Răvaş

          Ai fugit de mine așa cum am fugit și eu de tine. Uneori ne-am regăsit, pierduți, pe drumuri pustii și neumblate. Mereu ne-am privit cu ochi goi și neîncrezători, dar de teama pustiului ne-am prins de mână și am hotărât să mergem împreună, până acolo, la prima răscruce. Pentru ca apoi pașii să ni se depărteze din nou, să nu mai lase în nisip urmele adânci ale iubirii. Și să fugi, să fug, să dispărem din nou. Mi-ar fi imposibil să îți descopăr urmele, să te urmez. Împovărat,  îmi continui drumul de unul singur, târându-mi pașii, cu genunchii îndoiți, din ce în ce mai apropiați de pământ. Ți-am jurat cândva că nu îi voi lăsa niciodată să îl atingă, că voi supraviețui crimei odioase pe care ai comis-o. Să furi sufletul cuiva, să te îndestulezi cu el… să îl înghiți, așa cum triburile sălbatice înghițeau inimile dușmanilor ca să le poată stăpâni curajul…  Știu, ridici sprâncenele întrebător… “crimă odioasă”? Da! Nu față de mine… Sufletul mi s-ar fi pierdut oricum într-o lume în care nu îmi găsesc locul. Crima despre care vorbesc este îndreptată împotriva ta. Sufletul meu s-a răspândit în tine. Iubirea lui ți-a învăluit inima și ți-a otrăvit sângele cu o otravă pentru care nu vei găsi niciodată un antidot – chipul meu. Te simt suspinând departe, zbătându-te în aceleași convulsii ca și mine.  Ai săvârșit împotriva ta cel mai crunt atentat care ar fi putut exista vreodată. Nu mai suferi, caută-mă în tine şi pe necuprinsul cerului, în lacrima care ţi se prelinge pe obraz şi în pământul pe care îl calci. Mă vei găsi … Atunci te vei izbi de un perete de stâncă, de o ușă zăvorâtă cu zăvoarele eternității. Caută-mă, izbește în acea ușă cu pumnii, cu picioarele, cu lacrimi fierbinți și cu suspine. Și speră până la capăt că mereu celui care bate i se va deschide. Apoi, când toate puterile te vor părăsi, când te vei simți străvezie și imaterială, lasă-te să aluneci pe pragul acelei uși neclintite. Și lasă-ți sufletul să zoare spre stele, gândindu-te că ne desparte doar o ușă. Vei simți o voluptate nemaintâlnită, să mori chinuită pe acel prag… așa cum am murit și eu, atunci, demult, de cealaltă parte a ușii…

Părăsire

          “Te părăsesc” i-am spus într-o noapte întunecoasă. Mi-am ridicat ochii spre cer, temându-mă că se va prăbuşi strivind totul în calea lui, transformând totul în vid, în nimic. În aer nu s-a desfăcut, însă, nicio prăpastie, iar cerul stătea la locul lui, întunecat şi inert, spectator anonim al unei piese de teatru teribil de proaste.

           “Ai pe altcineva”? m-a întrebat cu glas tremurat. Mi-a venit să râd.

           Am clătinat doar din cap, dezaprobator – “nu am pe altcineva”, mi-am spus. “Eu nu înşel… nu o fac decât atunci când simt, când ştiu, că povestea se apropie de final. Toţi suntem interesaţi de conţinutul basmelor, nu să auzim formula de sfârşit, cum încalecă povestitorul pe o şa. Niciodată nu am avut răbdare să ascult până la capăt infatuarea unui povestitor oarecare, un lăudăros care face o glorie nu numai din talentul său de a povesti, dar şi din acela de a încăleca. De a încăleca o şa… Dar nici nu am ascultat vreodată două basme în acelaşi timp, îmi este imposibil”. Ei nu i-am spus, doar am gândit-o. Tăcerea mea i-a părut o negare slabă, prea firavă pentru a fi crezută.

