….

          Mă mai ascund din când în când în cute de noapte, pretinzându-mă scriitor. Ce spun alţii, că oi fi sau nu, că oi fi mai bun sau mai slab, nu contează. Partea frumoasă a literaturii este (sau de fapt partea rea?!) că lasă mereu loc subiectivismului. Spre exemplu, am fost şocat de oameni care mărturiseau că îl urăsc pe Marquez, dar afirmau că îl divinizează pe Dumas tatăl, cu romanele lui adolescentine de capă şi spadă. Nu i-am dispreţuit niciodată – dimpotrivă, i-am apreciat; de dispreţuit i-am dispreţuit doar pe cei care consideră cărţile inutilitate. (…)

         Oare de ce m-oi fi legând eu mereu de alţi oameni în loc să mă leg de mine? Cu siguranţă am şi eu hibele mele, şi totuşi mereu mă leg de alţii, raportându-i la mine. Poate pentru că – ce minciună! ar striga unii – în opinia mea scriitorul trebuie să se disocieze de sine atunci când îşi scrie opera. Vremea memorialisticii vor hotărî alţii dacă este cazul să vină, nicidecum sentimentul de proprie importanţă care ne dă de multe ori ghes să ne facem personajele principale în poveştile noastre. Cred că de-asta mă feresc să mă arăt multora, pentru a nu fi învinuit că nu mă împart cu nimeni, este mult mai bine să planeze doar bănuiala – acea bănuială de care ascunzându-mă, cum spuneam,  în cute de noapte, îmi permit să râd în hohote şi cu lacrimi. Cu lacrimi, uneori, pentru că mi se mai întâmplă să îmi doresc să fiu câte unul dintre personaje, nicidecum cel care le crează.

          M-am gândit să scriu câteva rânduri despre scris – mai mult despre scris decât despre mine, pentru că stăteam cumva strâmb încercând să judec drept. Mă întorceam la obsesia mea în ceea ce priveşte aşteptarea şi îmi spuneam că tare mi-aş fi dorit să fiu om. Genul acela de om la care să mă uit şi să exclam: „Ce ţi-e şi cu oamenii ăştia”! Poate aşa ar şi trebui să îmi spun, privindu-mă adânc în ochi în faţa unei oglinzi imaginare care să transmită reflecţii până în cele mai întunecate cotloane de suflet. Cred că mereu mi-a plăcut să mă declar om. Om nerăbdător, căruia îi displace aşteptarea. Chiar dacă toţi aşteptăm ceva, nu trebuie să ne şi placă să o facem, nu? Problema este că, aşa cum spun unii, măsura scriitorilor este dată de posteritate. Or, pentru aşa ceva, sărmanii de ei trebuie să îşi aştepte doar moartea. Ce diferenţă, spre deosebire de alţii care ştiu cu adevărat ce aşteaptă!

Final

          (…) Şi îmi mai spun, tot uneori, când îmi fac curaj să mai port câte o conversaţie scurtă şi plictisitoare cu mine: „Visează ca şi cum ai trăi veşnic”. Asta chiar dacă de multe ori înspăimântătoare poate fi şi veşnicia unei clipe. Dar destul despre spaime! Astăzi se mai termină o lume – e plăcut să ai naivitatea de a privi fiecare an ca fiind o lume – chiar dacă ele ajung să se lege una de alta şi, tot succedându-se, să lase impresia continuităţii. Dar la fel de plăcut este să avem senzaţia că în fiecare an putem deveni alţii, îmbunătăţiţi, mai sinceri, mai plini de speranţe, sau oricum altcumva ne mai dorim să fim. Să revin, totuşi. Îmi spun, uneori, să visez ca şi cum aş trăi veşnic. Aşa cred, că sunt unul dintre oamenii fericiţi care, la capătul lumii, ştiu că dincolo de marginile hărţii trebuie să spere că vor găsi ceva mai bun. 2016 să vă fie o lume mai blândă! La Mulţi Ani!