Deşi păruse mai degrabă o şoaptă pe parcursul întregii zile, spre seară vântul porni să scrâşnească. Aşa cum o fac dinţii furioşi, cum trosnesc degetele în încleştarea pumnilor. Părea că mânia îngerilor care îşi plâng nemurirea dădea în clocot. Crengile copacilor începură să geamă, la început încetişor, apoi lovindu-se între ele vestind o Apocalipsă care nu făcea altceva decât să se lase aşteptată. Frunzele uscate, ruginite, dispăruseră în rotocoale care, dacă ar fi avut putere, s-ar fi ridicat până la cer. Dar nimic din ce este pe pământ nu se ridică până la cer, totul este o iluzie. Nici măcar sufletele. Nici frunzele, nici păsările. Nici măcar femeile când îşi scuipă din piept orgasmul. Nimic nu se ridică până la cer, nici măcar privirea. Şi în acea seară privirile erau obturate de vânt, de nori, de culoarea plumburie a furtunii care nu vestea nimic bun. Doar haos. Haos pe străzi şi haos în gândurile celor care, ca să scape – de ei sau de ai lor –, s-ar fi dorit undeva pe stradă; sau în vreo cârciumă la braţul oricărui convinv, chiar necunoscut, care i-ar fi ajutat să îşi uite păsurile. În mod ciudat, cele mai mari furtuni ne sunt apăsările, nu cele provocate de anotimpuri, şi totuşi! Oricât le apasă necazul umerii, unii se lasă ţinuţi între ziduri – între ziduri de piatră, în închisori de plumb, în pumni de fier care nu au altă menire decât să le zdrobească furtuna. Şi îşi închipuie – nebunii! – că nu copacii gem pe afară, ci sufletele pe care şi le lasă strivite doar pentru că nu au ce face cu ele, în speranţa că le vor afla vreo însemnătate.

         Se mai întrebau câte unii, privind furtunile lunii, de diferenţa dintre suflet şi spirit. Întrebări calpe, idioate de-a dreptul, făcute pentru oameni care aveau timp de pierdut în faţa unei sticle. Întrebarea care ar trebui mereu pusă este doar cea care priveşte diferenţa dintre Tu şi Tu. După o alergare de o sută de metri; după zece paşi în care îţi dai răsuflarea; după ani întregi de speranţă; după eternităţi de aşteptare. O aşteptare care ştii că nu se încheie cu ridicarea la ceruri pentru că cerurile sunt obturate de plumbul norilor, sufocate de singurătate şi de depărtare şi de goliciune. Izbucnise furtuna, ca plânsul unui copil rătăcit în propriul leagăn, dezgustat de braţele iubitoare care pentru el nu pot însemna decât viaţă. Furtuna bătea în obloanele locatarilor lumii, a celor care închiriaseră nu o cameră, doar o sumă de suflări pe care după ce le-ar fi consumat s-ar fi dus. Cine ştie unde?! Poate la dracu‘. Poate în altă parte, una pe care nu o ştiu decât morţii, o parte asupra căreia au jurat să păstrăze tăcere veşnică. Şi chiar dacă unii asimilează moartea tăcerii, greşesc. Moartea e altceva, doar mortul este tăcere. La fel cum furtunile nu sunt ceea ce par a fi. La fel cum gemetele copacilor nu înseamnă sfârşitul lumii; la fel cum picurii de ploaie de pe fereastră nu înseamnă nici dispreţ nici regret. La fel cum oamenii, chiar dacă par, nu sunt oameni. Poate suntem altceva – ceva menit să aştepte. Să îşi aştepte sfârşitul, ca pe o eliberare. Şi abia atunci, în încăpăţânarea noastră, în cruzimea noastră, ne putem desena chipul, cu degetele altora, pe ferestrele aburite de frig. Un chip sub formă de zâmbet şi de nume gata să o pornească înspre uitare.

           Pornise furtuna. Şi dădea semne că nu mai are puterea să se oprească.

