Arhive pe etichete: Nevermore

Nevermore. Autocritică – justificări.

          Încet, în privința lui Nevermore, opiniile au început să apară, atât în mediul virtual – Lavinia și Araceli fiind primele care și le-au exprimat – cât și în mediul real. Am încercat să trec rapid peste felicitări și peste încântări, rugându-i pe cititori să se pronunțe asupra lacunelor cărții. Totuși, deocamdată, Nevermore nu a ajuns la publicul larg, găsindu-se online, dar în librării fiind prezentă numai în Deva și în orașul în care autorul său a fost crescut și format – Simeria.

            Chiar și așa, interesul stârnit de Nevermore a fost peste așteptări, ceea ce nu poate decât să mă mulțumească. Totuși, consider că am așteptat destul, a venit momentul unei autocritici. Sau, probabil, și a unei justificări.   Punctual.

            Mi s-a spus că Nevermore ar fi prea scurtă. Deși, exprimarea mea nu este cea mai precisă. Încercând să aflu mai multe, am realizat că nu întinderea pe un număr de pagini este problema, ci exact faptul că am reușit unul din lucrurile pe care mi le propusesem. De la început am decis să sacrific întinderea poveștii în favoarea intensității ei. Și se pare că am reușit. Au fost câteva persoane care mi-au spus că ar mai fi vrut să citească și că nu ar fi vrut să iasă din acea lume. Să fie un plus, sau un minus al cărții? Nu știu, asta nu mai sunt în măsură să decid eu. Hotărârea inițială, da, îmi aparține, dar cât de inspirată a fost, nu îmi mai stă mie în putere să mă pronunț.

            Nevermore nu este o carte veselă. Este puțin întunecată, este apăsătoare, uneori, dar nici nu putea fi altfel. Și, deși era posibil, prea multe note de umor ar fi dus-o undeva unde, cu siguranță, nu aș fi vrut să ajungă.

            Personajele sunt doar conturate. Da, pentru că am vrut să las loc de identificare fiecăruia dintre cititori. Nu știu, am decis bine? Am decis rău? Rămâne de văzut. Cum era și normal, o dată cu întinderea, am fost nevoit să sacrific și aspecte privind acțiunea. Nevermore nu este exagerat de statică, dar este introspectivă, fiind accentuate trăirile interne în detrimentul evenimentelor externe. Din nou, un plus sau un minus care va trebui decis de cu totul altcineva decât subsemnatul.   

            În Nevermore lirismul este mult prea pregnant, mult prea accentuat. Da. Dar dacă realizăm că este un cântec de dragoste…?

            Nu în ultimul rând, Nevermore este un experiment. Probabil, dacă ar fi fost concepută altfel, ca o lucrare clasică, de exemplu, modernă, sau mai știu eu cum, ar fi fost mai bine. Dar… atunci nu ar mai fi fost, cu adevărat, Nevermore. Deși, cine sunt eu ca să pot decide în privința asta?! Cu totul alții sunt cei îndreptățiți…

Surpriza

         Ca să te necăjesc puțin, prietene, cred că te-ai săturat de seria de colinde, așa că mi-ai făcut o surpriză…  

         Dragilor… azi întrerupem seria de colinde/cântece de Crăciun. O surpriză făcută de „ză friend„. 

„UDO – Dancing with an angel” și „Nevermore sau Incursiune pe drumul spre Niciodată”. 

Pe un drum… Nevermore.

https://lakeoftears.files.wordpress.com/2009/12/talking-heads-road-to-nowhere.pdf

well,

we know where we’re goin’
but we don’t know where we’ve been.
And we know what we’re knowing’
but we can’t say what we’ve seen.
And we’re not little children
and we know what we want.
And the future is certain
give us time to work it out.

We’re on a road to nowhere
come on inside.
Takin’ that ride to nowhere
we’ll take that ride.
I’m feelin’ okay this mornin’
and you know.
We’re on the road to paradise
here we go
here we go.

