Cadou drag

          Nu voi spune toate motivele pentru care mă simt privilegiat. Sunt oameni care mă iubesc şi sunt oameni pe care îi iubesc. Până şi atât ar fi suficient pentru cei care au în măduva oaselor viermele singurătăţii să mă invidieze. Alte motive nu sunt – cu siguranţă nu răsfăţul de care dau dovadă, de care chiar abuzez uneori.

          Am învăţat, totuşi, să mă simt altfel atunci când îmi primesc în suflet nopţile. Îmi oferă în dar linişte şi gânduri. Atât de multe gânduri încât mi se pare că îşi bat joc de liniştea mea. Şi, de câteva ori pe lună, îmi oferă o lună plină. Una care să mă înfioare şi să mă bucure, totodată. La fel cum m-am bucurat în ziua în care, cu de la mine putere, mi-am permis să fiu mândru. „Pedeapsa” mea mi s-a lipit de mult de suflet, dar m-am bucurat mai mult când am văzut că nu numai în mintea mea ci şi în sufletele altora a prins rădăcină. Cred că uneori mă simt privilegiat pentru că primesc cadouri.

Radacina

Anunțuri

Scurte note, nu neapărat de subsol

         Începând de alaltăieri “Pedeapsa Cerului” se va găsi în librării, inclusiv, aşa cum îi place editorului meu să spună, “la cea mai prestigioasă librărie bucureşteană, Mihail Sadoveanu”. Cum am mai spus, pentru că mai durează puţin până va putea fi prezentă şi în online, cartea poate fi comandată de nerăbdători pe adresa de contact a subsemnatului.

         În altă ordine de idei, şi ca alte note, nu neapărat de subsol, cred că de astăzi voi deveni un alt eu. Fără vreo dedublare, fără o nouă manifestare de personalitate inventată şi pretinsă. Mai degrabă mă simt maturizat, având în vedere că dintr-un vis copilăresc, am nimerit într-un altul. Nu mi-am dorit niciodată să scriu ca să influenţez oamenii; nici nu mi-am dorit aplauze asurzitoare sau premii răsunătoare. De fapt, mi-am dorit să scriu şi atât, simţindu-mi anumite zvârcoliri de care nu ştiam cum să scap.

         Acum, însă, mă simt schimbat. Poate şocul a fost prea mare, poate reacţiile prea bune. Aşa că de astăzi cred că mă voi înfrunta şi îmi voi asuma ceea ce sunt. Un om ca alţii, cu puterea de a scrie. Scriitor? Aşa mă simt, aşa mă admit. De aceea în secţiunea specială dedicată “Pedepsei Cerului” îmi voi permite să adaug mici părticele de suflet şi dramuri de informaţie în aşa fel încât “Pedeapsa” să înceteze să îmi mai fie supliciu, şi să devină sărbătoare. Cu atât mai mult cu cât, neaşteptat, au început să îmi parvină opiniile celor care au „devorat” cartea. Ziua bună, lume!

Punct!

          Poate că în decursul timpului mi-am făcut literă de lege din dictonul “laudă-mă, gură, că-ţi dau prăjitură”. Deşi la dulciuri am renunţat de mult, poate şi din cauza vârstei. Pe de altă parte, se pune mare preţ pe laudă, poate de aceea nu m-am putut abţine şi am refuzat să mă îndepărtez de această săptămână a “Pedepsei”. De astăzi, însă, răsuflăm uşuraţi. Şi cei sătui de atâta laudă, şi cei nerăbdători şi, mai ales, eu. Astăzi ne naştem. Punct.

Coperta finala Pedeapsa

Final de numărătoare actuală

         Într-un mod ciudat, există posibilitatea ca o lume întreagă să rămână doar o carte într-o bibliotecă. Totul începe cu un vis – şi dacă m-ar întreba cineva, aş îndrăzni să contrazic divinitatea, pentru că la început a fos Visul, nu Cuvântul. Cuvântul, primul, a apărut mult mai târziu, când visul a fost suficient visat şi, mai ales, asumat. Iar celelalte care au urmat, celelalte cuvinte, s-au adunat la rândul lor, mai încet sau mai repede, trădând, măcinând, semănând disperare şi bucurie. Cred că este trist, într-un fel, că unele lumi vor rămâne cu istoria nescrisă, uitându-şi cutremurele, suferinţele, dezolările şi exploziile care aproape le-au curmat viaţa. Asta se poate întâmpla oricărui univers care rămâne împietrit, oricărei fiinţe care îşi pierde voinţa şi rămâne nemişcată ca exponat de muzeu.