           “Măcar este mai bună ca mine”? Asta este veşnica întrebare. Poate nu e rostită întotdeauna, dar mereu se strecoară în măduva oaselor şi începe să mănânce, ca un vierme dezgustător care, ca să ajungă la cadavru, roade o bucăţică infimă de coşciug.

           “Nu este nimeni altcineva”, am răspuns privind-o. De parcă o poveste trebuie să se sfârşească numai ca să facă loc alteia. Poveştile se termină. Punct. Îşi pot purta ecoul o veşnicie, poate că cel care a ascultat una a plăcut-o atât de mult încât nici nu mai vrea să audă alta. Viaţa nu este ca o şezătoare la care se adună femeile şi, în timp ce cârpesc ciorapi, cos nasturi sau ţes, spun poveşti, ghicitori şi bârfe. Viaţa este altceva – o singură poveste trăită în mai multe capitole. O poveste al cărei inventator nu mai apucă să încalece pe o şa când o termină ci o porneşte, la pas, spre ceva necunoscut. Fără să mai aibă posibilitatea să se laude cu ce a reuşit să facă. Aia este treaba altora, a celor care rămân după el. Dacă rămâne ceva după el…

           Mi s-a părut că nu mă crede. Sigur este altcineva… poate mai bună ca ea. Cu siguranţă mai bună ca ea, măcar la un singur lucru. Mereu vrem ceva mai bun, nu lăsăm ce avem pentru ceva mai puţin bun. Decât dacă suntem nebuni sau proşti.

           Nu vedeam nicio urmă de disperare pe chipul ei. Nicio clipă nu i s-a citit în ochi fulgerul acela care aduce cu sine întrebarea “Unde am greşit? Cu ce”? Ea nu greşise, eu greşisem pentru că aveam pe alta.

           “Dacă nu ai pe altcineva, nu m-ai părăsi”. Din nou îmi venea să râd. Este ca şi cum o celulă i-ar reproşa unui deţinut că vrea să se mute în alta care, poate, are uşa mai puţin solidă, sau gratii mai subţiri la ferestre. Pentru o clipă m-am gândit că nu aveam ce face, că aşa era ea. Cine eram eu ca să reuşesc să o schimb? Încercasem să o fac. Cine eram eu ca să încerc să o schimb?! Acela care îi stătea alături… Dar “cine eram eu ca să nu reuşesc să o schimb?” este o întrebare pe care nu pot să o scuip decât în faţa unei divinităţi apucate de guler.

           Cerul întunecat şi tăcut nu devenea mai apăsător. Doar atmosfera pe care o împrăştia prezenţa ei – prezenţa aceea care se juca nervoasă cu propriile degete, care şi le împletea încercând, parcă, să confecţioneze la repezeală un lanţ cu care să mă mai reţină încă puţin. Nu sunt sigur, dar cred că m-a urât un moment gândindu-se că am păcălit-o, că eu aveam o alternativă în timp ce ea nu avea. În ochii ei deja mă vedeam la braţul alteia, priveam primul nostru sărut, prima floare dăruită, prima noapte… Nu, acolo s-a oprit, nu a avut puterea să îşi închipuie prima noapte, doar spiritul meu anticipativ i-a luat-o înainte.

           M-am ridicat. Aş fi vrut să îi sărut creştetul, să îi mângâi obrazul, să încerc să îi dau măcar puţină putere, aşa cum o făceam cândva, când eram al ei. Era prea departe, îmi era imposibil să o mai ajung. Înainte de a închide ochii pentru a nu o mai vedea, după ce am încercat să îi reţin chipul până când va veni şi rândul meu să pun punct poveştii mele (fără a mă lăuda că încalec vreo şa), i-am spus mai mult şoptit: “Te părăsesc pentru mine”.

           Ştiu, nu m-a crezut. Dar din momentul în care nu mi-am mai auzit şoapta, am încetat să îmi mai pese.