Dacă ar fi citit careva tratatul de magie erotică al lui Bruno – Giordano Bruno, nu Bruno Mars, probabil m-ar fi înţeles. Ca să fiu sincer, nici eu nu l-am citit, nu încă, dar am impresia că unele lucruri e mai bine să fie neştiute. Nu de alta dar, privind în ansamblu religiile şi efectele lor (mai ales când femeia devine religie), îngerii pică pentru orice rahat. Că tot e dumincă!
Nu ştiu de ce, de data asta mi s-a părut că am uitat – noi, oamenii – că unele momente, indiferent de lucrurile în care credem, au legătură cu viaţa. Până la urmă, se poate spune că ea este cel mai mare act artistic dintre toate. (Pentru cei cu timp şi cu puterea să înţeleagă)
E clar, am îmbătrânit, pentru că de deşteptat nu cred că poate fi vorba. Am văzut oameni plângând; am văzut oameni suferind; am văzut coşmare trăite de oameni care nu le visau. Am văzut tragedii, sau poate le-am trăit, cine ştie, dar nu au inclus niciodată un meci de fotbal. Pasiunea o înţeleg şi mereu i-am găsit scuze, prostia nu. Poate că este adevărat, pentru tragedie este nevoie de (cel puţin doi) oameni, nu de oameni şi sport.
Sunt lucruri care se întâmplă fără să spună nimic şi lucruri care nu se întâmplă tocmai pentru a spune totul. Eu, de exemplu, se întâmplă să mă simt analfabet. Nu ştiu nici să scriu nici să citesc, şi atunci mi se întâmplă să încep să gesticulez. Gesticulez, exact ca o incipienţă a naturii umane care se manifestă în mine. Gesticulaţia, deşi deopotrivă vulgară, este cea din care s-a născut limbajul modern, acesta care ascunde cuvinte pretenţioase şi trăiri exprimate altfel, prin vorbe, nu prin trup. Poate de aceea mă simt analfabet, pentru că nu îmi stăpânesc nici vorbele, nu îmi stăpânesc nici trupul. Tresare la gânduri, tremură după vise, înfloreşte în gânduri şi se usucă de dor. Îmi amintesc că mi s-a întâmplat să mă ningă. Un fulg de nea îmi poposise pe buze, ca un fel de sărut îngheţat pe care a trebuit să îl dezgheţ cu răsuflarea aburindă. Şi mi-a rămas în gust a lacrimă, lacrimă visător-sărutătoare. Să mă contrazică oricine o vrea, pentru că nu mă interesează. Eu, deşi analfabet, aşa cred: sărutul generează visul, visul înrădăcinează ideea, ideea naşte dorinţa, iar dorinţa trezeşte nebunia gestului. Nebunia gestului care se poate transforma în gesticulare; în gesticularea pasională a sărutului care îşi uită şi dorul şi analfabetismul şi vulgaritatea. Nu a văzut nimeni vreun sărut vulgar?! Nici eu. Uneori mi se pare mai vulgar să spui “te iubesc” decât să săruţi în modul care să dovedească sentimentul. Ah, şi legile astea! În perioadele calde ale anului, precum luna asta, aş rupe contractul social, aş renunţa la legile proprii şi la cele ale învăţaţilor, şi aş institui o singură tiranie – aceea a sărutului. Cuvintele pot să fie de prea multe ori vulgare, sentimentul nu este niciodată.
Pentru că tot intrăm într-o perioadă în care va fi mai mult întuneric şi o să doarmă soarele… De când nu o mai ascultasem!
Uneori nu doar iubirea este îndreptată către cei care nu o merită sau care o trădează. La fel se poate întâmpla și cu ura. O ură care se poate manifesta în mod irațional și în virtutea inerției. Nu am devenit un ecologist fanatic, nici vreun luptător pentru drepturile animalelor. Nu mi-am schimbat nici opticile în așa măsură încât să ajung să manifestez în costumul lui Adam, sperând că astfel îi voi convinge pe alții să renunțe la hainele de blană sau la cele din piele. Dar, așa cum o spune și titlul, în următoarele zile aș vrea să mă aplec asupra unei… nedreptăți. Probabil că veți considera, voi, cei care (re)veniți în mod mai mult sau mai puțin constant în acest spațiu, că aceasta este o abatere de la linia cu care v-ați obișnuit. Și totuși nu este. Sper că vă veți convinge… și dacă nu, cu siguranță voi beneficia de îngăduință.
Iubirea și ura sunt sentimente mult mai asemănătoare decât credem. Intensitatea este de multe ori aceeași, chiar dacă, în principiu, sentimentele sunt plasate la poli opuși. Extremele, în general, se aseamănă foarte mult – unul din motivele pentru care cred că aici își va găsi locul și acest pseudostudiu, fără a părea discrepant. Un gest care caută doar să lămurească unele lucruri, să afle unele explicații, dar mai ales să găsească informații. Informații asupra unei specii anatemizate (priviți termenul folosit și la propriu și la figurat), în spatele căreia omul a aruncat pe nedrept blestemul dispariției, al exterminării.
Pentru început, astăzi, va fi doar o piesă… dintr-un punct de vedere superficial. Din unul mai profund, un tribut. Un tribut adus unuia dintre cele mai nedreptățite și mai nobile animale.
Nevermore 