          Înainte de a îmi îndrepta – săptămna aceasta în mod invariabil – gândurile către “Pedeapsă”, îmi spun că, până la urmă, aşa se întâmplă cu orice carte. Ziua lansării poate să însemne în acelaşi timp moartea precum şi naşterea cărţii. Pentru că, odată definitivată, cartea îşi pierde neliniştea proprie, viaţa caracteristică, atributul acela esenţial şi de neînţeles (pentru mine) de a se scrie singură. O carte lansată nu se mai poate schimba, şi dacă cumva amorţeşte (tocmai pentru că rămâne imobilă) ajunge, însă, să îi fie insuflată viaţa de ochiul celor la care ajunge. Se termină numărătoarea, şi mâine “Pedeapsa” îşi va primi atributul divin al oricărei cărţi trăindu-şi, deopotrivă, împietrirea şi naşterea.

//

Scurt şi emotiv

          Orice poveste îşi are, la rându-i, povestea ei. Povestea Pedepsei poate o voi spune cândva, şi altora decât celor care îmi cer să le-o spun. Nu, nu acum. Într-un fel, până şi eu sunt sătul de mine: “Pedeapsa” în sus, “Pedeapsa” în jos. Cândva, demult, am spus cuiva că eu cred în cartea asta. De ce? Pentru că este a mea, bineînţeles. Dar acesta este ultimul dintre motive, sunt altele mult mai importante care să pledeze, dacă nu în favoarea scriitorului, în favoarea cărţii. În definitiv, părinţii fac tot ce pot pentru copiii lor. Totuşi, acum, după ce îmi conştientizez încă un sfârşit de lume, parcă îmi vine să mă las pradă egoismului – să îmi uit instinctele părinteşti şi să fur Luna. Poate pentru că îmi pare prea minunată, şi pentru că mă tem să rămân fără ea. Deşi pare puţin probabil pentru că dintre foarte multele felicitări primite, deocamdată sunt prea puţine pentru carte, prea multe pentru mine. Deşi…

//

Pedeapsa Cerului (fragment)

          Privirea preotului se împlântase undeva departe în zare, străbătând frunzişul verde al copacilor şi seninul cerului. Am avut impresia că îşi vorbea mai mult sieşi, purtând, cumva, un dialog interior la care eu nu aveam alt rol decât să asist.

          – Dacă te gândeşti, continuă părintele cu glas scăzut, se spune că fiecare al doisprezecelea om este trădător. Iuda a fost al doisprezecelea apostol, Launcelot al doisprezecelea cavaler…

          – Brutus, părinte, poate al doilea cel mai celebru trădător din istorie, nu a fost al doisprezecelea fiu al unei mame.

          Tresări. Mi-am muşcat buzele, dându-mi seama că intervenisem într-un moment în care nu ar fi trebuit să o fac.

          – De unde poţi să ştii cu adevărat, Călin?

          – Istoria, părinte…

          – Istoria, mă întrerupse, a omis multe lucruri. Ştii foarte bine că istoria este făcută de învingători. Dar chiar şi Brutus, chiar dacă nu a fost al doisprezecelea… toţi trei pot fi puşi în acelaşi rând. În definitiv, poate că ei nici nu au ştiut ce fac, nici nu au dorit să provoace acele consecinţe survenite în urma acţiunilor lor. Poate că trădătorul nu este trădător cu sufletul şi cu gândul, ci este o unealtă. O unealtă prin care destinul îşi îndeplineşte cursul. Moartea lui Cezar corespunde, în mod ironic, cu sfârşitul republicii romane. Răstignirea lui Hristos înseamnă salvarea omenirii de la pierzanie şi reîntoarcerea ei către Dumnezeu. Iar moartea lui Arthur… moartea regelui Arthur echivalează cu sfârşitul unei perioade de pace şi de prosperitate. Care, culmea, a durat doisprezece ani.

