Ciudăţenii

          Într-o noapte, un personaj pe care încerc să îl conturez îmi zice: „Cu riscul de a mă repeta – mi-am făcut un principiu din zicala veche: mai bine taci şi laşi impresia că eşti prost decât să vorbeşti şi să înlături orice urmă de îndoială. Cred că extrapolând-o, atunci când am impresia că sunt înconjurat de proşti şi de mincinoşi am ajuns să îmi pun la îndoială sănătatea psihică şi moralitatea. Jur”! Cred că se repetă pentru că oricât aş şterge şi l-aş rescrie rămâne acelaşi.

Case (II)

          Atunci când îmi simţeam nopţile goale îl mai chemam ca să îmi ţină de urât. Mă obişnuisem cu temperamentul lui răzvrătit şi cu poveştile lui ciudate. Important era că ne ţineam de urât unul altuia, într-un mod în care nicio femeie nu ar fi putut să o facă. Nici nu ar fi avut cum, pe un curs firesc al naturii femeile sunt făcute să umple sufletul, nu mintea; în schimb gândurile…

         „Gândurile pot fi lăsate oricând pentru o femeie. Chiar şi la bătrâneţe, pentru că iubirea nu ar trebui să aibă vârstă. Nu, iubirea nu ar trebui să aibă vârstă, doar manifestările ei”. Uneori îl priveam ca pe un străin căruia, pentru a îl descoperi, îi acordam cea mai mare atenţie. Alteori îl priveam ca pe un alt eu, deşi nu mă identificam aproape deloc cu el şi încercam să îmi impun să nu uit – el era produsul gândului meu, personajul meu idee care, în mod încăpăţânat, refuza să se lase creat de mine şi se crea singur.

          „Uite, eu, spre exemplu”, îmi spuse. “Îmi place să îmi amintesc că a fost o vreme când pe un toc de uşă aveam trasate linii cu creion chimic. Ştii… eram acasă, îmi puteam manifesta dorinţele, îmi făceam planuri, vise de copil şi îmi măsuram înălţimea. Aşa deveneam eu bărbat, crescând în înălţime – îmi era suficient şi mă îndreptăţea la toate. Dar dintr-un moment anume s-a schimbat ceva. Îţi spuneam de femei… Acum mă interesează cum le privesc eu, nu îmi mai pasă cum mă privesc ele pe mine. Mai demult era altfel”.

          S-a oprit, intrigat că nu îi mai pun nicio întrebare, că nu îi mai pun obstacole în crearea poveştii sale. Dar eu, în sinea mea, mă întrebam dacă eu inventez ceea ce îmi spune sau dacă, prin vreun fel de forţă supranaturală, căpătase o viaţă distinctă de aceea din mintea mea. Mi s-a părut ciudat să îmi spun că, atâta vreme cât ne privim cu pasiune personajele – doar să le privim cu pasiune, nu să ne identificăm cu ele! – ele devin entităţi de sine stătătoare, cu trecut, cu prezent şi, poate, cu viitor. „Prima oară când am plecat de acasă, am plecat pentru o femeie, crezând că îmi voi găsi locul în ea”, spuse aproape în şoaptă.Ce minciună! Mintea mea era singura lui casă – aşa mi-am spus, urându-l că mă făcea să mă întorc în timp între amintirile mele. Eu nu aş fi plecat niciodată de acasă, pentru că acolo era femeia care îmi mângâia sufletul, îmi lumina nopţile şi îmi umplea zilele. Dar îi dădeam dreptate, iubirea nu are vârstă, poate doar rădăcini tot mai adânci.

Conturări

          Mi se mai întâmplă să mă întreb de ce trebuie să stau eu sub cerul complet îngheţat, alburiu de zăpadă, plin de furie şi de nostalgie, strivit sub gheaţa care nu mai permite nici întoarcere nici speranţă. Este mereu întrebarea asta chinuitoare a omului care nu se mai poate împăca nici cu sine, nici cu ceilalţi. Mi-am spus de multe ori că nu eşecul este cel mai mare blestem pe care trebuie să îl îndurăm, ci efectele sale. Nu efectele pe care le are în privinţa acţiunilor noastre ci urmele pe care le lasă în noi – spaima, amărăciunea, incertitudinea, neliniştea, sfârşeala, neîmpăcarea. Probabil că acelea, pentru unii oameni, sunt momentele cumplite în care, oricât ar privi în jur, constată că nu mai au cu cine să se împace. Cu ce, se găseşte întotdeauna; cu cine, nu. Atunci zadarnic mi-am întors privirile către mine, acel “mine” pe care îl neglijasem prea multă vreme. Atât de multă încât până şi el mă uitase – uitase de mine. S-ar putea să sune ciudat, dar aşa era: eu mă uitasem pe mine, iar minele meu uitase de sine. Cercurilor vicioase este greu să le punem capăt. Trebuie determinare şi voinţă, nu priviri îndreptate întrebător înspre ceruri încărcate de ger, nu locuri goale, amintiri, frustrări, speranţe deşarte; nimic altceva decât determinare şi voinţă.

