….

          Mă întreba cineva, acum ceva vreme, care îmi sunt ciudăţeniile. Nu am ştiut să răspund cu exactitate, pentru că deşi poate părea altora, niciun om nu îşi pare ciudat în propria normalitate. Scotocind prin mine în căutarea unui răspuns gândul mi se îndrepta mereu înspre obsesii. În definitiv, şi obsesiile ne pot deveni ciudăţenii. Şi aş fi răspuns, dacă aş fi ştiut ce, dacă mi-aş mai fi cunoscut obsesiile actuale, altele decât aceea legată de timp şi de oglindă. Aşa se întâmplă atunci când de atâtea ori îţi cauţi timpul în jur şi în buzunare şi ajungi să ţi-l găseşti pe faţă.

          Nu ştiu dacă este neapărat ciudăţenie, decât raportat la curentul social pe care l-am observat de ceva vreme în jurul meu – acela de a se combina într-o frază cuvinte româneşti cu altele englezeşti pentru că, oh well, dă bine. What the fuck! Am refuzat cu încăpăţânare să fac asta, cu excepţia unor atitudini demonstrative, de aceea am avut surpriza de a fi întrebat de unii, uimiţi de încăpăţânările mele, dacă ştiu măcar o boabă de engleză. Mărturisesc că ştiu diferenţa dintre “moon” şi “month”, dar îmi vine uşor să o neglijez când vine vorba de obsesiile mele. M-aş duce să mai caut nişte timp, să pot privi luna.

Spaime

          Mi se întâmplă să revin mereu, obsesiv, la obsesiile mele; de fapt, ajung să mă întreb dacă obsesia nu poate să devină ea însăşi o obsesie. În mod ciudat, în unele momente simt nevoia să am obsesii – indiferent de care, de orice natură, doar să am ceva de care să mă agăţ, ceva care să mă macine, care să mă urmărească. Au fost vremuri în care priveam întunericul şi mă înspăimântam de el. Au fost ani în care mă înspăimânta lumina zilei. Au fost clipe care nu mai vroiau să treacă şi ani care s-au dus ca orele. Mă obsedează, trebuie. Mă obsedează inclusiv cuvintele, acestea care nu vor să iasă, cele care îşi capătă formă grafică mincinoasă; şoaptele! Până şi şoaptele mă obsedează, şi absenţa lor, şi zborul, al lor şi al gândului, dincolo de prea departe, dar prea slabe ca să transforme totul în aproape. Mă obsedează neputinţa – neputinţa de a rămâne eu, neputinţa de a păstra tot ce este în jurul meu. Este imposibil să treci printr-un mediu fără să îl modifici, oricât ai încerca să îl laşi intact. Mă obsedează gândindu-mă că asta îmi face mie timpul; mă înspăimântă că asta fac eu altora. Mă frustrează că nu sunt singurul – cu siguranţă sunt încă mulţi alţii care îşi urăsc neputinţele. Până la urmă nu rămâne decât falsificarea. Falsificarea fiinţei umane în raport cu trecerea vremii. Aşa îmi spun, chipul oamenilor mereu tineri este falsificat de timp. Sau tinereţea veşnică este negare? Spaimă? Neputinţă? Mă obsedează întrebările, mă înnebuneşte absenţa lor şi timpul mă calcă în picioare.