          L-am privit gânditor. Afundat în raţionamentele sale, preotul nu mă luă în seamă, continuându-şi monologul:

          – Ai putea spune că toţi aceşti trei au săvârşit fapte condamnabile. Iuda, cel mai mult, trădându-l pe Fiul lui Dumnezeu şi, spun unii, fiind autorul moral al răstignirii. Dar răstignirea era un lucru care nu se putea să nu se întâmple, pentru că aceasta era voia lui Dumnezeu. Iar Iuda nu a făcut altceva decât să influenţeze evenimentele în sensul în care acestea fuseseră deja stabilite. Brutus… Brutus a ucis un dictator de teamă că acesta ar fi ajuns rege, în schimb, asasinatul a atras după sine trei războaie civile care au culminat cu proclamarea fiului lui Cezar ca împărat. Roma a devenit imperiu… şi ce imperiu! La fel şi în cazul lui Arthur. Moartea sa, este adevărat, nu a venit din mâna lui Launcelot. Dar acesta, putem să o spunem, şi-a asasinat sufleteşte regele. Există, oare, trădare mai dureroasă decât cea venită din partea nevestei şi a celui mai iubit dintre cavaleri? Acolo s-a încheiat pacea Britaniei, Călin, în momentul în care Arthur a ştiut. De atunci Masa Rotundă s-a sfărâmat, idealul cavaleresc a dispărut în beznă şi totul a fost în folosul duşmanilor păcii şi prosperităţii regatului. Dar din nou vin şi întreb… oare aceşti trei oameni se fac vinovaţi, într-adevăr, de trădare, sau, pur şi simplu, au făcut ceea ce le era menit să facă? Orice lucru, fie bun fie rău, are un sfârşit şi trebuie să dispară pentru a face loc altuia. Însă fiecare trecere este influenţată de ceva sau de cineva, de nişte evenimente sau de nişte persoane. Oare nu însuşi Dumnezeu a dorit naşterea şi căderea Imperiului Roman, ridicarea şi prăbuşirea regelui Arthur? Pentru că este sigur, voia Sa a fost să salveze omenirea prin sacrificarea Fiului Său. Şi atunci, naşterea şi căderea imperiilor sau a oamenilor nu cumva sunt lecţii pe care Domnul ni le-a dat de atâtea ori şi pe care, poate, nu am învăţat-o nici în prezent? Nu ne dorim încă, toţi, putere şi influenţă? Nu dorim să urcăm cât mai sus pe scara socială? Deşi, dacă am putea să înţelegem, Domnul ne spune că, cu cât mai sus ajungem, cu atât mai groaznică este căderea. O cădere care, independent de voinţa noastră, va fi provocată de o unealtă – poate de un trădător. În societatea actuală noţiunea de trădare şi-a pierdut mult din impact, totuşi… încă trădăm. Dar, întrebarea rămâne: trădăm noi, oamenii, exclusiv conştient, voit, sau cei care se fac vinovaţi de asemenea fapte sunt numai nişte instrumente aflate în mâna unui destin implacabil şi prestabilit?

           Se opri, ca trezit dintr-un vis. Mă privi şi ochii săi îşi reluară luciditatea, înlocuind acea absenţă care se poate observa la orice om cufundat în gândurile sale.

//

Cu zâmbet

          Ca să mă încurajez îmi spun: “Sunt unii care afirmă că scriitorii sunt scriitori pentru că nu sunt buni la altceva”. Adevărul este că nu mă pricep; nu mă pricep să vând, nu mă pricep să mă vând. Pentru o idee fixă, însă, una în care să cred, aş merge gratis până în pânzele albe. O idee în care să cred… Şi nu numai că nu mă pricep să mă vând, nu mă pricep nici să mă promovez. Este bine, însă, că există oameni care să creadă în mine şi care să îmi facă unele cadouri. Mulţumesc, Prietene!

//