Singurătăţi

          Povara experienţelor prin care am trecut nu mă apasă prin intensitatea ei, mai degrabă mă apasă pentru că trebuie să o duc singur. Privesc uneori chipuri adolescentine pline de viaţă, alteori chipuri tinereşti pline de încredere şi de speranţă – complet diferite de chipul acesta al meu, ofilit, pierdut, cu colţurile buzelor lăsate înspre pământ ca şi cum le-ar apăsa povara imposibilităţii zâmbetului. Poate că povara mea, ca om bătrân, constă în imposibilitatea de a sfătui. Aşa este, nu îmi permit să dau sfaturi. Nu îmi mai permit nici să îndrăznesc să cred că aş putea-o face vreodată. Cine, eu, eşuatul?! Dacă mi-aş fi închipuit viaţa ca pe o navă pe care trebuie să o conduc cu grijă! În schimb, am crezut-o veşnică şi m-am jucat cu ea aşa cum un copil se joacă cu jucăriile sale. Recunosc, a fost o vreme în care mi-am dorit să fiu singur. Să fiu eu, eu cu mine, şi în acele momente, femeia de alături mă încurca în mod excesiv, indiferent de culoarea părului. Priveam visător fotografii cu drumuri pline de singurătate, cu frunze ruginii căzute pe pământ aşteptând să fie strivite sub paşi inconştienţi, fără să înţeleg că eu însumi aş putea ajunge o frunză şi că exact paşii mei vor fi cei care mă vor strivi. Nu, nu am crezut niciodată că există o Vale a Plângerii; nu am crezut niciodată în puterea regretului, pentru că prea se uitau cuprinzător la mine ochi pe care îmi închipuiam că îi pot înlocui oricând cu alţii. Poate asta am învăţat de-a lungul timpului, că trupurile se pot schimba, chiar şi ochii, dar expresia lor nu. Indiferent de culoarea ei, rămâne mereu în memorie expresia privirii, şi vine un timp în care privirea şi expresia ei se stinge fără să mai poată fi înlocuită. Am învăţat că visul este vis, dar nu va putea înlocui niciodată o privire caldă care să râdă, să zâmbească, să licărească în întuneric în speranţa că va deveni rădăcină şi se va transmite altor ochi mai tineri care să o ducă mai departe. Mania omului de a nu rămâne uitat… Aşa cum eu mă confrunt acum cu mania omului care, prins într-o cuşcă, ştie că nu mai are scăpare decât în uitare.

Ochi

          Au fost vremuri în care mă pierdusem. Timpuri în care mă uitasem, pe care le uitam trăindu-le, în care mă pierdeam ca un nenorocit într-un deşert în care nu exista nicio oază salvatoare. Am alergat, de multe ori, prin zile, prin luni de tăcere în care blestemam, mă blestemam, îmi blestemam nenorocul dorindu-mi o oază, căutând-o, sperând-o – acea oază pe care am crezut-o mereu salvatoare şi aducătoare de linişte. Şi în toată nebunia alergării, a pierderii mele, visam… visam la un ochi, un ochi de apă din care să îmi umezesc buzele, să îmi sting setea şi să îmi curm dorul. Fără să ştiu, în acele clipe, că atunci când cauţi cu insistenţă în ochi, ai oricui ar fi, în ei se vede prima undă de slăbiciune. De parcă nu s-ar spune suficient, normal, clişeu, că ochii sunt oglinda sufletului.

Gând nocturn

          Aş vrea să mă îndrăgostesc – aşa îmi spuneam cândva, şi aşteptam. Nu ştiu de ce aşteptam, poate pentru că am învăţat să aştept. Am învăţat să îmi exersez răbdarea şi să îmi înfrâng nerăbdarea, chiar dacă rezultatul poate să pară inutil. Pentru ce să rămâi static în aşteptare şi să te transformi în stâncă? Determinarea şi hotărârea întăresc întotdeauna o voinţă şi o pot face de neclintit, ca un munte, chiar dacă totul nu se dovedeşte a fi decât pierdere de vreme. “Răbdarea este, îmi spuneam într-o vreme, pentru cei bătrâni sau pentru cei îmbătrâniţi”. Nu îmi pasă dacă greşeam sau nu, dar ştiu că tinereţii, dorinţei şi speranţei le este caracteristică nerăbdarea, nu răbdarea. Răbdarea este o investiţie pe termen lung într-o cauză care se poate dovedi mincinoasă. “Voi fi fericit, trebuie să am răbdare”, sunt sigur că aşa îşi spune fiecare om în sinea lui. Sunt mulţi, foarte mulţi care, scrutând orizonturile, uită să privească la floarea pe care din neatenţie o calcă în picioare. Aşa este şi răbdarea, o călcare în picioare a acţiunii concrete, o umilire provizorie a voinţei. Nimeni nu îşi spune “eu vreau acum”! şi obţine, toţi spunem “vreau, mai trebuie puţină răbdare”.

