Indecenţe

          Mă simt uneori indecent. Încerc să mă mint, minunându-mă de simţirile mele, spunându-mi că nu am uitat de unde am plecat, că nu mi-am uitat învăţăturile primite şi că am învăţat, pe lângă ce nu am uitat, lucruri care să nu îi facă pe ceilalţi să întoarcă în cealaltă parte capul, cu silă, atunci când au de-a face cu mine. Dar este o voce interioară, una nebună, diabolică de-a dreptul, de care nu pot scăpa niciodată, oriunde m-aş duce şi orice aş face.

         Mă simt indecent, de exemplu, atunci când zâmbesc. Pentru că şi zâmbetele conţin mesaje ascunse, şi dacă nu sunt percepute, cu siguranţă ar trebui explicate. Eu nu o fac – nu, nu mă consider fals, mă simt doar indecent de permisibil. Mă mai simt indecent şi pentru că… Of! Dar pentru ce nu mă simt indecent?! Se întâmplă să mă simt aşa şi gândindu-mă că locul meu nu este pe metrul pătrat pe care îl ocup ci în altă parte. Nu îmi spun că sunt hoţ – pentru că acela care ocupă locul altuia înseamnă că îl fură – ci pentru că accept să trăiesc cu mine într-o delăsare continuă convingându-mă că îmi voi găsi cândva locul. Doar că, până şi asta este indecenţă! Acela care nu este mulţumit de sine trebuie să înveţe să se schimbe, iar eu, aşa cum spunea altcineva, nu fac decât să mă suport de seara până dimineaţa. Să mă suport şi să îmi storc creierii de cuvinte care, cântărindu-mă, mă tem să nu devină lături. Asta da indecenţă, să arunci cu cuvinte în oameni confundându-i cu porci pe care trebuie să îi hrăneşti deşi nici măcar nu le mai este foame.

        Dacă ar exista un tribunal care să judece indecenţa, m-aş autodenunţa, m-aş judeca şi m-aş condamna singur, m-aş închide undeva şi aş arunca pe fereastră cheia. Dar nu pot. Cumva, simt mai degrabă chemarea cuvântului decât a sihăstriei – deşi, fie vorba între noi, şi viaţa este un prizonierat, şi cuvântul şi viaţa lui. Vă daţi seama, să vrei să stai mort liniştit şi, după câteva sute de ani, să te mai pomenească prin vreo crâşmă unul, cu mintea puţin aburită, citându-te, invocându-te. Indecenţă! Nu, nu din partea ipoteticului personaj, ci a mea, pentru că spunând asta lovesc în rădăcinile motivaţiei multora: „scriem ca să ne supravieţuim; scriem ca să nu fim uitaţi; scriem ca să învăţăm pe alţii”. Pe dracu! A fost o vreme în care, atunci când eram întrebat de ce scriu începeam să mă bâlbâi. Aş fi găsit zeci de motive, toate reale, şi nu ştiam pe care să îl invoc. Eram tânăr – deja se ştie cum îmi place mie să spun, eram tânăr, crud am devenit mai târziu… Dar până şi cruzimea sincerităţii poate fi considerată indecenţă – o spun doar aşa, pentru a divaga puţin, ca să îmi adun ideile.

