Umane

          Încep să cred că preţul vizibilităţii în lumea literară românească se plăteşte scump, fie în neuroni fie în pierderea lor. Mă lupt de câteva nopţi cu o insomnie cruntă deşi preferam să mă facă să transpir visele erotice. Pentru a mă arăta modest, le mărturisesc unora dintre cei pe care îi cunosc îndoielile mele. Vedeţi, oameni buni, de multe ori am recurs la falsitate: mereu am declarat sus şi tare că măsura unui om nu o dau certitudinile, ci îndoielile sale. O spun în dese rânduri tocmai pentru că unora li se pare că sunt prea sigur pe mine şi vreau să par plin de îndoieli. Adică om cu măsură, dacă tot vorbim de nesiguranţe şi de vise erotice.

          Chiar dacă voi fi învinovăţit de cine ştie ce încălcări ale legislaţiei privind drepturile de autor, prefer să nu indic sursele unor gânduri – nu de alta, dar publicitatea negativă tot publicitate se numeşte, şi eu nu îmi fac nici mie. Ce voi recunoaşte este, însă, că mă macină, în necuprinsul nopţilor, ceva ce sub nicio formă nu am putut pricepe. Silit fiind, (la naiba, că era să spun siluit fiind!)la o întâmplare, să ascult o mitraliere de aforisme, am rămas cu un cui care sper că nu mă va însoţi până la coşciug. Anume, o persoană, capabilă cică să expună în mod concis esenţa vieţii, spunea că omul nu este nici ceea ce face, nici ceea ce zice, este ceea ce este. Am omis să pun ghilimele pentru că citatul este din amintire şi, mai ales, redat cu strepezire de dinţi. Prea preocupat de vise erotice nu mi-am mai pus întrebări existenţiale de prea multă vreme; viaţa bate filosofatul, cum s-ar zice. Dar de când am auzit o asemenea maximă, căutând să îmi depăşesc perplexitatea, am încercat să o înţeleg. Şi îmi răspund, râzând de propria mea inepţie: „Cum ce este omul?! Ceea ce este”. De câteva nopţi îmi răspund în halul acesta, şi ajung să râd cu lacrimi de mine. „Păi, şi ce este omul?! – Ceea ce este. – Şi ce este?! – Ceea ce este”. Până când, îmbinând filosofia cu visul erotic, mă înflăcărez: „Ceea ce este, dar ce “aia” a mă-sii este omul”?!

         Concluzia am tras-o într-un moment de inspiraţie în care mă gândeam că de mult nu mi-am mai pierdut nopţile cu oameni care merită: „Uite cum pentru o stupiditate ajung să mi se cicatrizeze şi nopţile. Aşa cum, în timp, m-am cicatrizat eu pe mine însumi”. (Ce este omul? îmi mai răsună câte un ecou în miezul de nucă al creierului).

Fragment de poveste pe care nu o voi duce la capăt

        Întotdeauna mi-am spus că se întâmplă ceva cu mine, că rolul meu este altul decât acela al oricăruia dintre oamenii comuni. Îmi place să le spun “comuni” nu ca formă de dispreţ, mai degrabă ca nume de alint. Poate să sune ciudat, recunosc: dispreţuiesc stările de fapt comune, vieţile comune, însuşi statutul de “comun”, dar omul comun niciodată. Are el ceva al lui, ceva demn şi în acelaşi timp demn de simpatizat şi îl privesc deopotrivă cu respect şi cu dragul cu care aş privi un copil. Iată, încă o ciudăţenie – omul comun nu are vise mari, înalte, şi totuşi îl numesc copil, deşi copiii au cele mai mari, cele mai îndrăzneţe şi cele mai nebuneşti vise. Nu, să nu mă contrazică nimeni, voi adăuga şi îndrăgostiţii în categoria copiilor.

        Pe vremea în care eram un copil mai mic mi se dezvoltaseră anumite temeri. Nu eram fricos, dar îmi simţeam spaimele pătrunzându-mă dincolo de învelişul pământesc, până în miezurile adânci ale sufletului. Sunt ciudat, ştiu. Miezurile adânci ale sufletului? Nu ştiu cât de estetică este exprimarea, dar adevărată este. Sufletul are mai multe centre, pentru că altfel îmi vine greu să cred că ar fi posibilă detaşarea, disiparea atenţiei şi a sentimentelor în mai multe direcţii. Spre exemplu, a fost o vreme în care mă hotărâsem să mă retrag în mine, să mă dedic studiului. Dar studiul, evoluţia, ascetismul, toate la un loc presupun renunţare. Atunci mi-am spus: “iubesc femeile, nu o pot face”. Femeile, femeile le iubesc, nu Femeia, este greu, prea greu să iubesc o femeie anume şi atunci, în locul unei suferinţe seducătoare prefer seducţia provocatoare de suferinţă – suferinţă provocată altora. Aşa cum mi-am notat cândva, ca să nu uit şi să îmi amintesc mereu, eu nu voi mai suferi niciodată. Deşi, ca să îmi îndeplinesc pe deplin scopul, ar trebui să renunţ la cele două miezuri de suflet despre care am vorbit. Cunoaşterea este suferinţă, la fel şi femeia (femeia aceea pe care o strig mereu şi nu există, femeia ai cărei ochi m-au străfulgerat imateriali când am păşit pe calea pierzaniei, a visului).

