Despărţiri

          Ceea ce mi se pare ciudat este că, storcându-mi creierii şi scotocind în mine, aproape am ajuns la concluzia că o Săptămână a Urii nu ar fi suficientă, nu ar putea cuprinde toate lucrurile pe care le urăsc. Deşi – la fel de ciudat – unele lucruri la care m-am gândit, fără să le pun încă pe hârtie, ajung să conveargă, să se întrepătrundă şi să devină mici secţiuni de ură care ar consuma doar timpul, fără să îşi aibă rostul. Aş fi fost tentat să îmi dezlănţui ura împotriva manelei dar, privind-o ca pe un mod de deconectare al cimpanzeului de la grijile vieţii, îmi dau seama că aş părea exagerat şi aş deveni preţios. Şi preţiozitatea o urăsc, dar nu mă voi lega de ea pentru că „Hommo sum!” şi cu siguranţă am şi eu bubele mele în cap, pe care nu mi-ar plăcea să le zgândăre alţii.

         Totuşi, ceea ce urăsc cu neîmpăcare şi la un nivel de idealism naiv le-aş vrea dispărute sunt despărţirile. Am fost învăţat să salut, la venire şi la plecare, dar un anumit tip de rămas bun”, acela care nu mai lasă loc pentru nimic în faţă, eu nu prea ştiu să îmi iau. Cred că de aceea în destule rânduri am stat mereu pe loc, mimând aşteptarea, până când mi-a fost rostit mie. În alt rând, deşi nu mi-am dorit, a trebuit să îmi iau rămas bun deşi nu mai aveam de la cine. Cum altfel să ne împăcăm cu noi dacă nu ne închidem capitolele vieţii?! Şi chiar dacă unele împăcări sunt mai grele decât altele, ele intervin, cred, în baza unei despărţiri dorite, căutate, sau impuse. Impuse de oameni sau de legi pe care nu le înţelegem.

         Într-un proiect viitor hotărâsem să merg pe un fir de idee: ne naştem singuri şi murim singuri. Şi totuşi, dacă invocăm atât de mult singurătatea aceasta, de ce nu trăim singuri?! Poate pentru că o asemenea concepţie nu este decât un paliativ raţional care să atenueze durerile despărţirilor. În definitiv, ele nu apar decât pentru că trăim sau pentru că murim, pentru că trebuie să ne trezim la un anumit moment singuri şi să ne minţim. Transpunând şi amestecând puţin planurile şi domeniile, singurătatea nu este decât o „restitutio in integrumpe care Dumnezeu o acordă omului singur. „Doamne, redă-mi singurătatea în care m-am născut”! mă văd clamând în nopţi goale lovite de nebunie. Probabil a îţi cere singurătatea este o nebunie la fel de mare cu aceea de a crede în Dumnezeu. E o părere; deşi, tocmai în baza acestui fir pe care îmi construiesc raţionamentul, realizez cât de mult urăsc despărţirile. Eu nici de Dumnezeu nu m-aş despărţi, ar rămâne mai puţine lucruri de care să mă plâng şi de care să râd. Cu atât mai mult m-aş ţine cu dinţii de clipele în care nu mă despart de nimeni şi de nimic, în care oamenii pe care îi vreau sunt lângă mine, ca într-o utopie, ca într-un mic orăşel oniric caracterizat de fericire şi de iubire.

       Cu sau fără iubire, despărţirile ne sunt mai puternice decât voinţa şi, din păcate, chiar dacă alţii nu pot vedea cu ochiul liber, unele înfrângeri prea ne schilodesc. Dar, poate, ne binecuvântează cu ură.

:)

          Plec. Astăzi plec pe un drum care, din diverse motive, îmi devine tot mai străin. Că tot discutam cu cineva despre condiţia dezrădăcinaţilor. Se spune despre casă că este acolo unde îţi este sufletul. Asta o spuneau, însă, oameni care nu şi-au simţit sufletul divizat, Iar divizările… Astăzi m-am hotărât că nostalgia nu este o companie plăcută. Iar sufletul trebuie să se bucure, pentru că unele rădăcini rămân mereu înfipte nedureros în adâncurile lui.