We’re on a road to nowhere
come on inside.
Takin’ that ride to nowhere
we’ll take that ride.
Maybe you wonder where you are
I don’t care.
Here is where times is on our side
take you there
take you there.
We’re on a road to nowhere –
We’re on a road to nowhere –
We’re on a road to nowhere –

There’s a city in my mind
come along and take that ride

and it’s all right
baby
it’s all right.
And it’s very far away
but it’s growing day by day

and it’s all right
baby
it’s all right.
Would you like to come along
you can help me sing this song

and it’s all right
baby
it’s all right.
They can tell you what to do
but they’ll make a fool of you

and it’s all right
baby
it’s all right.

Seven days to the wolves (7). Insulta

          Deși folosită prima oară de Plaut, expresia “homo homini lupus” (omul e lup pentru om) a fost făcută celebră de Thomas Hobbes, în De cive (1642). Nu voi căuta să arăt adevărul cuprins de aceste cuvinte, substanța și consistența lor sunt de netăgăduit, deși proferează o jignire cruntă la adresa lupului. Chiar dacă există circumstanțe, nu știu dacă este scuzabilă această alăturare a unui animal atât de demn precum lupul, cu cea mai nestăpânită dintre fiare – omul. Antichitatea ne-a lăsat, printre multe alte lucruri de valoare, impresia că omul este măsura tuturor lucrurilor, în timp ce Evul Mediu a demonizat într-atât de mult lupul, încât i-a făcut uitat aspectul luminos. Și totuși, dacă cineva ar fi curios să studieze comportamentul acestui animal, ar observa cu ușurință cât de mincinoasă este această comparație. Pentru că lupii nu se ucid între ei fără motive, nu sunt mânați de lăcomie, de ură, de invidie… Lupta pentru supraviețuire este un lucru, plăcerea bolnavă pentru carnagii, pentru provocarea suferințelor, la nivel mai mare sau mai mic, este altceva. Deși prădător, lupul nu vânează decât atât cât să poată mânca, nefiind animat de ferocitate și de sete de sânge. Asupra omului, însă, aș prefera să nu mă pronunț. În toate cercetările care s-au făcut de-a lungul timpului asupra lupului, nu sunt menționate orori. Sfâșierea turmelor întregi este o poveste, înghițirea bunicuței de asemenea… Iar atacurile asupra oamenilor sunt rare, provocate în cele mai multe cazuri de turbare și de neglijență.

            Aruncând scurte priviri asupra rânduielilor unei haite nu se va observa nici un indiciu care să aducă aminte de om. Lupul față de lup nu arată nici cruzime, nici viclenie, nici ură, nici răutate. Toate acțiunile sale sunt dictate, în mod natural, de instinctul de supraviețuire, urmând, însă, unele legi nescrise. Ca orice ierarhie, haitele de lupi sunt conduse de un lider – masculul alfa, față de care ceilalți componenți arată ascultare. În unele situații vor apărea lupte pentru supremație, masculul alfa fiind provocat de un altul, aspirant la acea poziție. Înfruntarea, însă, nu aduce moartea adversarilor decât în cazuri extrem de rare. Pentru că lupul nu este un ucigaș, ci un înțelept; nu este un demon, nu este un torționar, ci o victimă.

            Homo homini lupus? Este o minciună, o insultă la adresa lupului. Pentru că “lupul este acel animal care arată ca un câine, dar este un Spirit Mare.” (zicală amerindiană)

Seven days to the wolves (6). Licantropul

Nu eram sigur dacă în acest serial să introduc un capitol mai degrabă hollywoodian. Totuși, datorită anumitor rațiuni am decis să nu îl omit, ca atare, astăzi vă voi vorbi despre omul lup – licantropul, sau, în termen popular, vârcolacul.

