Furtuni

          Vorbesc unii, cu gurile mai mult fără ei, sau prea departe de minţile lor, de liniştea de dinaintea furtunii. Sunt unele furtuni înaintea cărora liniştea e falsitate, minciună. Sunt altele care abia în urma lor lasă doar linişte. Ca o moarte.

Anunțuri

Umile revoltări muzicale

          O cunoştinţă de Facebook şi de viaţă reală tangenţial m-a uimit în urmă cu ceva vreme cu un status pentru care – deşi nu obişnuiesc – mi-am făcut cruce. Anume – cităm din memorie, deci nu sunt necesare ghilimelele – apreciază mai mult oamenii care sunt sinceri pe site-ul de socializare menţionat, care nu se sfiesc să se arate cum sunt, să spună ce doresc, să facă, să dreagă. Cu alte cuvinte: femei, dacă tot e spaţiu public, arătaţi-vă chiloţii şi ţâţele (cu asta aş fi de acord); băieţi, spuneţi ce-aţi vrea să rupeţi; şi cu câţi centimetri. Recunoaşteţi că i-aţi scoate vecinei hainele şi vecinului dinţii. Bre! Dacă mai există oameni care au impresia că Facebook este făcut pentru sinceritate nu pentru (cel puţin) autopromovare în ciuda presupuşilor prieteni, oricât l-aş considera eu pe Preafericitul un bişniţar nenorocit, daţi-mi voie să îmi fac cruce. Şi să cânt, că deh! Sau nu, să cânte Alice, eu îl îngân prin intimităţile mele.

Dilemă. Alta.

          Mă mai uit în jur, din când în când, cu neplăcere. La oameni. La clădiri. La locuri. Îmi spun că totul se schimbă, vizibil. De lupă nu mai are nevoie decât cercetătorul. Ceilalţi, cei care trăiesc, au nevoie, eventual, de ochelari. Am trăit o senzaţie ciudată, de invidie, când îmi spunea cineva că scrisul face parte din viaţă. Fără urmă de frustrare mi-am spus că de prea multă vreme am luat-o pe cărări greşite, pretinzând că viaţa face parte din scris. Şi când m-am oprit din alergare nu m-am mai putut întreba decât dacă viaţa este o scenă sau scena este o viaţă. Concluzia ar putea rămâne la latitudinea fiecăruia, eu încă nu am atins-o.

Dilemă scurtă

          Ceea ce mă înspăimântă cel mai mult la oameni este că sunt singuri. În zadar sunt declarate iubirile până la sfârşitul lumii. La fel, sunt zadarnice prieteniile pe vecie. Ce este cumplit este că pe lume suntem doar noi cu noi înşine. Cu ce am fost, cu ce devenim, fără lipsa de curaj de a ne mai arăta cuiva. Să nu fiu greşit înţeles, cei care îşi scriu cărţile pentru a arăta lumii cât de măreţi sunt, sunt nişte boi. Pentru că nu fac decât să fugă de ei. Ceilalţi, cei care nu fug, mi se par mult mai demni de interes. Chiar dacă pe toţi ne bântuie amintirile. Că tot vorbeam de amintiri, cu un prieten drag, în oglindă. Să îţi aminteşti totul, sau să nu îţi aminteşti? Asta este întrebarea!

Comunicări

          În societatea de azi se afirmă că, scuzată-mi fie cacofonia oarecum evitată, comunicarea e totul. În graniţele comunicării, cică, nu s-ar înscrie doar autiştii. Nu spun că asemenea afirmaţii m-ar face să mă simt un handicapat emoţional (termenul e politically correct!), ar fi o minciună. Doar că, aşa cum sunt eu, cu bune şi cu rele, m-am gândit că oricât ai comunica zborul e mai plăcut. Pentru că punctul întotdeauna te lasă gol pe dinăuntru. Şi doar aşa, că dincolo de diverse mizde am avut bucuria să văd Sonata Arctica live acum nişte ani, mă bucur cu ceva întârziere de cel mai recent album. Că doar nu ne lăudăm cu nimicuri!

Umane, cred

          Şi-am mai scris o poveste. Nu neapărat electorală, deşi este la modă, una în care am încercat să reţin latura de care nu ar trebui să ne despărţim niciodată – cea a umanităţii. SCrisul meu, la prima vedere, a spus că ar trebui să o arunc. La a doua a cerut termen de gândire. Aşa e când te lupţi cu tine însuţi.

         Şi m-a mai întrebat cineva, că tot purtam discuţii în stări în care nu ar fi trebuit purtate: „Ce e bunul simţ”? Am răspuns, dar să mă trăznească dacă ştiu de am dreptate sau nu. Totuşi sper că bunul simţ are legătură cu umanitatea. Idealist, ştiu!

Memoires

          Într-o seară mi-am călcat pe inimă – ocupat cum sunt în perioada asta – şi am decis să particip la un eveniment scriitoricesc. Mai tras de mânecă de unul, mai somat de un altul, mi-am spus că puţină socializare nu ar strica. Deşi, sincer să fiu, nimic din ce era pus pe tarabă nu îmi făcea cu ochiul. „De ce să îi spui tarabă?mă trage de urechi un personaj pe care îl simt tot mai prezent în mine şi care nu poate fi decât noul „Eu”. Justificarea: lăsând la o parte izul pur rural (nu nu spunem ţărănesc) al evenimentului respectiv, trebuie acceptat că literatura nu mai este de mult o glorie, ci un produs; vinzi, stai pe tarabă. Nu vinzi, stai măcar pe lângă tarabă. Aşa că după ce am îndurat cu stoicism cale de jumătate de oră, împreună cu prieteni adevăraţi – pentru că prietenul la nevoie se cunoaşte! – am hotărât să luăm drumul cârciumii. Nu pentru că ar fi fost mai multe locuri libere în cârciumă, dar pentru că se puteau discuta lucruri mai interesante.

         După încă ceva vreme, în care ce s-a spus s-a spus şi ce nu, nu, m-am decis că va trebui să îmi scriu cândva memoriile. Doar impulsionat de părerile unora. Problema este că mereu am considerat că o carte autobiografică trebuie scrisă la momentul ei. Atunci când poate fi arătată cu demnitate, nu privită cu dispreţ. Vedeţi dumneavoastră, una este să îşi scrie memoriile cineva precum Marquez, alta este să o facă una care doar şifona pe vremuri aşternuturile vreunui scriitor de duzină.

         Să revin totuşi la memorii. Încă nu le-a venit vremea. Indiferent de cum sunt, goale sau pline, femeile pot deveni un subiect plictisitor pentru un cititor avizat. Şi nopţile goale. Şi nopţile umplute cu litere, cu scris. Nu ştiu ce cred alţii, dar cred că dreptul la o carte de memorii şi-l câştigă fiecare atunci când poate să îi arate cu degetul pe alţii. Şi să spună, cu bucurie: „Uite, lor le-am schimbat viaţa în bine”. Cred că de aceea pentru o vreme nu îl voi mai pizmui pe susnumitul Marquez că a furat titlul vieţii mele: „Povestea târfelor mele triste”. Iar eu… Eu încă nu mi-am câştigat dreptul la Memorii. Cred că sunt prea tânăr şi dispus să râd pe seama altora ca să devin amintire.