        „De ce scriu eu?” m-am întrebat într-o noapte. De fapt, de ce să nu fim indecenţi?! „De ce dracu’ scriu eu?” m-am întrebat într-o noapte. Răspunsul a venit şoptit, ţâşnind din mine, din puterea întunericului, din adâncurile lui: „Pentru că în felul ăsta pot fi indecent”. Să nu fiu înţeles greşit, nu este vorba de indecenţa limbajului, ci de cealaltă, a vieţii. Omul comun este sortit să stea între norme, să îşi respecte statutul social, să le zâmbească vecinilor, şefilor, să îşi ducă la şcoală copiii, sau la grădiniţă, să le trăiască emoţiile la examene, să se arate util în mecanismul în care este angrenat, de fapt, drept cea mai insignifiantă dintre rotiţe. Pe când scrisul acordă un altfel de statut, aprinde o altă aură, crează o altă impresie – aceea de inutilitate, de bufonerie. Mereu scriitorii au avut voie să fie sărmani cu duhul. Chiar unul, scandalizându-şi vremea, s-a îndrăgostit de-o mulatră şi, culmea!, a ajuns să fie lăudat pentru asta. Scriitorul are dreptul acordat de societate să fie indecent, să îi spargă barierele, să fugă dincolo, departe, în fantezie – asta pentru că toată lumea ştie că, într-un fel sau altul, mereu se va întoarce înfrânt. Poate de-asta scriu, că m-am obişnuit cu gustul înfrângerii, sau poate cu cel al nebuniei. Sau cu cel al indecenţei, pentru că nu este aşa cum îmi spuneau unii, că avem nevoie doar de cap ca să creăm fraze. Nu e cum spunea cineva, că scriitorii nu au nevoie de  pătrăţele pe abdomen, pot să îşi rupă oasele în cursul zilei, iar noaptea să bea până cad sub masă (mens insana in corpore sano, ce dracu’!). Sau ziua pot să fie cât se poate de lunatici, în timp ce noaptea să îşi ascută nu numai creioanele, ci şi minţile. Dar cel mai mult, încep să cred că scriitorii pot fi indecenţi prin decenţă. Nu prin decenţa vieţii, nici prin cea a limbajului, prin decenţa spiritului.

         De aceea mă mai mint uneori, încercând să mă conving că sunt scriitor, nu un biet profesor de română trecut de şaizeci de ani care de o vreme încoace se pretinde un soi de tânăr cu cine ştie ce aspiraţii nebune. Pentru că aşa cum sunt, indiferent cum sunt, dacă aş fi scriitor mi-aş permite să îmi răsară din apele unei fântâni arteziene o femeie cu piele arămie, cu tricou alb, ud, din sfârcurile căreia, dezgolind-o, să mă hrănesc acolo, pe loc, cu toamnă şi cu mine. Ştiţi ce ar zice lumea, ocrotitor, despre o asemenea indecenţă? „Am auzit că era scriitor. Nebunii…”

Rațiuni și vise

          Coborâsem de pe culmile visului, din grădinile verzi ale Paradisului în mijlocul umanității. Zburasem; zburasem peste hăuri, peste munți, peste ape, cu viteza celui care uită să se mai uite în jos – nu de spaimă că ar putea cădea, ci pentru că lucrul pe care îl urmărește îl urcă, urcă mereu, ridicând, rarefiind atmosfera, ucigând temerile și dezlănțuind visul. Pe vremea în care eram un simplu pesimist aș fi îndrăznit să spun că visul nu este altceva decât o slabă irigare a creierului. Pentru că raționalul nu poate decât să stabilească scopuri, să își impună realizări, dar nu permite să se viseze la ele. Asta este proabil ciudățenia umană, și slăbiciunea trupului, pentru că dacă sângele ar reuși să irige în același timp la aceeași intensitate fiecare venă, fiecare arteră, visul nu ar mai exista. Atunci doar am gândi, am prioritiza, am teoretiza, am stabili și am zbura mai puțin. Ne-am urmări scopurile mergând, alergând, târându-ne, agățându-ne de ele cu unghiile, cu dinții, cu speranța, cu tăria – acea tărie care poate să spună mereu “sunt prea puternic să renunț”; cu tăria aceea care ne-ar turna în trup slăbiciunea – slăbiciunea de a visa. Mi se pare ciudat, uneori, cum nu mai înțeleg nimic din tot ce înseamnă viața. Mi se pare ciudat cum unii se exclud din viață în numele visului și cum alții se exclud din vis în numele vieții. Și mi se mai pare ciudat cum viața și visul ajung, în unele stadii, să se excludă una pe cealaltă, deși sunt voci ridicate care afirmau cu tărie că viața fără vis nu înseamnă nimic.

         Mă gândeam să plec. Mă gândeam să plec din grădinile Paradisului caracterizat de viață veșnică și să mă întorc pe alte culmi, restructurat pe alte baze, mai raționale, mai stabile, pentru că mai mult decât viața, poate să prăbușească visul. Și, plimbându-mă printre oameni ca un răstignit căruia încă nu i se văd rănile, am întrebat în stânga și în dreapta dacă mai crede cineva, și dacă mai crede, în ce. Începeam să mă înspăimânt tot mai mult, și mi se făcea dor de Grădinile mele, de speranțele mele, de vise, de visuri, de dușmanul cel mai cumplit pe care mi l-am putut face vreodată – speranța. Începeam să sper că în siguranța văzduhurilor mele, în singurătatea lor, îmi voi recăpăta puterea de a face minuni. Și luându-mi din nou zborul, mi-am amintit că odată, cu nici nu mai țin minte ce ocazie, un om îmi spusese prin intermediul slovei că preferă nebunia experienței vieții; că viața poate să întristeze, pe când nebunia poate să înveselească. Mi-am luat zborul din nou și abia atunci, făcând-o, mi-am regăsit puterea de a râde.