Omul lup are abilitatea de a își schimba înfățișarea – din om în lup, și invers, fie în urma mușcăturii sau zgârieturii primite de la un alt vârcolac, fie în urma unui blestem. Transformarea este, în general, asociată cu perioadele de lună plină, prima mențiune de acest fel datând din Evul Mediu. Această direcție este relativ trasată și în mitologia nordică, dar nu cu deosebită precizie. Legenda spune că Lupul Fenrir ar fi avut doi fii, Skoll și Hati. Primul, Skoll, era considerat divinitatea eclipselor și a apusurilor. El urmărea zilnic soarele, profețiile spunând că va reuși să îl înghită înaintea Ragnarok-ului, în timp ce Hati era urmăritorul lunii. Probabil și acesta este unul din motivele pentru care vârcolacul apare ca o figură europeană, spectrul său întinzându-se în alte credințe, de pe alte continente, mult mai târziu.

Primul vârcolac este menționat încă din antichitate. În “Metamorfoze”, Ovidiu face referințe la povestea regelui Arcadiei, Lycaon. În semn de dispreț față de Zeus, Lycaon i-a servit acestuia mâncăruri preparate din trupul propriul fiu, ca pedeapsă fiind transformat în lup.

Clerul creștin a preluat și această legendă, considerând licantropia o pedeapsă divină. În viziunea lui Toma D’Aquino nu numai Dumnezeu, ci și sfinții aveau puterea de a aplica această pedeapsă acelora care le stârneau mânia. “Omnes angeli, boni et Mali, ex virtute naturali habent potestatem transmundi corpora nostra” (Toți îngerii, buni sau răi, au puterea de a ne transforma trupurile) spunea Toma, bazându-se pe legenda conform căreia Sfântul Petru l-ar fi transformat în lup pe regele gal Vereticus. Mai târziu, credința spune că blestemul se răsfrângea chiar și asupra celor excomunicați de Biserica Catolică.

Conform principiului bisericesc, anume că orice depășește preceptele și imaginile stabilite de cler este diavolesc, vârcolacul a fost și încă este considerat, în proporție covârșitoare, o forță a răului, a Diavolului. Dar ar putea fi interesant de menționat singura excepție din istorie în care această convingere a fost contrazisă în Europa. În anul 1692, în Jurgenburg, Livonia (regiune apropiată de Marea Baltică), un bătrân de 80 de ani, pe nume Thiess, a pretins, sub jurământ, că vârcolacii sunt “Câinii lui Dumnezeu”. În această nouă lumină, vârcolacii aveau rolul de a se lupta cu creaturile Satanei, fiind în slujba divinității. Mai mult, Thiess pretindea că sufletele vârcolacilor căzuți în aceste înfruntări erau primite și oprite în Rai. Bineînțeles, având în vedere epoca, bătrânul a fost condamnat la biciuire pentru idolatrie și superstiție, ceea ce, probabil, a prevenit apariția oricăror alte afirmații asemănătoare.

Interesant este faptul că licantropia este menționată și la populațiile de amerindieni, însă în legendele acestora imaginea lupului este una benefică. Acest lucru nu poate duce decât la concluzia că până și în cazul vârcolacilor (chiar și a celor hollywoodieni) se face resimțită o disociere a credințelor, și ea datorată percepției duale pe care omenirea o are asupra lupului.

Seven days to the wolves

          Uneori nu doar iubirea este îndreptată către cei care nu o merită sau care o trădează. La fel se poate întâmpla și cu ura. O ură care se poate manifesta în mod irațional și în virtutea inerției. Nu am devenit un ecologist fanatic, nici vreun luptător pentru drepturile animalelor. Nu mi-am schimbat nici opticile în așa măsură încât să ajung să manifestez în costumul lui Adam, sperând că astfel îi voi convinge pe alții să renunțe la hainele de blană sau la cele din piele. Dar, așa cum o spune și titlul, în următoarele zile aș vrea să mă aplec asupra unei… nedreptăți. Probabil că veți considera, voi, cei care (re)veniți în mod mai mult sau mai puțin constant în acest spațiu, că aceasta este o abatere de la linia cu care v-ați obișnuit. Și totuși nu este. Sper că vă veți convinge… și dacă nu, cu siguranță voi beneficia de îngăduință.