         Miezuri de suflet? Mai sunt, şi poate voi reveni. La spaime, însă, îmi este teamă.

Cinism; scurt şi ilogic

          Am primit o temă grea, mult prea grea pentru puterile şi pentru curajul meu – să scriu despre mine. Să scriu despre mine în ochii lumii, aşa mi-a cerut o persoană foarte dragă mie. “Te cunosc ca pe buzunarul meu”, mi-a spus când am întrebat ce aş mai putea să îi spun. “Poate ar trebui să te cunoască şi alţii”. Ştiu, ştiu ce crede. Sunt o minune şi prefer să fiu molie. Spun unii că scriitorul este un exhibiţionist care îşi arată sufletul lumii; poate, zic eu, dintr-un profund cult al personalităţii. Şi dacă – doar îmi pun o întrebare – dacă eu prefer să îmi arăt măştile, se schimbă ceva? Este la fel cum o femeie ar spune “hainele mele rămân pe mine în faţa lumii, excepţie făcând cazurile pe care le aleg eu”. Sau oamenii – asta aş adăuga. Omul este mereu un caz aparte, şi orice om poate să fie o excepţie. Aşa cum orice mască poate fi un suflet. Şi orice suflet poate fi o mască. Aşa cum o femeie, deşi îmbrăcată, nu are cum să îşi ferească, de anumiţi ochi, ascunzişurile trupului. Aşa cum… Mi-a venit o idee! Aşa cum iubirea nu poate fi considerată altfel decât cinism. Prea o laudă unii, prea se extaziază altele. Iubirea este o scuză a omului, o scuză care să justifice impotenţa; impotenţa de a ne suporta singurătăţile.

Contur.

          Problema este alta… Sătul de gustul aspru al vinului mi-am desfăcut o bere. Nu berea este problema, ea este doar o paranteză. Sau, mai degrabă, o încurajare de a îmi continua gândurile. Dacă aş fi avut talent cum aş mai fi scris! Talent nu am, doar aproape şaizeci de ani bătuţi pe muchie. Dacă scriam mi-aş fi pus întrebări retorice cărora să le fi răspuns prin vorbele altuia, ale altui eu. Mi-aş fi creat dileme, m-aş fi încurcat în iţele vieţii, m-aş fi descurcat şi mi-aş fi continuat drumul într-un vârtej de întâmplări şi de situaţii care ar fi lăsat întreaga lume cu gura căscată. Dacă aveam talent aş fi fost cu siguranţă cel mai bun. Neposedându-l, încerc să îmi fac curaj să pun întrebări, să îmi pun întrebări, doar pentru a fugi de ele şi de spaima răspunsului. Chiar să nu fi observat nimeni un asemenea lucru? Unii oameni au nevoie de stimulente ca să pună întrebări, chiar şi atunci când nu aşteaptă răspunsul. Nu de puţine ori mi s-a întâmplat să stimulez oamenii cu tăcerile mele, să îi oblig să mă întrebe, după o perioadă de timp, mai lungă sau mai scurtă, ce mai fac. “Ce mai faci”? le sună sec întrebarea, mai mult de complezanţă, dacă nu cumva ca o pornire de revoltă împotriva absenţei sunetelor unei conversaţii. Pe mine, în schimb, mă stimulează altceva, şi de aceea, cum stăteam pe întuneric pentru că nu îmi place lumina, am aruncat o privire în jurul meu încercând să număr toate sticlele de pe podea, ca să îmi dau seama dacă sunt sau nu în măsură să îmi adresez o întrebare. Nu, nu cred că sunt singurul care mai are curajul să se ia la întrebări pe sine, dar înclin să cred că sunt unul dintre puţinii care mai îndrăznesc aşa ceva.  Într-o zi, când m-am trezit cu o mahmureală înfiorătoare, m-am întrebat în faţa oglinzii de ce beau atât de mult. Mi-am răspuns, privindu-mă: “cu faţa asta cum să nu beau”?! Nu mi-a plăcut răspunsul, şi mi-am propus să nu mă mai întreb niciodată nimic, dar nu reuşesc. Parcă mă rod întrebările, însă nu am curaj să le las să iasă la suprafaţă decât în anumite momente. Şi, în definitiv, poate faţa mea de atunci nu se datora mahmurelii ci vârstei. Chiar nu a observat nimeni că, deşi este haină greu de purtat, bătrâneţea este acceptabilă şi respectată, pe când viciul nu?!

