Absolutisme (VII)

          Deşi continui să susţin că schimbarea este singurul lucru etern din lumea aceasta, nu pot să nu mă întreb dacă, la nivel micro, nu mai există unul: esenţa fiecăruia dintre noi. Îmi vine foarte greu să cred că oamenii se pot schimba. Adevărat, se pot şlefui, pot evolua, îşi pot dezvolta calităţile şi pot încerca să îşi controleze şi să îşi minimizeze defectele. Dar ceea ce zace în ei, ceea ce sunt de fapt, rămâne acolo, neschimbat, urmând să se manifeste într-un moment de neatenţie sau sub spectrul impulsului.

          Sunt sigur că fiecare dintre noi are capacitatea de a se cunoaşte pe sine însuşi (mai ales că acest lucru este o datorie pe care o avem faţă de noi înşine) şi poate să arate celorlalţi doar ceea ce vrea să arate. Un fel de aplicare a zicalei “pe afară-i vopsit gardul, înăuntru, leopardul”. Toţi putem să fim păcăliţi, sau să ne lăsăm păcăliţi de o mască, mai ales de una confecţionată cu migală. Sau, şi mai grav, putem să fim caracterizaţi de o naivitate care să ne convingă că oamenii se schimbă. Acum îmi vine greu să cred aşa ceva, deşi a fost o vreme în care eram sigur că poate să fie altfel.

          Omul are prea puţin timp la dispoziţie pentru a se schimba în interiorul său. Indiferent de ce i se poate întâmpla, indiferent de influenţele care pot să apară pe parcursul vieţii sale, va rămâne aşa cum este format de la început, în funcţie de mediu şi de anturaj. Era cineva care îmi spunea că greşesc, deşi au fost destule ocazii în care mi s-a demonstrat contrariul. Omul este în sine o structură, este ca o construcţie. Pentru a fi schimbat este neapărat să fie dărâmat ceea ce reprezintă, şi doar apoi pornită reconstrucţia. Dar viaţa fiecăruia dintre noi este prea scurtă pentru a ne oferi posibilitatea de a ne reinventa la nivel interior şi esenţial. Nu putem să fim altfel decât suntem, doar în ochii altora – sau chiar şi în ai noştri, dar asta înseamnă să ne minţim singuri.

          Poate că unul din principiile absolute ale vieţii este că nimeni nu se poate schimba în natura sa. Îmi amintesc de un exemplu foarte plastic – “poţi să iei un porc, să îl speli, să îl parfumezi, să îi pui fundiţă şi să îl scoţi la plimbare în mijlocul spumei societăţii. De cum va prinde ocazia, însă, se va arunca fără ezitare în prima mocirlă pe care o găseşte în cale”. La fel şi oamenii…

Naturi

M-aş întinde, să încerc să îmi regăsesc eul, acela la care revin de fiecare dată, în acest cerc vicios pe care îl numesc viaţă. Doar pe el îl mai am, nimic în jur, pe nimeni. Aşa se întâmplă atunci când nu ai nevoie de nimeni. Mereu cel nefolositor trebuie să plece, să dispară, crezând că lasă în urmă-i un gol pe care nimeni altcineva nu îl poate umple. Se întâmplă să încerci să te potriveşti într-un loc, în vreo lume a altcuiva, să vrei să astupi un gol care, de fapt, nici nu există, să satisfaci nişte nevoi închipuite, nişte dorinţe care nu îşi află corespondenţă în niciun plan, nici material, nici imaterial.

Sunt oameni care parcă nu vor să înţeleagă că nu sunt doriţi, că nu sunt necesari, că nu au niciun rost… cel puţin în anumite vieţi în care ar vrea să pătrundă. Se întâmplă, uneori, să se încăpăţâneze să rămână, să caute să intre mai adânc, să îşi asigure un loc pe care nu îl pot primi niciodată pentru că, de fapt, el nu există. Se întâmplă să declare adevărate războaie acelor ziduri care, în spatele lor, nu găzduiesc decât nimicul, vidul. Pentru că sunt anumiţi oameni care se înconjoară de ziduri înalte nu pentru a proteja ceva, ci pentru a nu se vedea că nu au nimic de oferit…

Reflecții

          Cândva omul era considerat măsura tuturor lucrurilor. Dar astăzi trăim fără măsură, fără valoare, chiar fără regretul că nu mai suntem ce am fost. Probabil că încă omul nu este cel mai crud dintre viețuitoare, dar cruzimea sa este, cu certitudine, cea mai înfiorătoare.

          Omul s-a pierdut undeva pe drum, în niște neguri ale unor vremuri uitate, și nici măcar nu mai are interesul să se întoarcă, să se caute, să se regăsească. Dacă ar putea cineva să vadă privirea unui pui de om, a unui pui de om de acum sute de ani… Eu cred că ar fi fost o privire limpede care ar fi căpătat pe parcurs tărie. Și apoi, și-ar fi adăugat, doar pentru unele, pentru anumite momente, doza de cruzime necesară supraviețuirii.

          Puiul omului de astăzi, însă, capătă grotescul de la vârste fragede, iar ochii îi răspândesc îngrozitorul spectru al cruzimii din aproape primele momente de interacțiune cu cei slabi. Cu ceilalți ca el, dar mai slabi.

          Este trist să realizezi cum stăpânul unei lumi, el însuși fiind etalonul acesteia, o batjocorește, o minează, o subminează, o prăvălește în adâncurile unui întuneric pe care nu îl mai poate sfâșia niciodată. Este trist că omul nu mai este măsura tuturor lucrurilor, poate doar a oricărui lucru, a oricărui lucru mic, insignifiant, lipsit de preț. Este păcat că omul merge înainte fără a mai întoarce capul, fără a își mai aminti decât de cruzimea care îl animă. O cruzime care nu mai poate fi măsurată, nu mai poate fi cântărită și nici nu mai poate să fie uitată.

          Nu este trist că ucidem. Este trist că ucidem cu plăcere. Este trist că ucidem o lume, că ucidem popoare, că ucidem indivizi, suflete, sentimente, dorințe, vise, speranțe… Și măcar dacă ar fi doar așa. Omul a ucis dintotdeauna. Dar parcă niciodată nu s-a ucis, cu mai multă voluptate, pe sine însuși.