Tot cu emoţii

          Apelând la un spirit copilăresc şi la diverse personaje în care mi-am permis să mă întru(chi)pez, uneori m-am jucat inclusiv cu ironia şi cu autoironia; cei care au ştiut să citească printre rânduri au sesizat-o şi în anumite momente până şi eu îmi amintesc cu drag de un mine anume, spunând: „eu nu am timp să citesc, trebuie să scriu”. Oricât aş fi râs de o asemenea concepţie, astăzi lucrurile se inversează cumva – nu am timp să scriu, trebuie să citesc. Nici măcar nu ştiu cine susţine astăzi un test, autorul ei sau „Pedeapsa”, părintele sau copilul. Cel mai probabil, amândoi.

          Tot mă întreba cineva care loc mi s-ar părea perfect pentru o vacanţă şi o vreme am fost tentat să răspund mecanic – în munţi sau pe anumite dealuri dragi mie. Acum impulsului aş adăuga raţiunea: pe culmi, alături de gândurile, de simţirile şi de pedepsele mele.

          Astăzi – şi abia după aceea luăm vacanţă şi de la emoţii – citim în public!

Lectura Pedeapsa

Reclame

Notă spre sine, cu multă emoţie

          A constatat cineva, nu spun cine, că manifest o anumită timiditate în privinţa autopromovării – tocmai eu, cel care uzează de multe ori de spusele lui Napoleon, anume că modestia este potrivită celor care nu au ce calităţi să arate. Pe de altă parte, în apărarea mea, susţin că autopromovarea poate să aibă iz de prost-gust, şi încerc să mă feresc de ea atât cât pot. Am mai abuzat eu de mine, citându-mă în faţa altora, dar cred că prima oară când am făcut-o cu mândrie reală a fost din clipa în care, citată de altcineva, mi-am învăţat o frază pe de rost.

           Dar nu cred că în aceste rânduri eu sunt important cu adevărat – afară de faptul că pentru mine îmi sunt indispensabil. Cred că, mai degrabă, aş fi vrut să încerc să răspund unei întrebări care mi s-a pus mai în glumă sau mai în serios. Şi, cu siguranţă, nu numai mie. Dar oricât de răspândită ar fi, cu siguranţă este una din întrebările delicate: „la ce visezi, care este visul tău”? Răspunsul ar fi pentru mulţi plictisitor, dezamăgitor de-a dreptul. Pe la şaisprezece ani, poate şaptesprezece visam cum în jur de douăzeci şi cinci de ani, arzând sub flacăta iubirii absolute, îmi voi întemeia o familie de care voi avea grijă până când voi muri şi pe care o voi apăra cu preţul vieţii mele. Probabil acela a fost primul semn de nebunie – chiar dacă nu mă declarasem vreun dumnezeu, visam la sanctuarul meu, numai al meu. Apoi visele mi s-au mai diversificat. La douăzeci şi trei de ani visam cum la treizeci de ani îmi voi întemeia o familie. La treizeci de ani visam cum se va materializa totul la patruzeci. Iar la patruzeci cine ştie cum voi mai visa, poate planificându-mi totul pentru vârsta de şaizeci de ani, pentru că, în definitiv, familia este celula de bază a societăţii. Şi, dacă nu suntem suficient de nebuni să ne dorim sanctuare, de anumite celule de linişte tot avem nevoie. Dar aceste gânduri erau, mai degrabă decât un vis, transpunerea scopului elementar al omului, anume de a lăsa ceva în urmă, de a îşi marca trecerea.

          „Care este visul tău”? Îmi răsună întrebarea în minte, uneori, atunci când am curajul să o înfrunt. Ca să o completez, m-am întrebat dacă există visători fără vise. Pe cele generale le avem toţi, într-o formă sau alta, şi totuşi, dacă ar fi să particularizăm… „Care este visul tău”? Eu cred că ştiu, dar intimităţile noastre, ale fiecăruia, aplică autocenzura inclusiv în privinţa viselor. Până şi eu aş pune întrebarea oricui, chiar dacă aş face-o cu scopul egoist de a cântări diferenţa dintre mine şi alt visător. Poate pentru că la o asemenea întrebare aş răspunde tot cu o întrebare: înafară de ăsta pe care îl trăiesc”? Apoi s-ar aşterne liniştea.

