Spaimă şi depresie

          Ninge nebuneşte, fără să dea cerul vreun semn că ar vrea să se oprească; aş fi ieşit afară, în noapte, în zăpadă, aşa cum o făceam în alte nopţi, cu o mână de femeie în mâna mea, cu râsul ei mângâindu-mi urechile, cu ochii ei calzi dezgeţându-mi şi trupul şi sufletul. Doar că acum sunt altfel, sunt altul, umerii îmi tremură de prea multă povară şi picioarele, deşi ar alerga, parcă nu mai au unde. Încremenisem în aşteptarea zăpezii şi m-a găsit încremenit în aşteptarea plecării ei. Doar că, de data aceasta, aşa am sentimentul, nu se va mai topi niciodată şi va rămâne acolo unde este. Prea m-a nins pe tâmple şi, ca să nu îngheţ degeaba, mă mint că în ninsori mi-am dobândit înţelepciunea. Doar că sufletul…

        Sufletul mi-l simt altfel, asemenea nemişcării îngheţului, deloc mobil, incapabil să mai sclipească. Nu m-ar mai prinde, nu mi se mai potrivesc toate vâlvătăile şi nici toate pasiunile, mai ales că mereu m-a stăpânit o teamă cumplită de ridicol. M-aş simţi ridicol, şi nu mai am curajul nici măcar să îmi închipui cum ar fi să spun înflăcărat “te iubesc”. Nu am spus-o când trebuia, poate nu am spus-o cui trebuia – înţelepciunea nu are darul de a ne desluşi trecutul şi un fost viitor posibil, doar de a ne identifica greşelile. Dar nu ştim cum am fi fost fără ele, nu ştim ce s-ar fi ales de regretele noastre, de neîmpăcări, de ruinele care devenim oricum, fie că trăim în fericire fie că ne încovoiem sub nefericire. Încă sunt drept şi puterile nu m-au părăsit, dar mă tem. Şi mă întreb, de multe ori, văzând vreun bătrân umblând aplecat şi nesigur, vreo bătrână gheboasă abia târându-şi plasele pe care le-a scos la plimbare până la piaţă, oare pe ei nu cumva îi împovărează nu vârsta ci  ruşinea?! Ruşinea, nu ruşinea de a fi fost ceea ce au fost, ci cealaltă, aceea de a fi ce sunt – nişte ruine.

          Mă tem, deşi teama nu îmi opreşte nicidecum dezintegrarea. Un fir de păr negru dispărut este ca o cărămidă căzută dintr-un edificiu. Eu, eu eram un edificiu, cândva. Cu femei în preajma mea, al căror rol unic era de a fi neglijate şi uitate, călcam cu pas sigur înainte, prin întunericul nopţii, prin cruzimea iernilor, căutându-mi, cu ochii aţintiţi înspre stele, cuvintele. Le împărtăşeam lor, altora, lăsându-le să curgă împreună cu aburul fierbinte care înfrunta pornit printre buze gerul, însoţindu-mi rimele cu mângâieri. Recunosc, deşi nu aveam nici atunci talent, demult îmi scriam versurile pentru a îmi câştiga locul în aşternutul femeilor. Şi eram nerăbdător să se sfârşească, ea, poezia, pentru a putea scrie alta. Îmi închipuiam că asta este viaţa, poezie. Acum, deşi mi-am pierdut ritmul şi mi s-au stins rimele, aş scrie, aş scrie nebuneşte, cu spaimă, doar pentru a nu mă lăsa să mă întind. Pentru a rămâne în picioare, mereu, viu pentru totdeauna. Mă tem. Mă tem, sunt prins într-o iarnă – cea mai lungă dintre ierni – la sfârşitul căreia nu ştiu ce voi găsi, dar cu siguranţă nu primăvara.

Ninsoare altfel (Răzvan Nicula)

Am să te ning cu puf de păpădie,
Cu jar aprins, fierbinte, în privire,
Cu vis şi cu speranţa a ce va fi să fie,
Cu promisiuni zadarnice de nemurire,

Cu frunze verzi scornite de copaci,
Cu cer albastru, nepătat de nori,
Cu mângâieri, atunci când te dezbraci,
Şi cu sărut incandescent în zori.

Am să te ning cu ale florilor petale,
Cu adieri de vânt suflate peste piele,
Ţi-oi ninge-n ochi vii aurore boreale
Şi mi te-aş cerne, lună între stele,

În lumi de adevăr deşi nu sunt reale,
În gânduri care plâng să te cuprindă,
În iadurile poftelor carnale
Şi-n nebunii ce tind să se extindă.

