Expresivităţi

          Ca să mai schimbăm puţin, că tot găsisem melodia potrivită pentru o biată zi de dumincă; mă întâlnisem cu mine în nişte reflexii de oglindă – ele, cele care mă lasă să dorm. Şi mi-am spus, zâmbind, că oricât suflet pui în oameni ajungi să fii dezamăgit. M-am gândit atunci că decât să scrii în alţii e mai bine să îţi scrii propria Biblie în tine. Doar că dacă o face cineva, nu mai ajunge la ceilalţi. Probabil separaţi ne-ar fi mai uşor să ne iertăm unii pe ceilalţi. Dacă nu cumva iertarea nu e decât un pretext de a urî în tăcere. Pentru că, până la urmă, pasiunea e motorul tuturor lucrurilor. Chiar dacă seamănă a ură.

Anunțuri

Vorbe

          Mă întreabă cineva, nu ştiu dacă din plictiseală sau din curiozitate, tocmai când îmi culegeam gândurile pentru o poveste nouă: „Tu cum scrii?” Mi-au trebuit câteva clipe să mă hotărăsc în privinţa răspunsului. Ce era să zic, „Dezbrăcat, în costum de nuntă, îmbrăcat ca eschimoşii, cu alcool, cu ceai, cu cafea, cu gândul, cu gânduri, cu mintea, cu fapta, cu cerul, cu pământul, cu hotărâre -nu! – cu îndârjire, cu poftă, cu minte, fără minte, aproape deloc, aproape perfect, oricum”? Mi s-au succedat întrebările ca fulgerele pe un cer sufocat de furtună. Până la urmă mi-a venit răspunsul: „Cu mâinile”, zic.

 

Delir scurt

          Şi uneori, ca om, te întrebi de ce trăieşti. Să îmi fie iertat, dar cei care nu se întreabă nu sunt decât animale bune de pus la jug. Dincolo de asta, după ce te hotărăşti să trăieşti, „fie ce-o fi”, începi să doreşti. Şi fiecare îşi doreşte altceva. Doar că altceva-ul se reduce la un singur lucru. Chiar şi atunci când viaţa devine un cântec de sirenă care te face să te arunci în adâncuri. Problema e că uneori ne trezim. Din viaţă, din beţie, din vis. Din orice.

Nopţi albe

          Orice s-ar spune, este greu să fii serios când eşti neserios. În celălalt fel merge mai uşor, pentru că adevărurile mari se spun în glumă. Nici nu ştiu când, prins în faţa unei coli aproape albe, m-am trezit că s-a făcut dimineaţă. Şi eu mă întrebam unde sunt, cine sunt. Pentru că aşa este bine, să te pierzi de tine uneori, doar pentru plăcerea de a te regăsi. Iar eu cel mai bine m-aş regăsi în zori, în nişte braţe anume pe care le vreau eu, lăsând ca din oboseală să nu mai iasă cuvinte, doar diamante. Că vorba cântecului de noapte albă… „Now there’s just paper to heal the sun”

Misoginisme

          Într-o societate a egalitarismului în care nici misoginismul nici misandrismul nu ar trebui să primeze, o afirmaţie oarecare poate să echivaleze cu o autodecapitare. Şi totuşi, în profunzmea puterii pe care o poate exercita o femeie asupra unui bărbat, am fost pus în situaţia neplăcută de a mi se spune: zi-mi despre tine, nu ştiu prea multe”. “Cui ajută?” mă gândeam, în timp ce, deşi îi urăsc pe cititorii de citate, îmi aminteam de unul: „a rosti lucrurile în funcţie de adevăr este o atitudine mai proastă şi mai ignorantă decât a le rosti în funcţie de prilej şi oportunitate”. Şi în misoginimia mea lăudabilă, mă condamnam şi speram să fiu salvat de mine. Pentru că o femeie care nu poate naşte candoare ci dispreţ nu este femeie. Părerea mea, a celui de care m-aş salva oricând.

Ciudăţenie

          Asistând la un soi de belea, pentru că necazul nu vine niciodată singur, am primit o veste bună. Mai degrabă nebună decât bună, pentru că bucuria, oricât de ascunsă, tindea la un moment dat să atingă paroxismul. Cum îmi urmăream paşii (mai degrabă făcuţi prin aer decât pe caldarâm) m-am gândit la mine cel din preistoria aceluia care sunt. Nu pot spune că mi-e dor de mine. Nici de cel care am fost, nici de cel care aş fi putut fi. Interesantă noţiune – „cel care aş fi putut fi”. Îmi mai este dor, din când în când, de nişte vremuri. De ipoteze nu. Cine ştie ce biet slujbaş aş fi fost, îngrăşat, îngălat, plictisit, dacă într-un moment de nebunie nu m-aş fi hotărât că am un vis pe care merită să îl urmez. Cred că în momentele de mare bucurie nu trebuie să ne întoarcem numai înspre alţii, ci şi înspre noi. Bucuriile mari se împărtăşesc inclusiv cu cei care am fost; nu, nu cu cei care am fi putut fi. Pentru că într-un context muzical extrapolat, cei care sunt suficient de răbdători sau de nebuni să strângă din dinţi, ajung să îşi trăiască visele. Şi mai cred că atunci, acela, trăitorul, ar trebui să se privească cu drag pe sine, cel vechi, care a detonat visul.

Filă de jurnal

          Dacă aş ţine un jurnal, pentru astăzi aş nota:

          Ştiu, nu este deloc elegant să fie aduse sub ochii lumii corespondenţele particulare, decât dacă vorbim de vedete contrafăcute sau de scriitori morţi. Şi totuşi, îmi scria o persoană care riscă să îmi devină dragă: „am vrut să îi fac şi pe alţii să înţeleagă că sunt bucurii mult mai mari pe lumea aceasta, în afara celor ariviste, în care, din păcate, cred cei mai mulți”. Eu citeam în nocturnă, cu nasul în vârfuri, cu capul în nori, cu norii în lumi care se vor naşte.