Reclame

Umbre

          Mă mai apuca, mai ales noaptea, câte o umbră, şi mă trăgea de mânecă cerându-mi să îi vorbesc. Mă opream deseori din mers şi tăifăsuiam până înspre dimineaţă când răpuşi amândoi de apropierea zilei ne stingeam în somnurile noastre. Nici nu mai ţin minte ce i-am spus ultima oară, făceam un studiu comparat asupra trecerii timpului, arătându-i amintirea ei şi ridurile care mi se părea că încep să mi se strecoare în oglindă. Găseam chiar, uneori, puterea să râd. Îi spuneam ceva despre timp şi râdeam prosteşte, ceva cum că de la o vreme mi se pare că nu mai este cum spuneam cândva, că am tot timpul din lume. Şi continuam, plângându-mă că m-am schimbat, că am impresia că acum timpul se scurge afară din mine, nu ca înainte, când parcă îşi făcea loc în interiorul meu. De la o vreme a început să tacă. Am crezut că am supărat-o amintindu-i de toate prin câte am trecut împreună, reproşându-i răutăţile mele, spunându-i că, într-un fel, m-a despărţit pe mine de mine. Şi totuşi, uneori îmi apare în bătăile inimii şi le face să devină mai puternice, doar ca să îmi trimită mintea în vremurile acelea în care nu ştiam ce sunt tăcerile. Tăcerile mele, mai ales, dar şi ale ei.

Acces de beţie

          Mă mai împunge din când în când câte unul, ba prieten, ba cititor, ba scriitor, ba critic literar, şi mă împovărează că prea sunt mereu apăsat de dileme. Cică şi oamenii, sau creierele lor, mai au nevoie de câte o pauză, de câte o poveste sterilă, de câte un nimic aruncat pe vreo sută şi ceva de pagini pe care să le numească, apelând la emfază, roman. Într-o noapte, gândindu-mă vârtos la o asemenea posibilitate, atât de vârtos încât aproape mă luase cu transpiraţii – poate şi pentru că în barul în care îmi băusem paharele fusese prea cald, sau poate pentru că din cauza paharelor băute mi se făcuse doar mie cald – am hotărât să încerc să îmi schimb modul de abordare. Adică: de ce să mai apelez la dileme care au legătură cu moralitatea, cu sufletul, cu logica?! Eu fără dileme nu mai sunt om, dar îmi pot găsi puterea de a le schimba. Aşa am şi făcut, am transformat totul, am devenit reducţionist, până când, păşind agale – ritm prielnic gândirii – am descoperit-o pe prima: „Eu cu ce mă duc acasă, cu autobuzul sau cu metroul?!” Era într-o noapte de sfârşit de săptămână, trecuse de unu. Tot cântărind, tot întorcând subiectul şi pe o parte şi pe alta, i-am găsit rezolvarea înainte ca destinul să mă forţeze să îi las puterea de a decide în locul meu: „La ora asta nu mai circulă nimic, clar ar trebui să iau taxiul”. Mândru de mine, şi hotărât să includ această dilemă în viitorul roman, alunecând ca o umbră prin faţa unei cârciumi mi s-a făcut sete. O sete mai cumplită ca aceea a omului aflat pe patul de moarte, care nu ştie ce să implore, încă o clipă de viaţă sau un pahar cu apă. Deşi, cert este, dacă imploră paharul cu apă şi moare până să îi fie adus, implorarea i-a fost nu numai ruşinoasă, ci şi inutilă. Am hotărât, fără să existe obiecţii de la niciunul din forurile mele interioare, să intru să îmi sting setea cu încă nişte băuturi. Zis şi făcut. Lume multă, muzică, hărmălaie plină de bună dispoziţie, era exact atmosfera de care aveam nevoie pentru a mai scăpa de gânduri. Mi-am rotit privirile în căutarea unui loc în care să mă aşez. Nicio masă liberă, toate ocupate. „Ce să fac, beau la botul calului, mi-am zis, este mai bine decât să mă sting de sete”. Deodată, îndreptându-mă înspre bar, la o masă care mi se păruse plină, am văzut stând o femeie destul de tânără – nu mai mult de treizeci – trecută bine de 150 de kilograme. Nu ştiu dacă mi-a jucat imaginaţia feste sau picioarele scaunlui de sub ea chiar se îndoiseră puţin. Când am privit a doua oară mai cu atenţie, mi s-a părut că stă pe ambele scaune de pe partea aceea a mesei, iar în faţa ei, între zid şi masă, rămăsese un loc mic, atât de mic încât, dacă s-ar fi aşezat cu mare greutate un scaun, nu ar fi încăput decât un individ subţire, costeliv, supt în obraji şi cu burta lipită de spinare. Adică exact ca mine. M-am îndreptat înspre ea şi cu un zâmbet larg am întrebat-o dacă este singură. M-a privit cu atenţie crezându-se victima vreunei farse. M-a cântărit din cap până în picioare şi s-a mai liniştit. Nu prezentam niciun pericol de agresiune pentru ea, şi dacă ar fi fost vorba de glume proaste, cu siguranţă m-ar fi liniştit cu o singură palmă aplicată cu sete. Din fericire nu îi era sete ei, ci mie, şi m-am bucurat când mi-a permis să mă strecor, ca un şoarece în vreo gaură dintr-un zid, la masa ei.