Am să te ning cu primăveri nebune,
Cu veri toride curgând adânc în vene,
Cu zâmbet prins în ochii de cărbune,
Chemându-te în lumi nepământene;

Cu mine însumi trupul ţi l-aş ninge
Acoperindu-te cu buzele pe umeri –
Aşa ţi-aş fi mereu ninsoarea care-nvinge
Ani-clipe care trec fără să-i numeri.

Gând

          Ninge frumos în globurile de sticlă, cu fulgi mari, albi şi dănţuitori. Dar oricât ar încerca oricine să mă convingă, ninsorile adevărate, sincere, depăşesc în frumuseţe orice plăsmuire a închipuirii. Poate din cauza acestui gând privesc cu regret uneori către lumi reale de care m-am rupt, mai mult sau mai puţin voit. Este adevărat, în lumea visurilor gerul muşcă altfel din mâini şi din obraji, cu mai puţină nepăsare. Pentru că visul, prin însăşi natura lui, are un final fericit – până şi cel mai înfricoşător coşmar se termină fericit, prin trezire.

          Lumea reală, însă, nu are vreun buton de oprire, îşi urmează cursul, fie că vrem, fie că nu, cu ninsorile şi cu ploile ei, cu întâmplările prin care ne trece şi cu oamenii pe care ni-i scoate în cale. De aceea am urmat acel sfat înţelept care mi s-a dat cândva – în oricâte lumi de vis trăieşti, să te fereşti mereu de globurile de sticlă.

          Globul de sticlă nu are o Vale a Plângerii. Are ninsori fermecătoare, are căldură, dar este ceva în el care ar trebui să pară înspăimântător – nemişcarea, staticul. Totul este mereu la fel, frumuseţe eternă nepătată de vreo dispariţie, un fel de îndrăzneală de-a dreptul impudică de a contrazice teoria că pe lume nu este nimic veşnic decât schimbarea. Până şi noi ne schimbăm, în timp, fie din nevoia de un alt ego, fie din nevoia de îmbunătăţire, fie din slăbiciune, fie pentru alţi oameni. Şi, indiferent de raţiunile lor, schimbările sunt de cele mai multe ori bune, pentru că într-o lume împietrită împietreşte şi tot ceea ce conţine ea. Dacă schimbarea este seva vitală pentru o lume, globul de sticlă este lipsit de viaţă – pentru că de multe ori unele plăsmuiri mincinoase se caracterizează exact prin nemişcarea caracteristică morţii. Iar moartea, deşi văzută ca trecere spre un alt spaţiu, din exterior poate să pară doar împietrire lipsită de vitalitate. De parcă se putea altfel…

          Au fost mai multe motive pentru care m-am ferit şi am fost ferit de globurile de sticlă. De exemplu, în niciunul dintre toate cele pe care le-am privit, nu am găsit vreun om care să îmi intre în suflet. În ninsorile adevărate, în schimb, nu de puţine ori mi s-a întâmplat să zâmbesc cuiva, bucuros de vreo revedere, la o cană de vin fiert, la un rom, la un coniac… În globurile de sticlă zâmbetul nu poate să fie altfel decât tâmp, bazat exclusiv pe închipuire şi pe lipsa cunoaşterii de “cum este”. Este greşit să trăieşti doar în virtutea lui “cum ar fi”, mulţumit de statornicia plăsmuirii şi de aşteptarea ca doza de timp necesară transformării în realitate să fie consumată. Tocmai pentru că globurile de sticlă nu pot deveni niciodată realitate.

           De aceea am iubit mereu ninsorile acestea de realitate, cu gerul lor pătrunzător până la oase, cu mersul greu prin zăpadă şi cu aburul scos fierbinte pe gură. Pentru că în nopţile în care alunec ca o umbră ştiu că mă va aştepta altceva, mai cald, mai drag, mai iubit acolo unde vreau să ajung. Da, mai iubit – ceea ce nu se găseşte, de asemenea, în globuri de sticlă. Oameni iubiţi… Orice am face, mai devreme sau mai târziu, orice om de care ne apropiem va ajunge să ne doară, într-un fel sau în altul. Dar durerile nu trebuie evitate, nici îngropate în uitare, pentru că ele sunt rădăcinile adânc înfipte în noi ale aceluia care le provoacă. Şi ale iubirii pe care i-o purtăm, în prezenţă sau în absenţă, în nopţi friguroase de iarnă aspră, răzând în nasul lung şi coroiat al vreunei plăsmuiri atrăgător-mincinoase. Globurile de sticlă se admiră, cu ochii şi cu sufletul, dar ceea ce trezesc ele se revarsă dincolo, în noi, în lumile deschise viscolului realităţii. Aşa se trăieşte, râzând, iubind şi lăcrimând, nicidecum în vreun extaz static. Poate acesta este secretul vieţii, să dori şi să te doară.