           O linişte plină de emoţie pentru că, am mai spus-o, aşa se aşterne timpul peste toate încât uit de când am început să visez să scriu. Ştiu doar că o fac. Ce nu visam, sau poate nu speram, este ce se va întâmpla mâine. Nu scriitorul, ci „Pedeapsa” lui îşi va da testul. O lectură în faţa unor nume în privinţa cărora nu de puţine ori m-am întrebat cum de am avut norocul să mă alăture lor. Dar despre lipsa mea de calităţi ascunsă de modestie voi vorbi altă dată, niciodată, atunci când voi simţi că mi se potriveşte ca o mănuşă.

           Emoţii sunt, şi chiar foarte mari, noroc cu anumite pahare şi cu alţi oameni care au înţeles că într-o asemenea situaţie s-ar putea să îmi tremure picioarele. Deşi – că mi-am amintit! – la emoţie am visat întotdeauna. Şi astfel revine întrebarea aproape veşnică în cuprinsul unei nopţi albe: „Care este visul tău”? Fără să răspund la ea, dar totodată fără a face uz de superioritatea unei vârste pe care nu o am, aş spune altfel. Adevărat e că visăm de multe ori pentru a avea puterea de a merge mai departe. Şi este adevărat că ceea ce visăm se poate îndeplini. Grija mare, însă, ar trebui să fie aceea că până să apucăm să ne împlinim, se poate întâmpla chiar şi ceea ce nu visăm. Iar eu nu visam să am atâtea emoţii pentru o lectură dintr-o carte, chiar dacă numele ei nu poate fi asociat decât cu al meu. Şi să nu uit! Lăsând orice emoţie la o parte, mai mult ca orice vis m-ar speria absenţa lui.

Laudă-mă gură, că-ţi dau prăjitură!

          Spunea Orwell cândva demult că poţi crea oameni morţi, dar nu şi oameni vii. Transpunând acest principiu într-o viaţă reală, a mea, spre exemplu, ca scriitor proclamat şi abia apoi autoproclamat, aş spune că datorită lui scrisul are, în multe momente, părţile sale dificile. Se poate întâmpla ca unii să se recunoască în vreun personaj şi să se uite chiorâş pentru că le poate fi lezat inclusiv simţul onoarei. Se poate întâmpla ca altora să li se pară că le sunt furate vieţile şi transpuse în poveşti care pot să se depărteze mai mult sau mai puţin de la realitate. Sunt oameni care pot să se indigneze că despre ei nu se scrie, că nu sunt folosiţi ca tipologii de personaje; şi mai sunt alţii care îşi deşartă toate buzunarele amintirilor şi ale experienţelor pentru ca, într-o satisfacere a grandomaniei, sau cine ştie a cărei alte nevoi egoiste, să poată spune că se va scrie o carte despre ei.

          Poate părea că scriitorul, orice ar face, dacă ajunge să aibă tangenţă cu viii, va fi la un moment dat nedreptăţit, în aprecieri şi în dorinţele celorlalţi, de a se scrie sau de a nu se scrie despre ei. Despre morţi se spune că nu trebuie spus decât de bine, deci încă o nedreptate – nu poţi crea un personaj antipatic aruncându-i toate tarele în spatele unui om care a fost real şi a plecat la cele veşnice.

          De aceea – şi aici ne jucăm cu ideile, nu ne plângem! – poate părea nedreaptă întrebarea „care este cartea ta preferată?”. Bineînţeles, nedreptatea se raportează strict la nivelul de muncă, de efort depus de autorul unei cărţi pentru că, pe un fir logic, o carte preferată necesită, neapărat, consum mai mare din partea celui care o scrie, pentru a îi da valoare. Ştiu, afirmaţia este perfect contradictibilă, şi de către persoanele mai intolerante socotită chiar ca prostească. Şi pentru că, se spune, nu există cărţi proaste; or, într-un asemenea caz, diferenţele vor fi făcute strict de subiectivismul cititorului, de modul în care rândurile i se pliază pe suflet şi de cât de mult se regăseşte în cartea respectivă. În consecinţă, preferinţele sunt strict o reflecţie a personalităţii celui care le exprimă şi, probabil, a sufletului său.