         Nu am fost niciodată răbdător, poate pentru că niciodată nu am fost bătrân. Dar m-am simţit bătrân, până când am învăţat că, indiferent de experienţa pe care consideră că o are, fiecare om se poate înşela. Fie că acţionează într-un mod greşit, fie că are o atitudine necorespunzătoare, fie că gândeşte într-un mod eronat, omul nu mai poate decât să corecteze, să îndrepte. Greşeala există şi nu poate fi ştearsă, dar poate fi asumată şi îndreptată în măsura în care este posibil. Fără răbdare, cu impulsivitate şi cu ură; cu ură, pentru că orice este greşit ne coboară din sferele la care tindem şi ne reduce substanţial la stadiul uman pe care credeam că l-am depăşit.

          “Eu nu greşesc niciodată”, îmi spuneam de multe ori, într-o siguranţă nebunească pe care mi-am însuşit-o. Nu ştiu dacă am deprins-o în timp sau, în nerăbdarea de a îmi dovedi mie că nu mă înşel, am adoptat-o ca postulat fără o verificare prealabilă. Asta nu mai ştiu. Ştiu doar că nu de puţine ori, chiar dacă undeva în ceea ce mă priveşte s-ar fi strecurat vreo greşeală, mereu cădeam în picioare – caz în care greşeala nu mai era greşeală ci, pur şi simplu, o simplă întâmplare neanticipată, dar rezolvată fără probleme.

          Aşa îmi spunea ea, Cineva, că importante sunt întotdeauna picioarele. Important este să te ţină ele şi să te poarte acolo unde te duce drumul. Nu drumul gândului, drumul către ceea ce alegi să fii, către ceea ce alegi să devii, către ceea ce vrei să faci. Dar eu, în lenea mea proverbială, îmi neglijasem picioarele. Stăteam întins, nemişcat, nici buzele nu mi se mai mişcau uneori, şi îmi spuneam: “Aş vrea să mă îndrăgostesc”. A fost prima mea greşeală, prima eroare de raţionament, pentru că nu îndrăgostirea este importantă, nu combustia capabilă să se stingă la primele picături stoarse de un nor, ci iubirea. Mi-am amintit într-o noapte în care şoptindu-mi dorinţa de îndrăgostire i-am aflat doar gustul de cenuşă. Pe când gustul iubirii… l-am cunoscut, este cu totul altul, chiar dacă în urma lui gura rămâne pustie de cuvinte şi ochii arşi de arşiţe ude. Ea m-a învăţat, într-un final, că iubirea este mai importantă decât altceva, tot spunându-mi că mă iubeşte, atingându-mă cu mâna slabă, încălzindu-mă cu privirea azurie, veghind asupra mea mai puternic decât ar fi capabil să o facă oricare dintre dumnezei. “Mă iubeşti”? “Te iubesc”, îmi spunea, şi, într-un final, vorbele ei şi-au găsit ecoul în mine: “Mă iubesc! Mă iubesc”! Abia atunci când omul se iubeşte şi se apreciază pe sine este posibil să apară cineva care să facă acelaşi lucru – să îl iubească şi să îl aprecieze.

         Atunci m-a cuprins dorul. Nu îmi mai doream să mă îndrăgostesc, îmi doream să îmi manifest iubirea de mine. Să manifest şi să revărs asupra ei iubirea de mine – produsul ei, al sufletului singurei femei care nu m-a trădat în niciun fel niciodată.

….