//

Nocturne

          Într-o noapte stăteam şi mă minunam de culoarea cerului din care se cerneau fulgi mari de zăpadă. Are el, când se întâmplă să ningă, o culoare aparte, un cenuşiu luminos-întunecat. Cel puţin aşa mi se pare mie, că niciodată nu este întuneric în nopţile în care ninge, ca şi cum zăpada îndreptată înspre pământ ar fi o mantie cusută din trupurile a sute de mii de licurici albinoşi.

          Mi se par ciudate în continuare aceste fenomene atât de bine înţelese şi explicate de ştiinţă. Ninsoarea nu mai este miracol, fiindu-i cunoscute cauzele, dar cu toate acestea are în sine o magie aparte pe care nu cred că o poate explica cineva. Iar zăpada… Zăpada este o plapumă, pentru grâne şi pentru oameni, aşa i-aş răspunde copilului meu cândva, când mă va întreba ce este zăpada. Deşi aş fi pus în încurcătură dacă aş fi întrebat de ce ar vrea cineva să se acopere cu o plapumă rece. Poate pentru că de cele mai multe ori contrastele se atrag, sau pentru că se succed, şi frigul atrage automat căldură.

          Îmi doream să mă întind ca să mă ningă mai bine, să mă acopere plapuma aceasta sortită topirii, să o simt mai bine acoperindu-mă, ascunzându-mă de toate, probabil, şi ţinându-mi de cald. Orice aţi spune, încep să cred că în zilele geroase emanăm cea mai mare căldură; gândiţi-vă bine înainte să mă contraziceţi…

           Simţeam căldura cuprinzându-mi trupul şi ieşind din el, mai puternică de fiecare dată când un fulg de zăpadă mi se oprea pe piele, în păr, pe mine. Şi unele temeri mi-au dispărut, pentru că dacă este aşa cum cred eu, nimănui nu i se face frig atunci când îl acoperă zăpada, nici celor mai reci dintre oameni. Zăpada este plapuma care ţine de cald, şi pământului şi sufletului. Poate de aceea îmi răsăreau pe buze zâmbetul şi urme de copil în ochi când priveam ninsoarea şi o invitam să curgă, să curgă, să curgă, la o cană de ceai şi la o prăjitură.

           S-au schimbat lucruri de atunci, şi oameni, şi timpuri, doar ninsoarea nu, fie că alunecă spre pământ în zile cenuşii sau în nopţi cenuşiu-luminos-întunecate, fie că se aşterne pe tâmple, pe lumi întregi sau în globuri magice de sticlă conţinând oraşe-oameni-imagini pline de farmec.

//

Să ningem (Răzvan Nicula)

Să ningem dinspre munţi în grea ninsoare
Peste pământul negru şi-ngheţat,
Pe vieţi, cu cerul, să facem o prinsoare –
Că ce ne înconjoară pe veci va fi uitat.

Să ningem dinspre ceruri grea ninsoare,
Adânc să cad în sufletu-ţi, plutind –
Un talisman, o rază ca de soare,
Dinspre dumnezeire vestitor venind.

Să ningem unu-ntr-altul grea ninsoare,
Fierbinte nea în sufletu-mi să fii,
Până pica-voi, fără de suflare,
Şi te-oi striga din nopţile pustii.

Dar pân’ atuncea să îmi ningi în vene,
Să-mi curgi, fluidă, prin sânge, prin artere,
În inima-mi să-ţi construieşti, alene,
Cetăţi întregi de vise efemere,

Iar sărutările-mi să-ţi ningă pieptul
Şi coapsele, albastre şi fierbinţi,
Până ce altul o să îmi fure dreptul
De a îţi sta alături printre sfinţi.

Ţi-aş ninge ochii-adânci şi luminoşi,
Ţi-aş ninge părul de mătase brună,
Ţi-aş ninge sânii, tari şi cuvioşi,
Stârnind în ei toridă, grea furtună.

Ţi-aş ninge în căuşul palmelor uitate
Cândva pe trupu-mi gol şi imoral,
Aş ninge-ntreg, pân’ ai să uiţi de toate,
De mângâieri şi de sărutu-mi material.

Tu ninge-mă cu sărutări pe tâmple,
Cu mângâieri pe pumnul spre ceruri încleştat,
Nu te gândi deloc la ce o să se-ntâmple.
La vară m-oi topi, tu mă vei fi uitat.