          „Care este cartea preferată?este o întrebare la care aş putea să răspund fără prea multe ezitări; şi voi răspunde şi la ea, cândva. Totuşi, amânând încă puţin acel moment, prefer să declar că dacă m-ar întreba cineva care este cartea pe care o iubesc cel mai mult, acum (cel puţin deocamdată!) răspunsul ar fi cât se poate de simplu.

Pedeapsa

Dilemă

          Ca să fiu sincer, sunt o persoană care de multe ori dă dovadă de nehotărâre. Spre exemplu, dilema ultimă şi actuală – cea mai actuală – are legătură cu Pedeapsa. Nu mă pot hotărî când să o lansez. În 5 aprilie 2014, sau în 25 decembrie douămiicâtofi. Stau pe gânduri pentru că îmi spun, orice proiect dus la bun sfârşit reprezintă un sfârşit. Şi, un sfârşit de proiect poate să echivaleze cu un sfârşit de lume. Ştiu, Pedeapsa a aşteptat prea mult să se nască, şi totuşi… Nu, încă nu m-am hotărât. Deşi îmi mai spun, din când în când, cartea asta, oricât de legată este de lună, nu o va face să dispară. Şi în cazul ăsta nu am nici de ce mă teme, nici de ce să plâng; nu am de ce să plâng după ea, după Lună.

 

Călătorii

          Într-o noapte m-am hotărât să îmi înfrunt temerile şi să rămân singur. Singur cu mine şi cu o lumină palidă, slabă, care să mă ajute să mă adâncesc în beznele pe care le zăgăzuiam în mine. Primul impuls a fost să reconstitui un chip pe care aproape l-am uitat. Este ciudat cum, privind pe cineva, să îţi spui în gând că este altcineva. Că tot ceea ce cunoşteai, expresia buzelor, privirea, zâmbetul sunt ale unei persoane necunoscute… Ea nu mai era ea, aşa cum o ştiam eu, era o alta care nu îmi trezea nici simpatie nici antipatie, doar o indiferenţă dureroasă. Dureroasă pentru mine, cu atât mai mult cu cât încercam să o maschez, asemenea unui muşcat de şarpe care refuză să scoată veninul din rană. Nu ştiu de ce mi-o aminteam altfel, mai caldă, mai blândă, mai frumoasă. Până şi sufletul i-l ştiam mai bun! Orice aţi spune, frumuseţea sufletului şi urâţenia lui se citesc în priviri şi în gesturi. Cândva, demult, şi eu mă urâţisem şi mă priveam cu spaimă în oglinzi deformatoare, pentru a mă putea minţi – pentru a îmi putea spune că nu eu sunt diform, doar iluzia. Uneori oamenii trăiesc iluzii diforme, fie ca rezultat al unei priviri în oglinzi mincinoase – ochii altora, fie ca reflexie a sufletului.

            În întuneric diformitatea înspăimântă întotdeauna, de aceea am ezitat să îmi continui călătoria. Poate unora să li se pară uşor, dar mie nu îmi este niciodată să mă afund din ce în ce mai adânc în propriu-mi infern, căutându-mi greşelile pe drumuri bătătorite, nu pentru a le corecta, doar pentru a mă înfiera pentru ele. De multe ori fug de asemenea activităţi, mă ascund în oaze pline de căldură, în alte suflete din care mă hrănesc o vreme, ca un parazit, pentru a îmi face curaj să merg mai departe. Apoi plec, sigur că mă pot înfrunta pe mine în întunericul în care mă ascund.

            M-am ambiţionat şi am stins lumina aceea slabă cu care îmi pornisem călătoria. Îmi erau suficiente câteva raze de lună răsfrânte din geamul aburit. Nu aveam nevoie nici de ele, pentru că unele călătorii se fac cu ochii închişi. Simţurile se ascut şi amintirile năvălesc ca un şir nesecat de imagini în spatele ochilor orbi. M-am retrăit atunci, dar altfel, văzându-mă nu prin ochii mei, ci prin raţiunea mea, înţelegând lucrurile pe care ar fi trebuit să le fac altfel. Nu mi-am reproşat greşelile, nici nu mi-am aplaudat lucrurile bune. Sunt greşite sistemele de drept în care se ajunge, prin cumulare, la pedepse ridicole. Cum ar fi fost dacă, terminându-mi călătoria, cântărindu-mi fiecare greşeală, m-aş fi condamnat la o izolare de minim două sute de ani? Un an pentru o greşeală, trei pentru alta, cinci pentru una şi mai mare… Stupid.