          Pe când îmi beam liniştit al doilea pahar, sau al treilea, cine ştie, m-a surprins privindu-i ochii. Încercam să le disting culoarea şi nu reuşeam, erau de un albastru-gri-cenuşiu, cam aşa cum îmi închipui eu că ar fi culoarea tristeţii. Dar în noaptea aceea eram vesel şi nu îmi doream să văd tristeţe în ochii nimănui. „De ce eşti singură?am întrebat-o cu cea mai mare curiozitate. Mi-a turnat repede o poveste din care nu am înţeles decât mici frânturi pentru că, uneori, ochii îmi zburau către o masă alăturată unde, mi se părea, se aşezase o frumuseţe pe care aş fi putut să o iubesc până când ar fi îmbătrânit şi s-ar fi urâţit. Pentru că omul, ca să scape de ei, trebuie să îşi înfrunte demonii, m-a lovit o nouă dilemă – drept în bărbie, ameţindu-mă mai rău decât un upercut primit de la Muhammad Ali (aş fi spus de la Rocky, dar el era mai degrabă încasator): pe care să o aleg, companioana mea sau silfida? Mi-am amintit de un prieten care, cu o anumită ocazie, ne prezentase iubita lui. Îndrăznisem să gândesc că femeii nu i se potrivea nimic siropos, nici vreo melodie cântată de Celine Dion, nici vreun Chopin (probabil ar fi luat-o somnul), aşa că i-am cântat prietenului, şoptit în ureche, mai toată noaptea, dedicaţia pe care i-o găsisem potrivită: „are mama o fetiţă ca un tanc rusesc”. M-am hotărât pe loc, parcurgând în gând justificările lui, şi recunoştinţa birui spaimele. Cu atât mai mult cu cât, privindu-mi compania de masă, nu am simţit nevoia – aşa cum mi se mai întâmplă când văd câte o femeie supraponderală înfulecând pe cine ştie unde, începând din octombrie, să îi strig în gând cu exuberanţă: Crăciunul! Aşa, mănâncă, vine Crăciunul!”

