Ploaie

          Ploaia se năpustise necruțătoare asupra orașului. Rafale dese, puternice, care să îl spele de praf și de păcate. O femeie, nici brunetă nici blondă, nici înaltă nici scundă, intră grăbită să se adăpostească în terasa care gemea de singurătate. Ocoli o masă festivă pregătită pentru cine știe ce alte femei care, încă acasă, se pregăteau să cotcodăcească la o aniversare. Nici nu aruncă vreo privire celor doi bețivi care își începuseră ziua Mondialului la vremea amiezei și nu mai erau în stare nici să spună ce meci așteptau. Eu m-am ferit de ea făcându-mi semnul crucii, dar am urmărit-o cu privirea. I-am urmărit în mișcare tricoul bălțat, alb cu negru. Am zâmbit sânilor ei cărtărescieni care se întrezăreau prin material – prea mici pentru a fi luați în seamă, prea mari ca să nu îi remarce iubitorul de gurgui. Și mi-am scuipat în sân, ca în fața unui demon, a unei ispite, temându-mă să nu îmi încep diatriba – de ce nu iubim femeile.

          În definitiv, fiecare cu libertățile lui. Eu cred că de când m-am maturizat mi-am luat libertatea de a nu le iubi pe toate. Dar ploaia șiroia din cerul deschis ca o ușă înspre tărâmurile fanteziei. Femeia se îndreptă către o alta, care parcă o așteptase o viață întreagă, doar pentru a toca împreună, ca o moară, pe spinarea vreunui nefericit de bărbat. Le priveam și cred că m-am simțit pentru o clipă în siguranță. Îmi aminteam că văzusem, la plecarea de acasă, o pereche de chiloți femeiești pusă la uscat pe un balcon anonim. Și, privind la cele două femei, gândindu-mă la acel minuscul articol de îmbrăcăminte, mi-am spus că nu îmi plac deloc cele care își spală rufele în public. Cu siguranță, cele care le usucă în public îmi sunt mai simpatice.

Reclame

          Deşi păruse mai degrabă o şoaptă pe parcursul întregii zile, spre seară vântul porni să scrâşnească. Aşa cum o fac dinţii furioşi, cum trosnesc degetele în încleştarea pumnilor. Părea că mânia îngerilor care îşi plâng nemurirea dădea în clocot. Crengile copacilor începură să geamă, la început încetişor, apoi lovindu-se între ele vestind o Apocalipsă care nu făcea altceva decât să se lase aşteptată. Frunzele uscate, ruginite, dispăruseră în rotocoale care, dacă ar fi avut putere, s-ar fi ridicat până la cer. Dar nimic din ce este pe pământ nu se ridică până la cer, totul este o iluzie. Nici măcar sufletele. Nici frunzele, nici păsările. Nici măcar femeile când îşi scuipă din piept orgasmul. Nimic nu se ridică până la cer, nici măcar privirea. Şi în acea seară privirile erau obturate de vânt, de nori, de culoarea plumburie a furtunii care nu vestea nimic bun. Doar haos. Haos pe străzi şi haos în gândurile celor care, ca să scape – de ei sau de ai lor –, s-ar fi dorit undeva pe stradă; sau în vreo cârciumă la braţul oricărui convinv, chiar necunoscut, care i-ar fi ajutat să îşi uite păsurile. În mod ciudat, cele mai mari furtuni ne sunt apăsările, nu cele provocate de anotimpuri, şi totuşi! Oricât le apasă necazul umerii, unii se lasă ţinuţi între ziduri – între ziduri de piatră, în închisori de plumb, în pumni de fier care nu au altă menire decât să le zdrobească furtuna. Şi îşi închipuie – nebunii! – că nu copacii gem pe afară, ci sufletele pe care şi le lasă strivite doar pentru că nu au ce face cu ele, în speranţa că le vor afla vreo însemnătate.

