Cuvânt

          Cu multă vreme în urmă am ajuns la concluzia că aceia care ne cunosc cel mai bine sunt în măsură să ne rănească cel mai tare. Mizantropia nu m-a caracterizat niciodată, cu toate acestea m-am ferit cât mai mult de oameni şi am căutat să îi ţin cât mai la distanţă. Cred că de aceea inclusiv confesiunile mele s-au îndreptat către foarte puţini oameni, faţă de care, vrând nevrând, am hotărât să îmi asum riscuri. Am legat multe amiciţii conjuncturale şi câteva, foarte puţine, de numărat pe degetele de la o mână, foarte trainice. Am fugit de sentimentele inutile ştiind că de rădăcinile care îmi cresc în suflet este posibil să nu scap toată viaţa, chiar dacă mi-aş dori. Mi-am canalizat energia către altceva, orice altceva decât oameni; eu nu sunt crescător de oameni, nu am talentul acesta, dimpotrivă, influenţele mele, cu mici excepţii, au fost mai degrabă dezastruoase. Asumându-mi-le am suferit pentru mine şi am suferit pentru alţii, chiar şi atunci când nu era cazul. Poate şi pentru că drumul spre iad este pavat cu bune intenţii, şi în toate intenţiile mele, bune sau nu, eu am pus pasiune. Şi ar fi încă alte considerente pe care nu le voi înşira aici, autocenzura mea îmi spune că am spus deja prea multe. Sunt cuvinte care ne caracterizează o clipă sau o viaţă – depinde inclusiv ce alegem să fim, moment efemer sau amintire solidă. Eu, în faţa oglinzii, dacă ar fi să mă caracterizez printr-un singur cuvânt nu aş folosi, ca alte persoane, cuvântul „pasional”. Uneori pare prea darnic cu mine, alteori eu par prea zgârcit cu el. Aş folosi altul, mai apropiat de ascunsurile şi de atitudinile mele: „ardere”.

De început (II)

          Nu ştiu ce mi-a venit să scriu despre pasiune, îmi este străină, ea şi gustul ei, iar culoarea doar că i-o pot anticipa. Roşu – aşa îmi spun mereu, roşul este culoarea pasiunii, la fel cum pasiunea este culoarea iubirii, iar iubirea… Iubirea este culoarea sufletului. A acelui suflet mereu umblător, care prinde aripi înflăcărate şi începe să zboare înspre locul în care simte că aparţine. Iar gustul sufletului poate să fie gândul, gândul care transportă instantaneu şi şterge orice depărtare, oricât de cunoscută sau de necunoscută este ea. Gândul este un strop de magie, pentru că poate să transforme orice timp în prezent şi orice loc în “aici”; gândul (de ce să nu fie aşa?!) este balsamul minţilor zbuciumate. Balsam pentru urechile agresate de începutul de an. La Mulţi Ani!

One night…

          Era frumoasă – o frumuseţe cum nu mai văzusem de mult, ca a unui înger izgonit dintre nori pentru o vină neştiută de nimeni. Mă privea la intervale scurte de timp, ferindu-şi ochii de ai mei de câte ori observa că mi-i îndrept înspre ea. Îşi ţinea paharul în mână şi, când îl apropia de buzele pline, perfect conturate, părea că îi zâmbeşte. Cu privirea aţintită în altă parte îşi oferea bogăţia trupului privirii mele, pe care o simţea şi o aştepta deopotrivă. Sânii rotunzi tresăltau ca la o atingere indecentă de câte ori ochii îmi coborau pe pieptul ei, deşi buzele, misterioase, păreau că îmi aprobă, murmurat, îndrăzneala. M-am apropiat de ea, i-am împins o şuviţă rebelă de păr după ureche şi i-am zâmbit. Mi-a zâmbit şi ea, dar zâmbetul ei nu trăda niciun motiv pentru care să fi fost izgonită din paradis, dimpotrivă. Mai târziu mi-am sprijinit fruntea pe umărul ei, în timp ce ea îmi respira pe obraz, amestecându-şi respiraţia proaspătă cu parfumul meu. Un deget îndrăzneţ i s-a scurs pe linia gâtului, până la baza umerilor, alunecându-i apoi pe braţul dezgolit, acoperit de pielea mătăsoasă şi înfiorată. Mâna mi s-a oprit pe talia ei subţire dar, înfruntându-mi teama că s-ar putea frânge, am strâns-o cu braţul, apropiindu-i trupul de al meu. Nu se îndepărtă, doar îşi aţinti privirea în a mea, aşteptând, poate, ca pedeapsa pentru blasfemia mea să vină din altă parte. Apoi, palma care nu îi mângâiase talia s-a strecurat, în îmbrăţişarea strânsă, ca o adiere, pe interiorul coapsei ei. Abia atunci când răsuflarea de pe buzele ei începu să îmi izbeasă precipitată obrazul,  parcă pălmuindu-l, i-am şoptit…