Gând

          Poate că disperarea mea i se datorează primei femei care m-a învăţat să nu renunţ să mă întind către stele. Susţineam cândva, de fiecare dată, că lucrul care ne face cu adevărat oameni nu este raţiunea. Şi sunt în continuare gata oricând să susţin acest lucru – aşa cred eu. Aşa cred eu pentru că de câte ori mă privesc în oglindă mă felicit că sunt mai frumos şi mai deştept decât alţii. Nu, nu că aş avea eu vreun merit, dar pentru ceva tot trebuie să primesc şi eu felicitări.

        Ceea ce ne face cu adevărat oameni, cred eu, este capacitatea de a visa cu ochii deschişi. “Vise au şi animalele, mi se spunea, şi ele sunt net inferioare omului”. Afirmaţie discutabilă, pe care nu vreau să o dezvolt aici, pentru că nu îşi are rostul. Îmi amintesc cu drag, însă, că Poe spunea un lucru care pe mine mă va urmări toată viaţa: “Cei care viseaza ziua cunosc multe lucruri care le scapa celor care viseaza doar noaptea”. Omul simplu – nu, nu vreau să jignesc pe nimeni printr-o asemenea sintagmă – nu poate face distincţie în ceea ce priveşte nuanţele. Nu poate sau nu vrea – pe cât de adevărat, pe atât de irelevant. Animalele visează, la fel fac şi oamenii, şi cine vrea să priceapă rostul şi rolul visului, să încerce. Pentru celălalt vis, însă, acela mult mai greu de îndurat şi mult mai greu de visat deopotrivă, ar trebui răscolită întreaga fiinţă umană, şi tot nu cred că s-ar putea da un răspuns complet care să îl justifice. De ce visează oamenii cu ochii deschişi? Poate pentru că suntem nebuni – ăsta este adevărul, nu există niciun om în totalitate întreg la minte. Şi pentru că, simţindu-ne nebuni, ne temem să nu înnebunim şi mai tare. Visul poate să fie tamponul de realitate şi de raţionalitate dintre om şi nebunie. Poate este singurul lucru care ne împiedică să nu înnebunim mai tare. Pe de altă parte, aş putea fi întrebat de ce nu visăm toţi cu ochii deschişi? Eu cred că o facem, chiar dacă nu recunoaştem. Visăm în mod inconştient, pentru că o dorinţă este izvorul unui vis nedefinit, iar visul, chiar dacă blamat sau neînţeles de mulţi, este însăşi o secvenţă a codului genetic uman.

//

Doză de nebunie

          A fost o vreme în care m-am temut de viaţă. Am trăit-o minţindu-mă şi ascunzându-mă, prefăcându-mă că timpul meu se scurge altfel, rămânând imun la trecere. Eram reticent la schimbare şi mă temeam de ea ca de un blestem, ca de un vis rău care mi-ar fi putut tulbura nopţile sau întuneca dimineţile. Minţeam frumos, spunându-mi – în mod inconştient, bineînţeles – că eu sunt veşnic şi că schimbarea este trecătoare. Mi se schimbau anotimpurile, pentru a reveni la mine sub aceeaşi formă, găsindu-mă neschimbat, eventual doar cu noi cicatrici, noi vânătăi de care uitam copilăreşte în clipa în care le trecea sezonul. Poate că nu am ştiut niciodată – şi asta nu ştiu dacă este vina vreunei profesoare de limbă română – să folosesc pluralul aşa cum trebuie folosit. Mereu am fost eu cu mine, niciodată noi – eu şi alter ego-ul meu. Singularul mi s-a părut de multe ori unicitate, poate şi pentru că mereu mi-am spus că omul nu este făcut să fie singur, iar aceia care înfruntă singurătatea sunt caractere speciale cu puteri ieşite din comun. Aşa mă vedeam, ieşind din comun în fiecare zi, ieşind din mine în fiecare noapte, îndreptându-mă înspre zări necunoscute, veghind oameni care credeam că nici nu ştiu de existenţa mea. Mă simţeam de multe ori, ascuns în faldurile nopţilor mele, o divinitate renegată şi prăbuşită de pe tronul său în abisurile singurătăţii. Aşa se întâmplă mereu, divinităţile îşi găsesc sfârşitul în singurătate, de aceea spuneam că singurătatea este suportată de caracterele puternice.