         Se mai întrebau câte unii, privind furtunile lunii, de diferenţa dintre suflet şi spirit. Întrebări calpe, idioate de-a dreptul, făcute pentru oameni care aveau timp de pierdut în faţa unei sticle. Întrebarea care ar trebui mereu pusă este doar cea care priveşte diferenţa dintre Tu şi Tu. După o alergare de o sută de metri; după zece paşi în care îţi dai răsuflarea; după ani întregi de speranţă; după eternităţi de aşteptare. O aşteptare care ştii că nu se încheie cu ridicarea la ceruri pentru că cerurile sunt obturate de plumbul norilor, sufocate de singurătate şi de depărtare şi de goliciune. Izbucnise furtuna, ca plânsul unui copil rătăcit în propriul leagăn, dezgustat de braţele iubitoare care pentru el nu pot însemna decât viaţă. Furtuna bătea în obloanele locatarilor lumii, a celor care închiriaseră nu o cameră, doar o sumă de suflări pe care după ce le-ar fi consumat s-ar fi dus. Cine ştie unde?! Poate la dracu‘. Poate în altă parte, una pe care nu o ştiu decât morţii, o parte asupra căreia au jurat să păstrăze tăcere veşnică. Şi chiar dacă unii asimilează moartea tăcerii, greşesc. Moartea e altceva, doar mortul este tăcere. La fel cum furtunile nu sunt ceea ce par a fi. La fel cum gemetele copacilor nu înseamnă sfârşitul lumii; la fel cum picurii de ploaie de pe fereastră nu înseamnă nici dispreţ nici regret. La fel cum oamenii, chiar dacă par, nu sunt oameni. Poate suntem altceva – ceva menit să aştepte. Să îşi aştepte sfârşitul, ca pe o eliberare. Şi abia atunci, în încăpăţânarea noastră, în cruzimea noastră, ne putem desena chipul, cu degetele altora, pe ferestrele aburite de frig. Un chip sub formă de zâmbet şi de nume gata să o pornească înspre uitare.

           Pornise furtuna. Şi dădea semne că nu mai are puterea să se oprească.

Umile revoltări muzicale

          O cunoştinţă de Facebook şi de viaţă reală tangenţial m-a uimit în urmă cu ceva vreme cu un status pentru care – deşi nu obişnuiesc – mi-am făcut cruce. Anume – cităm din memorie, deci nu sunt necesare ghilimelele – apreciază mai mult oamenii care sunt sinceri pe site-ul de socializare menţionat, care nu se sfiesc să se arate cum sunt, să spună ce doresc, să facă, să dreagă. Cu alte cuvinte: femei, dacă tot e spaţiu public, arătaţi-vă chiloţii şi ţâţele (cu asta aş fi de acord); băieţi, spuneţi ce-aţi vrea să rupeţi; şi cu câţi centimetri. Recunoaşteţi că i-aţi scoate vecinei hainele şi vecinului dinţii. Bre! Dacă mai există oameni care au impresia că Facebook este făcut pentru sinceritate nu pentru (cel puţin) autopromovare în ciuda presupuşilor prieteni, oricât l-aş considera eu pe Preafericitul un bişniţar nenorocit, daţi-mi voie să îmi fac cruce. Şi să cânt, că deh! Sau nu, să cânte Alice, eu îl îngân prin intimităţile mele.

Dilemă. Alta.

          Mă mai uit în jur, din când în când, cu neplăcere. La oameni. La clădiri. La locuri. Îmi spun că totul se schimbă, vizibil. De lupă nu mai are nevoie decât cercetătorul. Ceilalţi, cei care trăiesc, au nevoie, eventual, de ochelari. Am trăit o senzaţie ciudată, de invidie, când îmi spunea cineva că scrisul face parte din viaţă. Fără urmă de frustrare mi-am spus că de prea multă vreme am luat-o pe cărări greşite, pretinzând că viaţa face parte din scris. Şi când m-am oprit din alergare nu m-am mai putut întreba decât dacă viaţa este o scenă sau scena este o viaţă. Concluzia ar putea rămâne la latitudinea fiecăruia, eu încă nu am atins-o.

Dilemă scurtă

          Ceea ce mă înspăimântă cel mai mult la oameni este că sunt singuri. În zadar sunt declarate iubirile până la sfârşitul lumii. La fel, sunt zadarnice prieteniile pe vecie. Ce este cumplit este că pe lume suntem doar noi cu noi înşine. Cu ce am fost, cu ce devenim, fără lipsa de curaj de a ne mai arăta cuiva. Să nu fiu greşit înţeles, cei care îşi scriu cărţile pentru a arăta lumii cât de măreţi sunt, sunt nişte boi. Pentru că nu fac decât să fugă de ei. Ceilalţi, cei care nu fug, mi se par mult mai demni de interes. Chiar dacă pe toţi ne bântuie amintirile. Că tot vorbeam de amintiri, cu un prieten drag, în oglindă. Să îţi aminteşti totul, sau să nu îţi aminteşti? Asta este întrebarea!

Comunicări

          În societatea de azi se afirmă că, scuzată-mi fie cacofonia oarecum evitată, comunicarea e totul. În graniţele comunicării, cică, nu s-ar înscrie doar autiştii. Nu spun că asemenea afirmaţii m-ar face să mă simt un handicapat emoţional (termenul e politically correct!), ar fi o minciună. Doar că, aşa cum sunt eu, cu bune şi cu rele, m-am gândit că oricât ai comunica zborul e mai plăcut. Pentru că punctul întotdeauna te lasă gol pe dinăuntru. Şi doar aşa, că dincolo de diverse mizde am avut bucuria să văd Sonata Arctica live acum nişte ani, mă bucur cu ceva întârziere de cel mai recent album. Că doar nu ne lăudăm cu nimicuri!