social, pentru că cel psihic, mental, a rămas, mai gros ca praful de două degete aşezat în linişte pe rafturile nefolosite ale unei bibilioteci. Irelevant!
Ce vroiam să spun? Că începe să îmi fie silă de mine. Pe vremuri sărbătoream 1 decembrie şi îmi terorizam vecinii cu Furdui Iancu şi cu muzică patriotică. Pe vremuri aveam drapelul atârnat de perete şi, atunci când îl dădeam jos ca să îl spăl, îl înlocuiam cu un altul, pentru că nu se putea să lipsească. Pe vremuri eram un naiv care spera în redresarea României, în reconstrucţia ei, într-o viaţă nu neapărat mai bună, dar mai liniştită într-un spaţiu geografic căruia nu puteam să nu simt că îi aparţin. Poate într-adevăr sunt o curvă… Pentru că încrederea nici măcar nu mi se mai clatină, având în vedere că nu mai există. Pentru că scopurile îmi scuză mijloacele şi pentru că patriotismul meu este sufocat de complexul de a fi român.
Nu cu mult timp în urmă am ieşit în mahalaua care se numeşte, pompos, Centrul Istoric al Bucureştiului. Aşa o fi, nu spune nimeni… În acel loc am avut plăcerea de a demonstra unor tinere occidentale că noi, românii, nu suntem atât de jos precum suntem consideraţi. Noi, cei de aici, nu cei care ne fac de râs pe oriunde s-ar duce. Dar mândria pe care am simţit-o atunci s-a stins aseară. Pentru că aşa am impresia acum, că suntem blestemaţi cumva, că suntem sortiţi să nu fim altceva decât un popor de hoţi şi de curve. De curve plecate în Italia, în Germania sau în Spania. Şi de hoţi. Hoţi care ne furăm unii altora mândria naţională bucurându-ne când echipele româneşti sun învinse de trupe de mercenari încropite pe alte meleaguri.
Nevermore 