Peccatum mortiferum. Concluzie

          La nivel vulgar, de masă, adoptăm un ton plin de importanţă, emfatic, atunci când povestim altora despre cele zece porunci şi despre cele şapte păcate capitale. La nivel teologic, sau, mai bine zis, preoţesc, se adoptă un ton smerit, mângâietor, părintesc. Un ton care are mult mai multe şanse să supună o voinţă slabă sau pierdută.

          În definitiv, mă gândesc, este corect zis că cele zece porunci spun omului ce să facă, iar cele şapte păcate capitale îi spun ce să nu facă. De ce să nu facă? Pentru că îl aşteaptă chinurile veşnice ale focurilor Gheenei – accesul în grădinile Raiului nu este permis decât celor care nu îl mânie pe Domnul.

          Mintea umană şi voinţa sunt uşor de subjugat prin frică. Adevărat, unii oameni sunt mai neînfricaţi decât alţii, dar cu toţii ne înspăimântăm în faţa necunoscutului. Teama în faţa ipotezei unei eternităţi de suferinţă poate impune unei persoane renunţarea la sine, la propria raţiune. La acea raţiune care, dacă ar încerca măcar să înlăture vălul gros al îndoctrinării, ar putea înţelege că cele şapte păcate nu sunt într-atât de condamnabile pe cât se susţine.

          Normal, din punct de vedere religios, încălcarea unei norme atrage cu sine contabilizarea păcatului. Pentru că aşa este Dumnezeu, o entitate care pretinde iubire şi supunere. Iar omul şi-a creat mereu divinităţi din nevoia de a se închina, din teama de a fi propriul stăpân în totalitate. Este mult mai uşor să ne ascundem în spatele unei voinţe divine, în loc să ne recunoaştem greşelile sau neputinţa.

          Din nevoia omului de a se supune s-au născut religiile, acele instrumente care, puse în mâna anumitor tagme, au fost capabile de a transforma omenirea în turmă. Raţiunea a fost detronată de superstiţie şi de credinţă oarbă, nefondată pe cercetare. Şi, în creştinism, turmei i s-a cerut moderaţie – acea moderaţie care nu este potrivită, de fapt, decât pentru călugări.

          Aş spune că religia dezumanizează mai mult decât starea naturală a fiinţei umane, mai mult decât legea junglei. Pentru că omul trebuie să fie o flacără care să izbucnească nimicitor sau să pâlpâie, în funcţie de puterea pe care o are la un anumit moment, nicidecum să ardă în mod constant cu aceeaşi intensitate slabă. Senzaţia de viaţă, de trăire, nu este dată de fiinţarea monotonă, de supunerea în faţa unor reguli, uneori, de-a dreptul condamnabile. Viaţa nu presupune mereu alegerea căii de mijloc, ci, mai degrabă, atingerea extremelor, forţarea lor, împingerea către un punct culminant al suportabilităţii. Omul nu poate fi om dacă nu este mistuit de pasiune, dacă nu este îngenuncheat de durere, dacă nu are demoni pe care să şi-i înfrunte.

           Religia propune viaţa ca un curs slab de apă, monoton curgător, apatic, liniştit, ferit de chinurile cunoaşterii. Nu este nevoie să cerceteze nimeni, doar să creadă ceea ce i se cere să creadă. Şi să se supună. Poate de aceea oceanele turbate, mările zbuciumate, furtunile distrugătoare au puterea de a rămâne mai adânc întipărite în memorie decât calmul. În timpul lor pulsul se accelerează, sângele curge mai repede prin vene, mai fierbinte. Teama se instalează, încet dar sigur, înlocuind certitudinea, siguranţa şi lipsa de grijă.

           Oaia nu se teme de lup fără să îl vadă, pentru că nu îi conştientizează existenţa. Şi, urmând un set de reguli, omul nu se teme de furtunile proprii, dimpotrivă, la nivel ideologic le condamnă şi se fereşte de ele. Uitând, însă, că aşa stă scris în codul nostru genetic, că aşa trebuie, că este obligatoriu ca, pentru a deveni mai înţelepţi, să fim furtuni, nicidecum calmuri marmoreene. Poate adevăratul păcat capital al umanităţii este acceptarea oarbă a credinţei, renunţarea la raţiune.

Lenea

          Nu îmi pot închipui vreun spirit creator care să nu fie caracterizat de lene. Visătorul, în general, este caracterizat de multe ori de o stare de prăbuşire într-un neant inactiv, şi nici nu ar clipi, dacă o asemenea acţiune nu ar fi una inconştientă. Visul are nevoie de o împietrire a trupului, de o stare statică în cadrul căreia să se manifeste, să îşi desfacă aripile şi să zboare spre necunoscut. Acel necunoscut care ajunge să îl brodeze şi să îl îmbogăţească.