           Iubirea și ura sunt sentimente mult mai asemănătoare decât credem. Intensitatea este de multe ori aceeași, chiar dacă, în principiu, sentimentele sunt plasate la poli opuși. Extremele, în general, se aseamănă foarte mult – unul din motivele pentru care cred că aici își va găsi locul și acest pseudostudiu, fără a părea discrepant. Un gest care caută doar să lămurească unele lucruri, să afle unele explicații, dar mai ales să găsească informații. Informații asupra unei specii anatemizate (priviți termenul folosit și la propriu și la figurat), în spatele căreia omul a aruncat pe nedrept blestemul dispariției, al exterminării.

            Pentru început, astăzi, va fi doar o piesă… dintr-un punct de vedere superficial. Din unul mai profund, un tribut. Un tribut adus unuia dintre cele mai nedreptățite și mai nobile animale. 

Din nou, despre „Nevermore”

Mi s-a “reproşat” că Nevermore este împinsă înspre liric prea cu bună ştiinţă. “Ori e proză, ori ne apucăm de poezie…”. Nici nu voi da pe această cale o replică, nici nu mă voi justifica. Voi face doar câteva menţiuni pentru a fi înţeles şi, probabil, chiar pentru a mă înţelege pe mine însumi.

Uneori proza mi se pare rece. Uneori poate părea doar ca o relatare, ca o poveste spusă mai frumos sau mai puţin frumos. O cronică. Lirismul, în schimb, este în măsură să surprindă sentimentele şi trăirile, creând impresii mult mai puternice. Şi, având în vedere subiectul pe care l-am ales, m-am întrebat: “Ce vreau, să povestesc o întâmplare, sau să o fac să fie trăită?”. Am optat pentru a doua variantă. Deşi nebunească, deşi s-ar putea să fie lovită cu pietre sau să fie neînţeleasă, vreau ca Nevermore să fie trăită, nu citită. Poate nu aşa cum am trăit-o eu  când am scris-o, dar aşa cum va crede fiecare, aşa cum va putea fiecare dintre cei care îşi vor lăsa ochii să cadă asupra acelor pagini. Cred cu tărie că în felul acesta impresia lăsată va fi mult mai puternică.

În definitiv, nu am vrut să spun o poveste prin care a trecut, probabil, fiecare dintre noi. Am vrut să transpun stări, gânduri şi trăiri. Nu numai ale mele. Ale noastre, ale celor care avem curajul să simţim. Nu mă puteam depărta de lirism, nici nu am vrut să îl las la un nivel “acceptabil”. Intensitatea unor sentimente nu este suficientă la acest nivel – “acceptabil”. Sentimentele de cele mai multe ori exagerează, mai ales iubirea. Şi atunci, m-am gândit, de ce să nu o reţin într-o copie cât mai fidelă?

Unii vor găsi, poate, că am sacrificat povestea în favoarea întoarcerii spre interior. Ei, şi?! Nu puteam să devin raţional într-o carte care îşi pierde raţionalitatea prin trăirea intensă a sentimentelor. Nevermore este iraţională. Nu este negândită, doar îşi pierde raţiunea sub imperiul trăirii. Şi sper că se termină înainte ca raţiunea să îşi revină din amorţire, înainte să îşi recapete forţa.

Voi, cei care până acum aţi ajuns să mă cunoaşteţi, veţi înţelege că acest debut nu se doreşte a fi pe un drum bătătorit de mulţi alţii. Este un debut al nebuniei, al răsturnării unor constrângeri, al călcării unor tipare. Şi, cum îmi spunea cineva la care am ajuns să ţin, “fie va fi urâtă, fie va fi iubită”. Dar oricare variantă ar fi, va exista un semn de exclamare în urma afirmaţiei. Nu va exista nici loc de întors, nici dubiu. “O urăsc!”, “O iubesc!”… poate nu contează nimic altceva decât exclamaţia.

Pentru mine, dragilor, Nevermore este un cântec. Nu unul de lebădă…