          Să revin, însă, pentru că în felul acesta nu aş mai ajunge niciunde. De parcă şi-ar dori cineva, vreodată, să ajungă la un final! A fost o vreme în care unul dintre cuvintele pe care le iubeam cel mai mult era “mereu”. Nu spun, poate există cuvinte mai frumoase, mai melodioase, mai complexe, mai învăluitoare, dar mie acela îmi plăcea cel mai mult. Eram ca un bărbat care îşi iubeşte nevasta şi nu are ochi pentru altele decât pentru ea – asta trezea în mine “mereu”, credinţă şi fidelitate. Doar că, şi nu este deloc ciudat, deşi i-am fost fidel, “mereu” nu mi-a fost mie, pentru că aşa este în firea lucrurilor, oamenii preţuiesc timpul iar timpul îi trădează. Îi trădează – culmea! – mereu.

…..

          Intrasem pe porţile visului într-o lume magică, una căreia nu îi puteam stăpâni necuprinsurile, căreia nu îi puteam prevedea nesinceritatea şi care mă absorbea tot mai mult, ca un delir din care nimeni nu mai are scăpare. Poate de asta s-a îndepărtat lumea de magie, de asta şi-a pierdut vrăjitorii şi şi-a vânat vrăjitoarele, de teamă să nu se mai dezrădăcineze din concret. Sunt lumi în care oricine se poate pierde, sunt oameni care nu mai lasă nicio urmă de scăpare, chiar şi atunci când sugrumă cu degete reci speranţa. Deşi speranţa nu este altceva decât o apăsare, una inutilă şi dăunătoare, unul dintre cei mai mari duşmani ai omului concret. Ce este omul concret? Cine este? Asta mă întreb în nopţile care îmi devin tot mai friguroase în absenţa unui trup care să mă încălzească. Mă pierd în ceaţa raţionamentului tot mai mult şi îmi uit de raţionalul care ar trebui să risipească pâcla lăptoasă în care rătăcesc de prea multă vreme.

          Omul concret, îmi spun mereu, este un om cât se poate de normal. Mult prea normal pentru gustul meu. Mult prea ancorat în lumi cărora se zbate să le facă faţă. Omul concret este cel care se sufocă atunci când stomacul îi cere o coajă de pâine şi nu are de unde să o scoată. Tot el, omul concret, este acela care atunci când se loveşte cu capul de un perete, de un zid pe care nu îl poate trece, fuge de el în prima crâşmă care îi iese în cale sau în primul flacon de antidepresive care îi cade în mână. Omul concret este acela care simţindu-şi nopţile goale caută să le umple, nu să le dezgolească şi mai tare, ca pe un trup de femeie. Nu, cu siguranţă nu mai sunt de multă vreme un om concret. Sunt, cum îmi place să îmi spun uneori, o ciudăţenie evadată dintr-o menajerie într-un vis plăsmuit ca alternativă. Sunt o nebunie prin mine însumi, un circ ambulant în care mereu se schimbă dictatorii dar care nu are curajul să se pulverizeze de unul singur. Sunt zidul unei ruine care, dacă ar avea curajul, s-ar umple cu praf de puşcă, nicidecum cu praf de piatră roasă de timp.

          Mă roade timpul, mă erodează, mă distruge, mă îngălbeneşte ca pe o coală albă de hârtie peste care nu se mai aştern nici cuvinte, nici semne de punctuaţie, nici lacrimi, nici sărutări, doar praf de secunde trecute mereu în zadar. De la aşteptare la zădărnicie nu mai este decât un pas, dar eu, ca un nou născut, nu ştiu, nu sunt capabil să îl fac. Tocmai pentru că nu sunt un om concret, pentru că sunt altceva, un încăpăţânat care crede în ceva ce lumea a uitat să aprecieze. Asta ştiam, şi totuşi nu îmi mai dau seama, nu mai ştiu ce sunt. Sunt eu ficţiune, nefiind om concret? Sunt pură nebunie nefiind capabil să îmi prind realitatea în rădăcini? Se spune că ficțiunea are rolul primordial de a salva omul concret. Poate că este adevărat; deși nu sunt om concret știu că până și în cazul lor marile absoluturi se pot nărui.