          Apoi s-a întâmplat ceva. Nu ştiu când – sau poate ştiu şi nu vreau să spun; nu ştiu cum – sau poate ştiu şi… dar s-a întâmplat. M-am regăsit, probabil, m-am recunoscut, m-am recunoscut învins de mersul sufletului şi într-un alt fel de nebunie mi-am creat dubla persoanlitate. Nu de mult stăteam la masă cu cineva care îmi lăuda beneficiile iubirii şi o considera binecuvântare. Aşa ceva nu pot înţelege. Eu, mai sus de stadiul de nebunie, nu am putut ridica iubirea. Nu am putut-o ridica mai sus de dezrădăcinarea completă, nici de uitările de sine, nici de zile de dor, nici de nopţi chinuitoare. Binecuvântările mele erau singurătăţile, pentru că numai atunci puteam să tac, să tac altora şi să îmi tac mie. Nici dumnezeii nu mai vorbesc când rămân singuri, doar îşi plâng soarta. Eu doar tăceam. Până când, creându-mi un alter ego, a trebuit să încep să vorbesc. Ca să nu îmi par mie nebun, să nu mă tem că ajung să vorbesc singur, îmi vorbesc mie, iar alter ego-ul meu îmi răspunde, uneori aşa cum îmi doresc, alteori nu. De multe ori se nasc furtuni, de multe ori se nasc linişti, de cele mai multe ori se naşte înţelegere. Ştiţi… eu nu sunt ca omul a cărui poveste vroiam să o scriu, omul acela care îşi uitase Crăciunul acasă. Eu sunt altfel. Sunt un naiv, cum spun unii, sunt un nebun, cum spun alţii, dar un curajos (spun eu) care crede în construcţii precum “toamna noastră”, “iarna noastră”, în construcţia proprie, în reconstruirea pe baze mai largi, mai îndrăzneţe, a unui edificiu năruit până la temelie. Uneori alter ego-ul meu râde. Râde frumos, chiar şi atunci când îi spun că, umblând pe tărâmurile iernii, mă înfrigurez. “Pune-ţi căciula”, îmi spune. “Pentru ce”?! Uneori am impresia că şi fără pârghii, şi fără punct de sprijin, şi fără căciulă îi pot răsturna lumea la picioare. Cel dezrădăcinat ştie cel mai bine cum se poate dezrădăcina, cel oprimat ştie cel mai bine cum se poate oprima. Cel iubit ştie cel mai bine cum să se lase iubit. Nu de puţine ori am impresia că cea mai profundă manifestare a iubirii este să te laşi iubit. Celelalte sunt motive – şi frigul, şi căldura, şi sărutul, şi zâmbetul. Iubirea îşi găseşte mereu o cale, ea şi viaţa, trecând dintr-o toamnă în iarnă şi dintr-o iarnă în alta până când, ca şi într-o poveste încă neterminată, omul care îşi uitase Crăciunul acasă îl va găsi, uimit, alături, în sine.

Nebunie

          A fost o vreme în care, înşelându-mi natura duală, devenisem om. Aveam responsabilităţile mele, grijile mele, dorinţele mele. Mă trezeam în fiecare dimineaţă ca să îmi făuresc planuri şi realizări, să mă obosesc şi să mă odihnesc, să mă bucur de mine şi să mă urăsc în acelaşi timp. Mă trezeam că mă mustrez singur pentru natura mea nemulţumită, aceea care parcă îmi şoptea îndrăzneţ că eu, acela pe care îl vedeam în fiecare dimineaţă, nu eram eu.