          După ce am cerut încă un pahar mi-am pironit privirea în ochii ei puţin uimiţi care parcă nu mai aveau culoarea tristeţii. I-am zâmbit şi, cu îndrăzneală, i-am prins mâna peste masă. „Nu te teme”, spunea gestul meu. Şi recunosc, nu m-am temut, una din puţinele dăţi în care îmi înfruntam demonii fără spaimă. Am încercat să o adulmec, şi mi s-a părut că pielea îi miroase a gogoşi pudrate cu vanilie. O îmbrăţişam cu privirea, sperând ca mai târziu, în intimitate, să reuşesc să o cuprind complet în braţe. Nebunia dă de multe ori aripi, şi m-am convins că, dacă nu voi reuşi cu braţele, o voi acoperi cu aripi de înger. Îmi închipuiam sânii, mari, imenşi, din care mi-ar fi curs între buze nu lapte, nici iubire, ci miere cu gust de ciocolată sau cine ştie ce alte minunăţii de dulciuri cărora le-am uitat gustul. Îmi imaginam cum, în faţa abdomenului ei dezgolit, m-aş fi extaziat copilăreşte ca în faţa unei budinci tremurânde, şi apoi… apoi, între coapsele ei, aş fi descoperit raiul pantagruelic, aşa cum bietul Rabelais nici nu şi-ar fi putut închipui că există. Mere coapte cu scorţişoară, tort cu coajă de portocală, croissant franţuzesc, biscuiţi cu cremă, frişcă, bezele! Mă închipuiam cuprins de braţele ei, strâns febril până când nu mi-ar fi rămas niciun oscior întreg în tot trupul zdrobit de pasiune. Sau cu pasiune…

          Aşa cum se spune în popor, că nu există femeie urâtă numai bărbat care nu a băut destul, în acele clipe îmi părea cea mai minunată dintre muzele pe care le poate invoca cineva. Simţeam cum sufletul îmi tresaltă în pofta de a scrie, lăsând-o să îmi inspire pagini întregi, cărţi nenumărate… de bucate: icre negre pregătite în cele mai minunate feluri, ciorbiţe, supe, sărmăluţe, fripturi, costiţe, specialităţi cu care nu se poate lăuda nicio altă bucătărie apreciată de marii gurmanzi. Dar peste toate îmi rămăsese stăpână setea. Îmi părea că devine din ce în ce mai puternică şi nu mi-o mai puteam stinge, oricât îmi căutam prin buzunare portofelul şi cuvintele. Pentru că, pe sub pleoapele care mi se lăsau grele peste ochii tulburi, dincolo de bătăile de inimă şi de orice fel de pofte, înţelegeam cât de mic sunt. Îmi înţelegeam inutilitatea vieţii şi a fiecărui act de care m-aş face responsabil, cu o singură excepţie: acela de a umbla mereu ca şi cum aş pluti, dependent nu de propria persoană, nici de viaţa mea de om simplu care nu interesează pe nimeni, doar de beţia scrisului.

xx

          Am început să mă simt deja alt om revenind la vechile mele obiceiuri. De exemplu, ăsta este unul dintre ele – să scormonesc după albul din măruntaiele nopţilor cu atâta îndârjire încât întunericul să se transforme în poveste. „Al cui întuneric?” mă întreabă insinuant o voce de care mă temeam cândva. Răspunsul este irelevant, contează doar rezultatele. Nu, poveştile nu au întârziat să apară…

x

          Îmi propusesem un fel de vacanţă, o activitate de curăţare sau naiba ştie cum i se mai spune. Nu am mai silabisit atâta nici măcar la şcoală şi, mai cumplit, nu m-am citit de atâtea ori, cu atâta spaimă, de nu mai ţin minte când. Cu spaimă, cu oripilare, cu chin, cu nemulţumire, cu satisfacţie, cu bucurie – toate manifestate în mod treptat, pe măsură ce reuşeam să dau formă încă unui proiect de care, în mare parte, se pare că m-am scăpat. Mi-a ieşit, problema este că nu mi-a reuşit partea cu vacanţa. Spun şi eu, cum se laudă alţii, că au început să mă mănânce degetele. Iniţial m-am căutat repede, mi-am privit palmele, degetele, întredegetele – „ce naiba, doar nu m-am pricopsit cu vreo râie!Apoi, când m-am aşezat în faţa tastaturii mi-am simţit degetele în largul lor. Puţin scrântite, recunosc, dar pare că îşi revin repede. Era să zic din zi în zi – de fapt, din noapte în noapte pare că se descurcă mai bine, chiar dacă după tot chinul lor nu rămâne, uneori, nici măcar o frază. Aici intervine războiul lor cu capul, cu părul pe care încearcă să îl smulgă (în asemenea momente îmi spun că abia aştept să chelesc, ca să nu mai am ce smulge!). Şi intervine şi rolul meu cel împăciuitor, în virtutea căruia promit că va veni şi vremea înţelegerii.