          Pragmaticul este prea ocupat, prea axat în uman şi în concret ca să îşi permită să fie cuprins de lene. Se întâmplă, dar pentru el acele clipe echivalează cu o pierdere de timp impardonabilă, deoarece timpul echivalează cu câştigul material. Cinicul este capabil să rânjească şi să amintească de exemplul greierului şi al furnicii, considerând că orice înflorire a poveştii ar reprezenta timp risipit. Singurul capabil să înţeleagă, să accepte şi să susţină necesitatea existenţei stării de lene este hedonistul. Acela care, într-un fel sau altul, ştie că mintea nu poate sta o clipă locului şi că într-o stare de nemişcare a trupului aceasta nu încetează să funcţioneze.

          Sunt perfect de acord, acela care se lasă cuprins de lene poate, la un anumit moment, să păgubească. Dar cu siguranţă câştigă pe de altă parte, pentru că somnul raţiunii naşte monştri; sau dumnezei, aş adăuga eu. Visul, actul creator minim la care se dedă lenevitorul poate cântări, uneori, mai mult decât munca în sine. Poate că în stările de manifestare a leneviei umane s-au născut întrebările şi căutarea răspunsurilor. Şi poate unii ar trebui să înţeleagă că este posibil ca înfometarea să aibă o valoare mai mare decât mâncarea în sine. Pentru că, indiferent şi independent de existenţa acesteia, sunt şi altfel de îndestulări…

De duminică. Peccatum mortiferum (VII)

Aşadar, fiule, să iubeşti pe fraţii tăi şi să nu te mândreşti în inima ta faţă de fraţii tăi şi faţă de fiii şi fiicele poporului tău, încât să nu-ţi iei femeie de la ei, pentru că din mândrie izvorăşte pieire şi mare neorânduire, iar din lene, sărăcie şi lipsă mare, căci lenea este mama foamei. (Tobit 4.13)

Mânia

          Revolta este componenta principală care stă la baza mâniei. Iar impulsul reprezintă starea de excitaţie din care poate să izvorască acţiunea efectivă, exprimarea mâniei. Revolta nu este niciodată condamnabilă, ea fiind, în sine, o reacţie la o stare de fapt considerată nedreaptă.

          Mânia, în structura ei, este o stare vie prin excelenţă. Spre deosebire de stările de apatie, de curgerea leneşă a sângelui prin vene, mânia se manifestă prin intensitate, iar intensitatea este atributul firilor vii şi puternice.

          Pentru a îşi urmări scopurile, pentru a îşi atinge ţintele, omul are nevoie de motivaţie, de îndârjire, de determinare. Manifestarea impulsivă a mâniei poate aduce cu sine atingerea unui scop imediat. Dar ţelurile importante sunt atinse cu ajutorul mâniei mocnite, nestinse, durabile, acel sentiment care întăreşte sufletul, care ghidează, care permite oricui să continue un drum care, în condiţii normale, ar înspăimânta pe mulţi şi i-ar face să abandoneze.

          Şi mă întreb… de ce revolta, de ce determinarea şi îndârjirea ar fi considerate nebunie? De ce motivaţia, chiar împinsă la limita extremului, trebuie considerată dăunătoare? Pentru că oamenii hotărâţi, dacă au o pârghie suficient de lungă şi un punct de sprijin pot răsturna întreaga lume. Inclusiv cerurile…

Lăcomia (de mâncare, băutură)

          Dacă m-ar întreba cineva ce este vinul, aş îndrăzni să răspund, cu mici şi neimportante şovăieli, că este nectarul zeilor. Mi-aş putea închipui banchete nenumărate pe culmile Olimpului, în care lichid rubiniu să se zbată în pahare sau să coloreze, după o vreme, obrajii petrecăreţilor. “In vino veritas”, se spune…

           Alcoolul nu este numai un lubrifiant social. Iar lăcomia de alcool nu poate să fie automat catalogată drept boală degeneratoare a organismului. Mi s-a părut amuzant când am auzit undeva că în urma eşecurilor, sentimentale sau de altă natură, unii se tratează cu antidepresive, iar alţii cu alcool.

           Îmbătarea nu este echivalentă, automat, destrăbălării. Aburii anumitor licori dezleagă limba, uneori deschid ochii, alteori îi închid, pentru a opera, în memorie, anumite modificări, anumite ştergeri temporare ale unor întâmplări, ale unor persoane, ale unor suferinţe.

           Dar, mai ales, vinul are posibilitatea de a da putere, de a rupe vălurile realităţii, de a împinge puterea de creaţie către praguri care, altfel, probabil ar fi imposibil de atins. Câţi dintre marii scriitori – referindu-ne exclusiv la literatură – nu au “abuzat”, din punctul de vedere al societăţii, de aburii ameţitori?

          “Nu vă îmbătaţi de vin”… pentru că Dumnezeu şi-ar dori să fie unic şi să deţină monopol asupra creaţiei. Acela care scrie, acela care crează ceva, este el însuşi un Dumnezeu care dă naştere unor alte lumi, plăsmuindu-le locuitorii după dorinţa şi voinţa sa. Este, deci, corect să spunem că actul creaţiei este un atribut Dumnezeiesc. Probabil la fel se poate considera şi în cazul vinului…