          Şi-a lăsat capul pe spate într-o mişcare rebelă şi un hohot de râs îmbătător îi părăsi pieptul. Nu îmi spuse niciun cuvânt, doar buzele ei mi-au răspuns, strângându-le tandru pe ale mele.

Pasiune

          Și-a prins părul, oferindu-mi-se în totalitate. Gâtul subțire, dezvelit, o făcea și mai atrăgătoare, și mai irezistibilă. Ochii i se luminaseră văzându-mă cum o privesc pierdut în gânduri. Un zâmbet fugar îi trecu pe buze ca o umbră. O șoaptă îi luă locul și mâna mea se întinse către chipul ei. Râse. Păream un orb care își căuta drumul în întuneric. Și ea era flacăra abia pâlpâindă a unei lumânări aproape stinse, lumina care strălucea în depărtarea unei ferestre într-o noapte veșnică de iarnă.

          Mă privea, la rândul ei, nereușind să își ascundă dorința care, de la o vreme, nu îi mai dădea pace. O dorință care îi scurta nopțile și îi lungea așteptarea. Trupul îi tremura așteptându-mi atingerea. Deveni gânditoare, și genunchii frumoși și rotunzi i se strânseră sub bărbie și sub genele lungi. Visele nestăpânite porniră în zbor sub o pală de gând. Iar mâna mea tremurândă, obosită de împotrivire, se apropia din ce în ce mai mult de pielea ei. Când am atins-o toate poverile dispăruseră, toate temerile și toate gândurile. Nu mai exista decât ea și mâna mea, doar degetele mele care se plimbau pe calea lactee a coapselor ei. Și respirația ei ușor precipitată, ochii pe jumătate închiși și în ei o sclipire.

          Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Dar sufletul îi părea epuizat undeva în interiorul ei. Ochii îi deveneau sclipitori și mați, închizând ermetic un suflet care mă temeam să nu piară. Totuși, temerile nu îmi erau întemeiate. Cu o bătaie din aripi făcu ochii să arunce scântei, să mă cuprindă înflăcărați și înfometați, devorându-mi trupul, carbonizându-l într-o pasiune fără margini, fără ieșire.

          Peste răni noaptea mi se întinse fierbinte, mai degrabă un nou chin decât un balsam. Un nou chin în brațele ei, o nouă flacără mistuitoare, o nouă pasiune în valurile căreia să mă pierd… un nou tărâm din care să nu mai găsesc niciodată ieșirea…

Furtuna

Aş fi vrut să fii cu mine pe ploaia asta. Doar pe ploaia asta, până la următoarea, când mi-aş fi dorit acelaşi lucru. Aş fi vrut să îţi prind strâns mâna în a mea, promiţându-ţi că nu îi voi mai da drumul niciodată. Şi ţi-aş fi jurat, pe sufletul meu, că ruperea asta de nori nu o să ne facă rău. Cred că în mijlocul ploii, temătoare, mi-ai fi cerut să alergăm. Dar către unele fericiri trebuie să te îndrepţi încet, cu paşi mici, prelungind aşteptarea, crescând dorinţa până ajunge chin. Ţi-aş fi interzis alergarea şi am fi mers unul lângă altul, mână în mână, eu privindu-te, tu încercând, încă temătoare, să te strecori printre picurii de apă. Am fi mers până când plânsul cerului s-ar fi înteţit, devenind torenţial, nebunesc, isteric, în aşa fel încât să îţi arunce în faţă o perdea prin care să nu mai poţi distinge viitorul… viitorul pas, viitorul copac, viitorul sărut. Căci el ar fi venit, pe neaşteptate. Te-aş fi oprit din mers şi ţi-aş fi ridicat cu degetul bărbia, mi-aş fi apropiat buzele de ale tale – atât de aproape încât mi-ai fi simţit respiraţia atingându-le. Tu, cu ochii închişi, cu faţa scăldată de ploaie, ai fi aşteptat. Şi la fel aş fi făcut şi eu, privindu-te printre gene. Aş fi aşteptat ca buzele să îţi devină nerăbdătoare, ca trupul tău să se strângă în al meu, ca gura ta să o caute flămândă pe a mea, ştiind că astfel, dacă vreodată ai avut lacrimi în ochi ele ar fi fost spălate de apa dulce căzută din ceruri; dacă buzele ţi-ar fi fost vreodată însângerate de muşcături dureroase dinţii mei le-ar fi îndepărtat sfâşiindu-le, înfigându-ţi-se tandru în buza inferioară, gustând-o, gustându-ţi respiraţia…