            Întotdeauna mi-a părut mai normal să nu îmi stigmatizez greşelile, şi dacă le regret, să le regret pe ascuns. Şi nu m-am pedepsit niciodată imediat. Mereu am lăsat timpul să treacă, pentru că de multe ori un rău poate să devină, de fapt bine, iar binele nu se pedepseşte. În schimb, de câte ori mi s-a întâmplat să cobor în mine, m-am condamnat pe mine, niciodată greşelile. Orice greşeală este făcută datorită naturii omului, ori a structurii sale, a sentimentelor, a gândurilor… Greşeala este condamnabilă în mai mică măsură decât structura psihică sau sufletească din care izvorăşte, care îi permite să se manifeste.

           M-am apropiat de fereastra aburită; cu deget sigur i-am scris numele şi l-am privit, ca şi cum aş fi privit-o pe ea. I-am zâmbit trist, aşa cum am făcut când am văzut-o în chipul în care o ştiam, până să îmi devină o străină, apoi i-am tăiat numele, cu o linie dreaptă, orizontală. Cumplită pedeapsă! Pentru că în acel nume nu mă mai regăseam decât eu, însoţit, când se abureau geamurile, de miros de portocală. Am mai făcut doi paşi, în căutarea mea, şi mi-am umplut plămânii cu miros de iarnă şi de ger.

Diversităţi

          Dacă mi-ar sta în putere să şterg un lucru din codul genetic al umanităţii aş şterge sălbăticia. Oricât de mult ne-am ascunde în spatele evoluţiei, în spatele raţiunii şi a posibilităţii de a uza de ea, rămânem vietăţi sălbatice. Probabil mai sălbatice decât animalul, mai condamnabile, având în vedere tocmai argumentele pe care le folosim pentru a ne detaşa de acesta.

          Nu cred că există vreo perioadă în istoria omenirii în care sălbăticia să nu îşi fi făcut simţită prezenţa. Aşa cred, oricât am dori, oricât am încerca, nu ne putem abţine, nu ne putem îneca sălbăticia – decât într-un fel, în sânge. Or o asemenea atitudine, înecarea sălbăticiei în ea însăşi, nu este nicidecum altceva decât cedare. Singurul mod de a rezista tentaţiei, îmi spuneam cândva, este să îi cedezi. Probabil că acesta este şi singurul mod de a rezista sălbăticiei, să îi dăm curs.

         Pe când eram relativ fraged – aş fi spus crud, dar există posibilitatea să se interpreteze – hotărâsem să fiu bun; să fiu cel mai bun dintre toţi. A fi cel mai bun, însă, înseamnă cu totul altceva decât ceea ce credeam atunci. Cel mai bun, îmi închipuiam eu, are un drept asupra celui mai mai puţin bun, acela de a îi arăta, indiferent de motive, că nu este bun.  Scopul scuză mijloacele, mi-am mai spus, de aceea, atunci când m-am hotărât să devin justiţiar, nu aveam în minte decât un gând: împărţirea dreptăţii. Nu, eu nu judecam, şi nici măcar nu puneam la îndoială decizia celor care au făcut-o. Nu eram avocatul nimănui, eu eram braţul lung al dreptăţii care trebuia să prindă vinovatul de păr pentru a îl trage pe calea cea dreaptă. Prima persoană asupra căreia s-a abătut nevoia mea de îndreptare a lucrurilor a fost o femeie. O femeie care, însă, în loc să îmi ofere satisfacţia pe care o are justiţiarul din filme, m-a învăţat altceva: nu eram bun, cu atât mai puţin cel mai bun. Nu aveam nici măcar dreptul să aplic o pedeapsă, acel drept mi-l autoconferisem tocmai în ideea de a mă fi crezut ceea ce nu eram. Privind lumea în culori monosilabice, din acele unghiuri de “da” şi de “nu” care îl exclud definitiv şi irevocabil pe “poate”, am înţeles că nefiind bun, automat devenisem rău. Înainte, înainte de a mă pretinde justiţiar, eram doar fără pată, dar nu se putea spune cărei culori aparţin. Era prea devreme… şi apoi a fost mult prea târziu, atunci când am învăţat că uneori o pedeapsă neaplicată este mai mare decât oricare alta. Şi mai învăţasem… Pe atunci nu cunoşteam caracterul şi nici rostul pedepselor, ştiam doar atât – cel care face rău trebuie, la rândul său, să suporte răul. Nu aveam habar despre valoarea conştiinţei şi despre puterea ei, am învăţat totul mult prea târziu.