          Sunt unele lucruri care se spun cel mai bine faţă în faţă, ochi în ochi. Am învăţat-o, în spaţiul dintre iubiri dezgustătoare şi iubiri mai curate decât albul norilor. Vorbele sunt vorbe, dar cuvintele valorează mai mult. Cuvintele sunt cuvinte, dar o atingere le poate ţine întotdeauna locul. Atingerile sunt atingeri, dar privirile parcă sunt şi mai valoroase. Iar privirile… Privirile nu sunt doar priviri, sunt modul în care cineva ajunge la ochii altcuiva, şi de acolo, cu mai multă sau mai puţină uşurinţă, ajunge la suflet. Când eram mai necopt, ca să bravez, spuneam că iubirea este apanajul creierului. Doar că, de fapt,  Iubirea se naşte în suflet, creierul doar o conştientizează; iar ochii… ochii întotdeauna o absorb sau o exprimă. Sau o plâng?

Ochidemai

          Atunci când nu mă mai suport încerc să mă apropii de cineva. Aşa mă pot minţi eu pe mine, că încă mai pot, că încă mai vreau să îmi destram obiceiurile proaste şi singurătăţile. De-asta a apărut ea, Ochidemai, poate de-asta s-a şi născut, cine ştie?! Nu de puţine ori, în nebuniile mele şi, la fel, în grandomanii, îmi spun că oamenii care îmi intră în viaţă există special pentru mine – pentru a mă învăţa ceva, pentru a îmi aduce o bucurie, o plăcere, o satisfacţie sau chiar vreo supărare.

          Avea ochii albaştri-verzi, o culoare ciudată care, la început, când a auzit că eu sunt Universul în jurul căruia gravitează întregul Univers, m-a privit lucind a sfidare. Aşa cum mi se întâmplă de obicei, însă, reuşesc să orbesc şi sfidările şi dispreţul, cu câte o rază de lumină pe care o inventez de undeva, din nimic. Ochidemai nu a a avut resurse şi puteri să se împotrivească şi, într-o noapte, pe când stelele i se oglindeau în lacul încă nesecat al ochilor, mi-a cerut să o prind de mână şi să o duc departe. Să o duc departe de tot ce îi devenisem, de tot ce îi gravasem în suflet, să îi îndeplinesc pentru ultima oară o dorinţă-testament. Să o duc departe de mine, în locul pe care i-l hărăzisem, din care nici razele blânde şi calde de zâmbet, nici furtunile privirilor ei să nu mă mai poată atinge. I-am mângâiat mâna şi în timp ce îşi sprijinea istovită capul pe umărul meu, i-am promis că o să fie bine. A tresărit, a încercat să îmi zâmbească şi printre buzele tremurânde s-a strecurat o singură şoaptă “Chiar poţi să promiţi aşa ceva”? I-am spus că da şi mi-am pornit călătoria din ochii ei sub formă de lacrimi; i-am sărutat tandru şi le-am şoptit, cerându-mă şi eu înapoi, cerând ca la sfârşitul erei pentru care îmi fuseseră hărăziţi să mă lase să mă întorc acolo unde nu şi-ar fi găsit niciodată locul. Ochii nu sunt numai oglinzi ale sufletului, ci şi porţi fermecate prin care, atunci când ne dorim, putem păşi în alte lumi, cu totul străine de cele în care trăim. După ce am dus-o departe pentru ultima oară, în văzduhuri, s-o smulg din lumi de colb, aşa cum îmi ceruse, i-am închis ochii, aşa cum se închide o uşă care trebuie ferecată. Şi am curs din ei, întrupându-mă în ceea ce sunt, în ceea ce eram înainte, departe de ea.

“In your world I’ll set you free”

Dark eyes

          M-am trezit într-o dimineaţă privit de o pereche de ochi. Şi nu ştiu cum, crezând că de frig simt fiori pe şira spinării, mi-am uitat tendinţele exhibiţioniste, încercând să îmi ascund indecenta goliciune sufletească sub zâmbete. Zâmbete de ochi mari şi negri. Întrebarea este, dacă ochii sunt fereastra către suflet, înseamnă că ochii albaştri au suflet albastru, iar ochii negri au suflet negru? Cu siguranţă, altfel nu mi-ar fi spus, ei, ochii, că sunt nebun!