Ne-ar fi plouat pe păr, pe obraz, pe buze, dacă erai aici, ne-am fi privit cu ochi scăpărători, ştiind că dârele de pe obraji nu sunt de lacrimi, învăţând că ploile nu sting unele focuri, doar le înteţesc. Ne-am fi luat zborul, spre nori, printre ei, ca să sorbim cât mai de aproape de izvorul ei pasiunea care ne curge în vene, ne scapără în priviri. Numai atunci când gusturile noastre s-ar fi contopit cu cel al ploii, rămânând definitiv pe buzele celuilalt, ni s-ar fi spălat de pe noi şi hainele, într-un loc în care tunetul să nu te înspăimânte, doar ploaia să îţi mângâie trupul gol, făcându-te, însă, să înţelegi că nimeni nu ştie să te mângâie mai frumos ca mine. Iar eu mi-aş începe explorarea atingându-te… mai întâi cu privirea, apoi cu răsuflarea tăiată, cu sărutul, aşteptând să îmi răsari din palme, pentru totdeauna, nemuritor fruct al ispitei.

Vis

M-am pierdut în privirea ei zâmbitoare şi plină de promisiuni, ademenitoare prin frumuseţe, înspăimântătoare prin furtuna pasiunii dezlănţuite în interiorul ei, îndreptată spre mine, numai spre mine, gata să mă strivească, să mă zdrobească de stâncile cerului şi să mă aşeze, inert, pe moliciunea pământului. Răsuflarea mi s-a pierdut în a ei, iar a ei s-a pierdut într-a mea, în acel prim sărut ucigător şi de neuitat, în care buzele fremătau dorindu-şi să se atingă, în timp ce mâinile fiecăruia îl căutau pe celălalt, dorindu-şi să îl descopere, să îl cuprindă, să îl simtă…

Ne tremurau trupurile chiar şi când nu ne atingeam, ştiindu-ne doar unul lângă celălalt, cu ochii înceţoşaţi de simţire şi de vis, de dorinţă aprigă şi înfierbântată, de iubire pentru ce am fi putut fi unul pentru celălalt, cumva, în vreun mod ireal, supranatural, nemaiîntâlnit de nimeni niciodată. Ne străduiam să ne strângem unul în altul, cât mai aproape, strivindu-ne trupurile, împletindu-ne răsuflările, muşcându-ne buzele şi ciocnindu-ne dinţii, ca într-un fel de război născut din pasiune, război ale cărui consecinţe nu puteau fi altele decât carbonizarea, calcinarea sufletelor în flacăra unei pasiuni nemaiîntâlnite şi epuizarea – epuizarea trupurilor transpirate, prăbuşite, după o vreme, pe albul unui cearşaf mototolit sub atingeri, sub zbateri, sub tresăriri, sub răsuflări întretăiate, sub gemete înăbuşite…

Îi priveam trupul gol, călit în flacăra dezlănţuirii mele, pârguit ca un fruct din care dinţii îmi muşcaseră, cu muşcături înţepătore şi tandre, totodată… Era acelaşi trup pe care, parcă pudic, îl acoperisem cu mângâieri şi cu sărutări, căutând să nu las niciun centimetru descoperit, dorindu-mi, parcă, să îl păstrez numai pentru mine, să îl fac al meu, atât de al meu încât să dispun de el după pofta inimii, cu vârfurile degetelor sau cu cel al limbii, să îi poruncesc, tăcut, să tresară, să transpire, să se zvârcolească sub povara trupului meu sau să îmi devină povară… o povară plăcută, cu ochii închişi, cu buzele strânse, cu dinţii încleştaţi… sau cu capul lăsat pe spate, cu gura larg deschisă, implorând cerul să îi ofere mai mult aer, mai multă răcoare… sau poate o ploaie, o ploaie suavă şi răcoritoare, care să potolească arşiţa trupului dar să o înteţească pe cea a sufletului, pentru că aşa fac, de multe ori, ploile de sărutări.