         În rolul meu de justiţiar am aplicat pedeapsa în mod sălbatic. Nu am stat să cântăresc lucrurile, să apreciez gravitatea faptei şi să găsesc o pedeapsă pe măsură. Eram mult prea naiv, mult prea încredinţat că binele trebuie să învingă întotdeauna, de aceea am pedepsit răul nu echitabil, ci mult mai rău, tocmai în ideea de a îi împovăra atât de mult cugetul încât să nu mai aibă puterea să ridice capul. Aş fi fost un justiţiar excepţional, sunt sigur (în condiţiile în care dreptatea ar fi inclus şi plăcerea răzbunării), pentru că acel cap peste care s-a abătut pedeapsa mea nu s-a mai ridicat niciodată. Îmi spun, de fiecare dată când îmi vine rândul să mă gândesc la bagajele mele: “pe atunci eram exaltat. Exaltat şi naiv”. Doar că, în faţa oricărui juriu, o asemenea scuză nu ar smulge zâmbete ci hohote de râs. Dreptatea, cum spuneam, de multe ori îşi află întruparea în neaplicarea pedepsei. Dar nu pentru că aş fi inventat eu un sistem de drept alternativ în care să existe excepţii, ci, din alte motive. Întotdeauna lucrurile se întorc cumva, mai devreme sau mai târziu. La început, cel pasibil de pedeapsă nu poate decât să fie fericit că a scăpat nepedepsit. Apoi, după o vreme, cugetul, conştiinţa proprie, intrându-şi în rol, vor aplica singure pedeapsa – poate că una mai dreaptă decât oricare alta aplicată în orice sistem de drept. Şi dacă se întâmplă (pentru că şi asta este posibil) ca remuşcarea să nu intervină într-un cuget prea pietrificat, mai există încă o pedeapsă – tot una pe care şi-o aplică individul singur: teama. Dacă facem rău şi nu suntem pedepsiţi intrăm în starea naturală din care ne-a smuls contractul social. Şi, la un moment dat, după multă vreme, începem să ne temem nu numai de noi înşine, ci şi de umbrele noastre, de fapte şi, într-un final, de cei ca noi. “Dacă pentru alţii nu am fost pedepsit, nici alţii nu vor fi pedepsiţi pentru mine”.

         De cele mai multe ori setea de justiţie şi de dreptate nu stă nici în teamă, nici în calitatea umană pe care ne-o arogăm, ci în sălbăticie. Sălbăticia ne cere să ne asumăm prerogativele pedepsirii, valenţe punitive, pentru că nicio durere nu poate să fie ştearsă de provocarea altei dureri, nici altcuiva, şi cu atât mai puţin vinovatului. Orice justiţiar poate să mărturisească, aplicarea pedepsei nu mângâie decât orgoliul şi satisface cruzimea. Deşi, la fel de bine se poate spune, devenind instrumente ale “dreptăţii” renunţăm la noi înşine aruncându-ne orbeşte în braţele unui supliciu cel puţin acceptat, dacă nu voit. Pentru că putem dori, în mod inconştient, să nu fim ca ceilalţi, să fim mai buni, mai puternici. Problema este că bine spunea filosoful, ceea ce nu te omoară te face mai puternic. Unele puteri au, totuşi, un preţ prea mare…

           “Cât costă să fiu altfel”? “Un supliciu”.