//

(Pseudo)raţionamente

          Într-o noapte în care nu puteam să dorm am început să îmi scormonesc amintirile, să le iau pe cele la care alegeam să mă opresc şi să le cântăresc, să le studiez, să extrag din ele esenţele care mi-ar fi putut răspunde la întrebări pe care nu îndrăzneam să mi le rostesc. Îmi amintesc că deşi refuzam să conştientizez, la câteva zile după ce împlinisem cincizeci de ani, întreaga mea fiinţă îşi striga întrebarea, nemulţumită de ceea ce ajunsese. “De ce sunt aşa”?! strigam eu însumi necunoscutului, cu o teama imensă de a mă întoarce înspre mine şi de a mă privi. I s-a mai întâmplat cuiva să îşi pună o asemenea întrebare? A mai păţit cineva asta – să se aşeze în aşternuturile în care îşi doarme somnul, în care îşi trăieşte mica moarte, şi să se întrebe “de ce”? Doar “de ce?”, întrebare despre care am mai spus şi mi s-a mai spus că devine, la un moment dat, enervantă şi copilărească. Dacă “de ce?” este întrebare copilărească, atunci copilul este mereu cel mai de seamă dintre filosofi, pentru că îşi caută, cu minte ascuţită, răspunsuri şi explicaţii pe care le şi găseşte, într-un fel sau în altul. Doar că mereu aflarea răspunsului generează o altă întrebare – acelaşi “de ce?” cumplit şi apăsător care caută să înlăture în totalitate dubiile.

          Mă speriasem puţin pentru că, abia ajuns la cincizeci de ani, fără să fi avut vreodată tangenţe cu filozofia, fără ca măcar să fi cochetat vreodată cu ea, îmi simţeam în suflet aceeaşi întrebare şi am început să îmi spun că dau în mintea copiilor. Era, totuşi, prea devreme – aşa mi-am spus, deşi la fel de bine aş fi putut să spun că este prea târziu. Cum am ajuns eu la cincizeci de ani nu ştie nimeni, nici măcar eu nu ştiu. Parcă mereu am încercat, ca în povestea pe care o scrie un bun prieten al meu, să prind timpul în mâini şi să îl strâng – să îl strâng de un gât imaginar până când împietreşte în moarte şi încetează să mai curgă. Dar asta trebuia să o fac eu cu zeci de ani în urmă, poate cu vreo douăzeci, nicidecum acum, când timpul meu a trecut prea mult şi prea repede, pe nesimţite, pe nevăzute, pe furiş! Întrebarea care a urmat m-a contrazis cu desăvârşire: “De ce m-am furişat prin timp”? Adică, cum să mă furişez eu prin timp dacă timpul mi s-a furişat mie şi s-a furişat din mine? Dacă fiecare om este un rezervor de timp, iar timpul este un combustibil care alimentează fiinţa umană? Combustibil care îi dictează foamea, setea, nevoia sexuală, căutarea intelectuală şi inclusiv (sau mai ales?) moartea? Mă întrebam, deci, de ce mă furişasem eu prin timp, în loc să îl iau de guler, să îl oblig să facă ceea ce îmi doream eu, nu eu să fac ceea ce îmi impunea el. Poate pentru că ne naştem proşti şi pe măsură ce avansăm în vârstă unii dintre noi se mai şi deşteaptă din somnul raţiunii devenind inteligenţe ascuţite. Eu de care oi fi?! Uneori îmi spun: “cincizeci de ani scurşi de pomană. Timp în care nu am făcut altceva decât să îmi distrug trupul, existenţa”. Când mă întâlnesc cu vreun mincinos care are tupeul să mă înşele spunându-mi în faţă “Eşti neschimbat!” îmi spun că este, totuşi, posibil să fi îmbătrânit frumos. Şi aici sunt mai multe căi pe care mi s-ar putea scurge raţionamentul – asta dacă ceea ce fac eu se poate chema raţionament şi nu este doar o scălămbăială, o maimuţărire a inteligenţei de către un stupid. Pentru că da, de multe ori mă simt un prost, un stupid care are pretenţia că vârsta, una dintre cele mai mari frustrări ale omului, l-a înzestrat cu daruri deosebite.