        „Dar cine sunt eu”?! Poate există şi oameni care nu şi-au pus o asemenea întrebare, deşi mă îndoiesc. Nu mi-au plăcut niciodată cei care au dat răspunsuri simple, banale. “Eu sunt o furnică”, îmi răspundea în noapte o voce necunoscută, urmată imediat de o alta, mai puternică: “Eu sunt un trântor”. Pe măsură ce nopţile mi se adânceau vocile căpătau mai mult volum, mai multă consistenţă, mai multă densitate, păreau să se înmulţească răspunzând tot mai des, ca nişte ecouri, dar cu alte timbre, la aceeaşi întrebare. Într-un final, înspre zori, am mai primit două răspunsuri – ele m-au înspăimântat cel mai tare: “Eu sunt Napoleon”, spuse o voce subţire, abia stăpânindu-se să nu izbucnească într-un râs care se anunţa isteric. “Eu sunt un om obişnuit” – acesta era ultimul răspuns, pe care l-am primit chiar mai înspăimântat decât pe cel de dinainte. Care este, în definitiv, graniţa dintre comun şi nebunie? Şi care sunt antidoturile pentru asemenea boli?

          Începusem să tremur când m-am înfăţişat în faţa oglinzi, cu sufletul sfâşiat, cu cugetul revoltat, cu ura mocnind în priviri şi cu revolta strângându-mi pumnii. Atunci i-am spus umbrei care mă privea cu ochi incandescenţi: “Eu nu sunt tu, eu trebuie să fiu mereu sfâşiat între noapte şi zi, între iubire şi ură, între fericire şi nefericire. Eu trebuie să fiu limita, graniţa, boala şi vindecarea deopotrivă, victima şi torţionarul la un loc”! “Eu nu sunt tu”! i-am strigat oglinzii, şi atunci, cu mâini tremurânde, mi-am dărâmat toate visele şi m-am întors să dorm.

Amintiri

          Îmi propusesem, cândva, să scriu despre o planetă a nebunilor. De fapt, nu despre planetă, ci de pe nebunii care o locuiau. M-am răzgândit, poate atunci – demult – când am aflat că toţi sunt nişte clovni, personaje de comedie. Comedianţi; actori; mincinoşi. Actorul – aşa se spune – este un mincinos înnăscut, la fel cum tot ceea ce îl înconjoară este o comedie, de cele mai multe ori banală şi ieftină. Poate de aceea mi-am spus că eu voi fi altceva – altceva, nu actor. Mi-am propus să fiu scriitor, adică destin. Să nu fiu eu acela care plânge sau râde la comandă, ci acela care comandă şi plânsul şi râsul. Şi am început să scriu despre nebunii de pe acea Planetă a Nebunilor, până când mi-am dat seama că nu are rost – aşa cum nimic nu are rost pentru toţi cei lipsiţi de putere de decizie. În definitiv, indiferent că plângem sau că râdem, totul este o comedie. Mereu va fi undeva cineva care să râdă, şi de comic, şi de tragedie. Oroare – sau eroare, pentru că ar trebui să fie altfel, comedia se râde, tragedia se plânge, şi niciodată nu ar trebui să se amestece una cu alta. Pe Planeta Nebunilor îmi dorisem ca totul să fie diferit, ideal. Doar că, asemenea oricărui alt destin necruţător, am omis ceva. Am omis singurul lucru care motivează până în final, singurul lucru care poate să licărească neîntrerupt, până şi dincolo de ultimul punct, de cel final. Nebunii mei, asemeni altor nebuni, păstrau în ei un sâmbure de… i-aş spune divinitate. Ceva creator prin propria natură, ceva imposibil de răsturnat, ceva ca un răspuns la o rugăciune. Ca paranteză: îmi spunea cineva că se simte uşurat de poveri când se roagă. Nu aştepta nici răspuns, nici vedenii; nu aştepta nici ajutoare providenţiale, nici să înceapă să plouă cu binecuvântări dinspre ceruri. Şi atunci mi-am spus că Dumnezeu nu este ceea ce se crede că este, este doar răspunsul la o rugăciune. Pentru că rugăciunea, aceea cinstită, aceea reală, nu cere să fie îndeplinită, ci să fie primită. Să fie ascultată…

         Cred că la fel au făcut şi nebunii mei, până când i-am scăpat din mână. Nu, nu se rugau, nu m-am autoproclamat divinitatea lor, nici nu am ars ruguri nici nu le-am îmbibat nările cu miros de carne arsă. Dacă o făceam, poate că aveam despre ce scrie. I-am lăsat, i-am lăsat să aştepte până când sub mâna mea, a destinului lor, au început să se zbată şi să caute să se elibereze. Îi anima altceva, mult mai puternic decât credinţa în puteri infailibile, în predestinări, în durmuri bătute, dar nicidecum răzbătute…

