……

          Oamenii? Niște mincinoși. Toți. Deși îl declară, nu știu nici măcar să își urmărească propriul bine. Și când nu sunt în stare să îl atingă, în loc să se victimizeze, caută să se transforme în eroi. “Mă sacrific pentru că iubesc prea mult ca să împovărez pe cineva”. Celor care au un singur punct de vedere le-aș striga un singur lucru: “Tâmpiților”!

          Băusem un pahar cu cineva care se lăuda că tocmai își pusese dinții. Dar un filosof – român, culmea! – spunea că cei mai mari dușmani ai omului sunt dinții. Și. aș adăuga eu, prostia. Și lipsa de sentiment. Și nevoia de a se pune în genunchi.

Reclame

Suflete

          Să nu vă luați după scriitori. Totul moare, chiar și capodoperele pe care ei le cred veșnice. Nici măcar iubirea nu e veșnică, suferința cu atât mai puțin. Ce nu înțeleg unii îndrăgostiți este că nu trebuie să poarte războaie nici cu ei înșiși, nici cu veșnicia, nici cu orgoliile, nici cu uitarea. Poate războiul pe care îl are de dus orice om este să își păstreze sufletul în care îi adoarme, în fiecare noapte, iubirea. Și astfel, cei care se iubesc nu mai devin altceva decât frați întru arme.

Eliberări

          Adevărul este că în viață toți pierdem câte ceva – inocențe, oameni, speranțe. Și nu știm cum să ne ducem la capăt pierderile decât pierzându-ne pe noi, într-un fel sau în altul. Dar de multe ori fețele noastre spun totul. Un zâmbet amar poate ascunde minciuna, la fel cum o urare de “noapte bună” ascunde căderea. Căderea din visul în care ne spunem că viața ne-a fost dată ca bucurie. De fapt, unii ar spune că viața ne-a fost dată ca învățătură: să nu furi din alții, pentru că doar așa vei rămâne aici, în așternuturi pătate de lipsa sentimentului.

Word!

          Femeia murise. Murise de prea mult timp, nu își mai aducea nici ea aminte de când. Îi rămăsese trupul. Un trup pe care îl oferea câte unui fost iubit atunci când vreunul își amintea să o viziteze, cu o mână de lalele în pumn, cu câteva vorbe dulci pe buze și cu certitudinea că va obține ce dorește. Așa ne spunem toți, disperarea umană este doar un alt mod de a obține ce dorim, și nu sunt de condamnat nici bărbatul nici femeia. De condamnat poate fi Dumnezeu. Și dacă nu el, liniștea. Liniștea care se așterne după ce obții ceea ce îți doreai, doar pentru că oamenii, de mai multe ori decât cu rațiune, sunt dotați cu rușine. Cine, în definitiv, nu se rușinează să spună “Asta îmi doream de la tine, speranțele tale nu sunt problema mea”?! Dar uneori liniștea poate fi binecuvântare. Pentru că îți lasă capul să rămână pe umeri.

Ploaie

          Ploaia se năpustise necruțătoare asupra orașului. Rafale dese, puternice, care să îl spele de praf și de păcate. O femeie, nici brunetă nici blondă, nici înaltă nici scundă, intră grăbită să se adăpostească în terasa care gemea de singurătate. Ocoli o masă festivă pregătită pentru cine știe ce alte femei care, încă acasă, se pregăteau să cotcodăcească la o aniversare. Nici nu aruncă vreo privire celor doi bețivi care își începuseră ziua Mondialului la vremea amiezei și nu mai erau în stare nici să spună ce meci așteptau. Eu m-am ferit de ea făcându-mi semnul crucii, dar am urmărit-o cu privirea. I-am urmărit în mișcare tricoul bălțat, alb cu negru. Am zâmbit sânilor ei cărtărescieni care se întrezăreau prin material – prea mici pentru a fi luați în seamă, prea mari ca să nu îi remarce iubitorul de gurgui. Și mi-am scuipat în sân, ca în fața unui demon, a unei ispite, temându-mă să nu îmi încep diatriba – de ce nu iubim femeile.