Mi-a zâmbit şi s-a ridicat de lângă mine, cerându-mi să nu fiu egoist, să nu pornesc o luptă împotriva apei care urma să îi răcorească pielea catifelată,  încă lucioasă şi fierbinte. I-am privit trupul, dispărând din întuneric în lumină şi am asculat bucuria apei care i se scurgea pe gât şi pe umeri, inundându-i sânii plini, luându-mi locul, sărutându-i coapsele ferme, genunchii şi gleznele şi scurgându-se, supusă, parcă fără vlagă, sub tălpile ei. Mi-am închipuit cum picuri de apă alunecă pe corpul ei, lăsând dâre ciudate, tremurate, lăsându-se conduşi de porii pielii care respira iubire, care transpira pasiune, care poruncea, suverană, să fie atinsă şi sărutată, cu zbucium neîmpăcat încă, de neîmpăcat niciodată atâta timp cât flacăra pasiunii ar fi ars demonic în pieptul ei.

Am reprimit-o în braţe, udă, răcoritoare, mângâietoare, copilăroasă şi chinuitoare, lăsându-mă în voia ei, în voia poruncilor mâinilor ei, a gurii ei, a buzelor şi a dinţilor care parcă aşteptau să mă devoreze. Şi m-am lăsat devorat… de dorinţa de a mă elibera, împreună cu ea, de orice convenienţă, de orice realitate, de orice nu ar fi însemnat vis, trăire, senzaţie. Aşa cum s-a întâmplat mereu, în lumea noastră, dincolo de porţile visului…

Înfruntare

Trupul ei roșu era acoperit de haina pielii ei albe. Cu palmele strânse în formă de inimă își sprijinea fața frumoasă încununată de plete de nevinovăție. Cu ochii lucitori încerca să alunge bezna din jurul meu, iar zâmbetu-i era o rugăciune adresată zeilor. Mi s-a oferit privirii, căutând să încapă în sine pofta pe care știa că mi-o poate trezi, setea de noapte și ura de lumină. Zâmbea femeiește simțindu-mi privirea cuprinzându-i corpul. Încet, hainele i se prelingeau în nevăzut, aruncând pradă vederii o piele fină fără cusur. Mă privea fără să mă vadă, și mă vâna continuând să implore zeii să-mi împiedice nebunia. Din ochii ei țâșniră razele de lumină ale lui Apollo, iar buzele-i arcuite sloboziră săgeata lui Artemis. “Tu știi că inima îmi zace sub ruginite lacăte de fier și nu poate fi străpunsă? Există doar o cheie… o cheie pierdută în adâncurile mărilor, mâncată de curenții oceanelor, fărâmițată și împrăștiată de vânturi”, i-am spus râzând în gând. Și fără să mă audă, o ploaie ușoară de vară a izvorât din ochii-i, implorând ajutorul lui Poseidon. Oceanele și mările s-au deschis. O mână de unde, lăsând deoparte un trident înspumat, îi șterse din ochi ofranda. Îi întinse ceva, iar ea zâmbi triumfătoare. Se apropia de mine fluidă, cu mișcări de felină, pregătită să sară, gata să îmi sfâșie ultimele rămășițe eliberate ale inimii.

Nu știam că lacătele se înțepeniseră pentru totdeauna. Nici că acea cheie era doar o iluzie. Și în teama mea nefirească l-am invocat pe Ares. Cu sulița-i însângerată îi izbi pieptul străpungând-o. Vechiul război dintre bărbat și femeie, veșnica înfruntare între doi poli care mereu se atrag se încheia din nou cu victoria zeilor. Din nou androginul zăcea fără vlagă, căutând să își ascundă durerea, zâmbind dumnezeiește împăcării cu sine. Brațele ei se întinseră spre mine și buzele se mișcară în semne de șoaptă. O șoaptă cu gust de migdale nedulci care îi transforma întregul trup într-o melodie. Cântecul se îndreptă ca fumul spre cer, o altă ofrandă adusă pe altarele iubirilor nenăscute încă. De ce ai vrut să mă faci fericit?! Tu nu ai știut, frumoaso, că în fiecare dimineață sorb din undele Acheronului?