          “Eşti neschimbat”! Dar de când?! De ieri? Adevărul este că de ieri mi s-au adâncit ridurile… Sunt neschimbat de când eram de treizeci sau de douăzeci?! Dar atunci eram un prost, unul care fugea după plăceri facile, care nu avea în cap decât planul de distracţie pentru a doua zi şi care în anumite circumstanţe, îşi dovedea prostia uitând, de la un anumit punct care nu rămânea fix ci vălurit şi mişcător, câte carafe de vin a băut. Adică, există oameni care au curajul să spună în faţa altora ceea ce cred despre ei? “Eşti neschimbat” nu este cumva echivalentul unei jigniri? “Eşti un dobitoc!”, spre exemplu. Şi apoi, cel sau cea care proferează o asemenea jignire, să îşi râdă pe ascuns de incapacitatea mea intelectuală. Asta este adevărat, poţi ocărî pe cineva fără să îi permiţi să îşi dea seama şi să râzi în adâncurile tale.

          M-am mai gândit la multe. Am încercat să fac tot felul de divagaţii, am emanat tot felul de raţionamente, de pseudoadevăruri sau de pseudominciuni – pentru că nu m-am hotărât încă dacă voi putea vreodată să disting adevărul de minciună. Dar mereu, oricâte întrebări mi-aş fi pus, mereu îmi revenea aceeaşi întrebare: “De ce sunt aşa”? Ştii… poate că sunt aşa tocmai pentru că toţi trebuie să murim într-un fel. Mai tineri sau mai bătrâni, mai inteligenţi sau mai puţin inteligenţi, cu mai multe sau mai puţine întrebări, mai mulţumiţi sau mai nemulţumiţi de noi. Cândva îmi propusesem să mor de tânăr, şi poate că nu era nicio pagubă, având în vedere că există oameni care îmi spun “eşti neschimbat”! Minciuni! Mă simt schimbat. Au fost timpuri în care acţionam în virtutea impulsului. Acum trăiesc altfel, acum nu mai acţionez, doar mă întreb de ce am făcut ce am făcut, sau de ce nu am făcut altfel. Atunci trăiam în braţele speranţei, acum speranţa abia mai trăieşte în braţele mele.

Gând

          Uneori mi se pare că omul are nu numai dreptul, ci şi obligaţia faţă de sine însuşi să îşi caute, cu orice preţ fericirea. Să o caute, să o găsească şi să şi-o ofere, indiferent de cât de departe îi ajunge corabia pe valurile timpului.

Nebunie

          A fost o vreme în care, înşelându-mi natura duală, devenisem om. Aveam responsabilităţile mele, grijile mele, dorinţele mele. Mă trezeam în fiecare dimineaţă ca să îmi făuresc planuri şi realizări, să mă obosesc şi să mă odihnesc, să mă bucur de mine şi să mă urăsc în acelaşi timp. Mă trezeam că mă mustrez singur pentru natura mea nemulţumită, aceea care parcă îmi şoptea îndrăzneţ că eu, acela pe care îl vedeam în fiecare dimineaţă, nu eram eu.

        „Dar cine sunt eu”?! Poate există şi oameni care nu şi-au pus o asemenea întrebare, deşi mă îndoiesc. Nu mi-au plăcut niciodată cei care au dat răspunsuri simple, banale. “Eu sunt o furnică”, îmi răspundea în noapte o voce necunoscută, urmată imediat de o alta, mai puternică: “Eu sunt un trântor”. Pe măsură ce nopţile mi se adânceau vocile căpătau mai mult volum, mai multă consistenţă, mai multă densitate, păreau să se înmulţească răspunzând tot mai des, ca nişte ecouri, dar cu alte timbre, la aceeaşi întrebare. Într-un final, înspre zori, am mai primit două răspunsuri – ele m-au înspăimântat cel mai tare: “Eu sunt Napoleon”, spuse o voce subţire, abia stăpânindu-se să nu izbucnească într-un râs care se anunţa isteric. “Eu sunt un om obişnuit” – acesta era ultimul răspuns, pe care l-am primit chiar mai înspăimântat decât pe cel de dinainte. Care este, în definitiv, graniţa dintre comun şi nebunie? Şi care sunt antidoturile pentru asemenea boli?

          Începusem să tremur când m-am înfăţişat în faţa oglinzi, cu sufletul sfâşiat, cu cugetul revoltat, cu ura mocnind în priviri şi cu revolta strângându-mi pumnii. Atunci i-am spus umbrei care mă privea cu ochi incandescenţi: “Eu nu sunt tu, eu trebuie să fiu mereu sfâşiat între noapte şi zi, între iubire şi ură, între fericire şi nefericire. Eu trebuie să fiu limita, graniţa, boala şi vindecarea deopotrivă, victima şi torţionarul la un loc”! “Eu nu sunt tu”! i-am strigat oglinzii, şi atunci, cu mâini tremurânde, mi-am dărâmat toate visele şi m-am întors să dorm.