         Mi-am spus de multe ori că cel mai mare dintre duşmanii oamenilor este speranţa. Fără ea destinul rămâne destin şi dumnezeul rămâne dumnezeu. Fără ea capul plecat va rămâne mereu plecat. Fără speranţă, aşa cum am uitat să îmi îndrum locuitorii acelei planete să trăiască, lucrurile doar curg. Nici nu variază, nici nu depind, nici nu contează – nu mai contează. Fatalitatea, poate asta ar fi trebuit să le fie singura religie. Cu atât mai mult cu cât, în orice stadiu al nebuniei, religia nebunului este fatalitatea, nu alta. Doar speranţa i se opune. Speranţa, poate ceea ce am urât mereu, cel mai mult, ca pe cel mai de temut duşman, ca pe un adversar pe care nu îl poate învinge nimeni. Ciudat, ar spune unii, dar eu cred că unora dintre speranţe moartea le moare înainte. Şi ele rămân uitate şi decrepite, până când sunt descoperite, sau redescoperite. Speranţa… speranţa generează voinţa. Voinţa generează iluzia. Iluzia generează visul. Visul generează dorul. Iar dorul… dorul doare. Cine nu crede să întrebe pe oricare din jurul lui, pe oricare care a tânjit după ceva. (Mai avea rost să scriu despre Planeta Nebunilor? Nu, nu, nu!)

//

Dark eyes

          M-am trezit într-o dimineaţă privit de o pereche de ochi. Şi nu ştiu cum, crezând că de frig simt fiori pe şira spinării, mi-am uitat tendinţele exhibiţioniste, încercând să îmi ascund indecenta goliciune sufletească sub zâmbete. Zâmbete de ochi mari şi negri. Întrebarea este, dacă ochii sunt fereastra către suflet, înseamnă că ochii albaştri au suflet albastru, iar ochii negri au suflet negru? Cu siguranţă, altfel nu mi-ar fi spus, ei, ochii, că sunt nebun!

Odisee cinică

          Care este cel mai nebunesc lucru care ţi s-a întâmplat? Mie femeia. Femeia, în general, nu este doar cel mai nebunesc lucru… Femeia este nebună. Poate de aceea nu o pot înţelege, pentru că mintea mea, limitată de lipsa nebuniei, nu este ca a ei.

            Femeia nu este doar nebună, este şi ciudată. Îi poţi naviga în suflet pe oceane de necuprins, i te poţi căţăra pe creste de munţi sălbatici, îi poţi descoperi peşteri întunecoase şi izvoare răcoritoare, pentru a constata, surprins, că totul este o zugrăveală a unui tablou perfect limitat de o sticlă.

          Sticla limitează. Închide spaţiul în timp şi timpul într-un ochi care îl poate vedea, oricând, aşa cum a fost şi nu mai este. Sticla împiedică lichidul să curgă, şi îl eliberează zgârcită, pe gât, în picături, ca un străjer care îi permite întemniţatului să îşi facă, vreme de câteva minute, plimbarea zilnică.

            Femeia este o sticlă, pentru că sticla nu numai limitează, dar şi reflectă. Reflectă iluzii, dorinţe şi speranţe, imagini-proiecţii de viitor de vis, şi însuşi sinele aceluia care are curajul şi îndrăzneala de a o privi în faţă fără să rămână împietrit.

            Mă lăudam odată, cuiva, eu nu am păr în cap, sau pe cap (cum preferaţi), ci şerpi – şi asta o cred, pentru că li se întâmplă multora care mă privesc să rămână împietriţi. “Poate că e nebun”, aşa spunea cineva despre mine de aceea, dar mai ales de dragul meu, am studiat şi posibilitatea aceasta. Nu este reală, în primul rând, şi foarte important, pentru că nu sunt femeie. Deşi, este ciudat amalgamul de poveşti pe care oricine îl poate întâlni în propria viaţă – să împietreşti lumea deşi doar speri, din nouă în nouă ani, că anul viitor o să ajungi acasă. Şi dacă ajungi… să îţi găseşti femeia ţesând pânze pe amintiri uitate-despletite ale celor care ţi-au fost cândva.