          Parcă nu aş refuza o vacanţă, poate chiar una exotică, pe cine ştie ce insulă pustie de prin Caraibe, pe nisipul căreia să mă împiedic de lanţul unui chepeng care acoperă o pivniţă plină cu rom. „Ce vise!” s-ar revolta unii crucindu-se. O mai amân o vreme, tare mi-a fost dor de o proză! Cam aşa este cu scrisul, degetelor le este suficient să visezi.

Dintr-o noapte de toamnă

          Scriam. Nu mai scrisesem de mult, de ani de zile. A fost o vreme când aveam impresia că aş avea o oarecare valoare, mai mult sau mai puţin contestabilă, şi dacă eram cine ştie ce idiot visător probabil mi-aş fi făurit un vis pentru care aş fi fost capabil să mă risipesc în mod continuu. Noroc cu soarta, că m-a împins pe alte drumuri şi m-a salvat de boala scrisului – aşa am auzit că îi spun unii, „boală”. Cum însă suntem feriţi de unele boli doar, nu de toate, una care s-a lipit de mine m-a împins nu în braţele visului naiv, ci la uşa unui specialist care mi-a recomandat să încep să ţin un jurnal. Nu ştiu de ce, nu ştiu ce îşi închipuie că aş putea descoperi printr-o asemenea practică; dacă ar fi după mine, decât un jurnal personal, aş prefera să ţin un jurnal de încasări şi plăţi. Poate chiar unul de încasări fără plăţi, dacă tot este vremea viselor.

          Îmi luasem hârtiile şi pixul şi abia scrisesem câteva rânduri când, deodată, mi s-a părut că aud un scâncet. M-am smuls din gânduri, dintre litere, mi-am încordat auzul căutând să disting ceea ce auzisem. Chiar m-a trecut un fior de care aş fi râs dacă nu eram atât de concentrat – am mai auzit eu de unu‘ căruia i s-a părut că aude zgomote pe la ferestre sau uşi şi sfârşise prin a striga „Take thy beak from out my heart!” Am prins ceva curaj, am deschis fereastra şi am privit afară. Nimic, doar ploaie. Aş fi strigat, dar nu am făcut-o de teamă că s-ar putea să primesc răspuns. Am tăcut şi m-am închis înapoi, în mine. Şi totuşi, parcă într-un concert sumbru de scâncete mi s-au dezlănţuit rânduri pe care nu mi-am dorit niciodată se le scriu, nici măcar nu mă simţeam capabil să o fac. Se făcuse aproape dimineaţă şi îmi notasem, printre alte întrebări fără răspuns – aş întreba, dar nu o fac de teamă că aş primi răspuns – dacă nu cumva este posibil să scâncească cerul. Sau ploaia. Sau stropul de ploaie. Nu, stropul de ploaie nu, el este o biată lacrimă, şi lacrimile nu scâncesc niciodată.

Nocturne

          Cândva mai demult, pe când mi se părea că valurile nopţilor mi se mai potoliseră, am încercat să fac pace cu mine. Eram hotărât să renunţ la toane şi la capricii, la răsfăţuri şi la lamentări, şi să mă împac cu echilibrul. Cred că atunci am înţeles ce înseamnă moderaţie. Adevărul este că nu m-am simţit niciodată şi nu m-am văzut vreodată ca om moderat. Totuşi, uneori îmi place să aplic cu moderaţie extremele. Pe cât îmi prelungesc zbuciumul, pe atât acesta trebuie urmat de linişte. Cumva natural, la fel cum ni se aplică viaţa şi moartea. La fel cum o lectură bună pare mană cerească după una penibilă. La fel cum în tăcere, din întuneric, pare să pornească o voce care să o sfâşie. Nu mai ştiu, parcă reciteam din Poe.