          În definitiv, fiecare cu libertățile lui. Eu cred că de când m-am maturizat mi-am luat libertatea de a nu le iubi pe toate. Dar ploaia șiroia din cerul deschis ca o ușă înspre tărâmurile fanteziei. Femeia se îndreptă către o alta, care parcă o așteptase o viață întreagă, doar pentru a toca împreună, ca o moară, pe spinarea vreunui nefericit de bărbat. Le priveam și cred că m-am simțit pentru o clipă în siguranță. Îmi aminteam că văzusem, la plecarea de acasă, o pereche de chiloți femeiești pusă la uscat pe un balcon anonim. Și, privind la cele două femei, gândindu-mă la acel minuscul articol de îmbrăcăminte, mi-am spus că nu îmi plac deloc cele care își spală rufele în public. Cu siguranță, cele care le usucă în public îmi sunt mai simpatice.

          Deşi păruse mai degrabă o şoaptă pe parcursul întregii zile, spre seară vântul porni să scrâşnească. Aşa cum o fac dinţii furioşi, cum trosnesc degetele în încleştarea pumnilor. Părea că mânia îngerilor care îşi plâng nemurirea dădea în clocot. Crengile copacilor începură să geamă, la început încetişor, apoi lovindu-se între ele vestind o Apocalipsă care nu făcea altceva decât să se lase aşteptată. Frunzele uscate, ruginite, dispăruseră în rotocoale care, dacă ar fi avut putere, s-ar fi ridicat până la cer. Dar nimic din ce este pe pământ nu se ridică până la cer, totul este o iluzie. Nici măcar sufletele. Nici frunzele, nici păsările. Nici măcar femeile când îşi scuipă din piept orgasmul. Nimic nu se ridică până la cer, nici măcar privirea. Şi în acea seară privirile erau obturate de vânt, de nori, de culoarea plumburie a furtunii care nu vestea nimic bun. Doar haos. Haos pe străzi şi haos în gândurile celor care, ca să scape – de ei sau de ai lor –, s-ar fi dorit undeva pe stradă; sau în vreo cârciumă la braţul oricărui convinv, chiar necunoscut, care i-ar fi ajutat să îşi uite păsurile. În mod ciudat, cele mai mari furtuni ne sunt apăsările, nu cele provocate de anotimpuri, şi totuşi! Oricât le apasă necazul umerii, unii se lasă ţinuţi între ziduri – între ziduri de piatră, în închisori de plumb, în pumni de fier care nu au altă menire decât să le zdrobească furtuna. Şi îşi închipuie – nebunii! – că nu copacii gem pe afară, ci sufletele pe care şi le lasă strivite doar pentru că nu au ce face cu ele, în speranţa că le vor afla vreo însemnătate.

         Se mai întrebau câte unii, privind furtunile lunii, de diferenţa dintre suflet şi spirit. Întrebări calpe, idioate de-a dreptul, făcute pentru oameni care aveau timp de pierdut în faţa unei sticle. Întrebarea care ar trebui mereu pusă este doar cea care priveşte diferenţa dintre Tu şi Tu. După o alergare de o sută de metri; după zece paşi în care îţi dai răsuflarea; după ani întregi de speranţă; după eternităţi de aşteptare. O aşteptare care ştii că nu se încheie cu ridicarea la ceruri pentru că cerurile sunt obturate de plumbul norilor, sufocate de singurătate şi de depărtare şi de goliciune. Izbucnise furtuna, ca plânsul unui copil rătăcit în propriul leagăn, dezgustat de braţele iubitoare care pentru el nu pot însemna decât viaţă. Furtuna bătea în obloanele locatarilor lumii, a celor care închiriaseră nu o cameră, doar o sumă de suflări pe care după ce le-ar fi consumat s-ar fi dus. Cine ştie unde?! Poate la dracu‘. Poate în altă parte, una pe care nu o ştiu decât morţii, o parte asupra căreia au jurat să păstrăze tăcere veşnică. Şi chiar dacă unii asimilează moartea tăcerii, greşesc. Moartea e altceva, doar mortul este tăcere. La fel cum furtunile nu sunt ceea ce par a fi. La fel cum gemetele copacilor nu înseamnă sfârşitul lumii; la fel cum picurii de ploaie de pe fereastră nu înseamnă nici dispreţ nici regret. La fel cum oamenii, chiar dacă par, nu sunt oameni. Poate suntem altceva – ceva menit să aştepte. Să îşi aştepte sfârşitul, ca pe o eliberare. Şi abia atunci, în încăpăţânarea noastră, în cruzimea noastră, ne putem desena chipul, cu degetele altora, pe ferestrele aburite de frig. Un chip sub formă de zâmbet şi de nume gata să o pornească înspre uitare.

           Pornise furtuna. Şi dădea semne că nu mai are puterea să se oprească.