          Voinţa este de multe ori o stare ciudată. Eu aşa îi spun, pentru că dacă pentru alţii ea reprezintă decizie, pentru mine nu este decât stare. Este asemenea unei foste amante capricioase care din când în când se mai oferă – sau, mai degrabă, nu uită să vină.

Personaj (misogin)

          Am devenit afemeiat din orgoliu. Am spus-o mereu, mai mult sau mai puţin în glumă: îmi plac femeile şi urăsc bărbaţii; dacă nu aş fi atât de frumos m-aş urî şi pe mine. Pe femei îmi place să le iubesc. Pe toate. Deşi, adevărul este că nu iubesc femeile, iubesc femeia – femeia, nu femeile. Mai aproape de realitate ar fi că nu iubesc femeile; nici nu le urăsc. Mai degrabă le dispreţuiesc. Pe ele şi pretenţiile lor. “Vreau să fiu iubită”, spun cele mai multe. Iar eu, în gând, le răspund: “nu meriţi”. “Vreau să fiu răsfăţată”, spun altele. “Ciulinule”! le răspund. Tot în gând, desigur, pentru că favorurile lor sunt împărţite în funcţie de anumite criterii, şi dacă le spui adevărul, la fel de bine poţi spune “adio” favorurilor. Nu mulţi, dar multe m-ar cataloga ca fiind misogin. Poate şi pentru că mania persecuţiei este o boală la modă, mai ales printre femei. Asta o spun şi pentru că eu nu mă simt persecutat niciodată. Nici măcar atunci când femeile îşi desfac picioarele în faţa mea fie suspinând după altul, fie tremurând că soţul va veni mai devreme. Şi le înţeleg atunci când se supără dacă sunt numite minuni ale lumii. Dacă ele au conştiinţa că nu sunt aşa ceva, oricât s-ar strădui un bărbat, nu le poate convinge de contrariu. În plus… în plus, să mă iertaţi, substantivul “târf” nu există. Poate de aceea am simţit mereu o anume superioritate. Şi cum spuneam, am devenit afemeiat din orgoliu.

Frântură de personaj

            Îmi închipui, uneori, că ploile sunt, de fapt, lacrimi vărsate pentru mine. Deşi poate să sune egoist, adevărul este că am cine să mă plângă. Poate tocmai de asta ajung în anumite momente să îmi consider viaţa o piesă de teatru în care joc fără să îmi fi învăţat rolul. Trebuie doar să improvizez şi la sfârşit, la sfârşitul ei, al piesei, probabil îmi voi primi şi aplauzele. Până atunci îmi spun că reuşesc să fiu expresiv, că reuşesc să bucur când străluceşte soarele, că reuşesc să întristez atunci când plouă şi că, de fapt, eu sunt generatorul vremii pe pământul pe care calc. Uneori îndrăznesc să ies în ploaie, cu o ţigară fumegândă, cu un pahar în mână din care să sorb parcă pentru a îmi uita şi mai mult replicile, sau poate unele părţi de suflet, sperând ca furtuna să se înteţească şi să spele tot, inclusiv amintirile mele. Sunt lucruri pe care vreau să le uit, sunt oameni pe care vreau să îi uit şi de care să nu îmi mai amintesc niciodată. Vreau să mă uit pe mine, de multe ori, să mă uit şi să uit de mine şi, dacă ar fi să mă trezesc, să privesc femeia care îmi aduce sumar îmbrăcată cafeaua şi să o întreb cine este. Ba chiar mi-ar plăcea şi mai mult să se supere şi să mă ocărască, pentru că în felul acesta mi s-ar dovedi mie că pot să acord oricărui fapt şi oricărui om o parte din mine sau nimic, în funcţie de propria mea voinţă. Poate acesta este rolul pe care trebuie să îl învăţ, puterea de a dori.
Au fost momente în care am dorit o persoană, altele în care am dorit un lucru şi, pe măsură ce îmi întorc privirea tot mai în spate, înţeleg cât de puţin îmi doream. Sunt unii care afirmă că se mulţumesc cu puţin, sunt alţii care nu sunt fericiţi nici când au totul. Eu, în schimb, cred că sunt mai dificil decât oricare dintre ei. Eu nu îmi doresc totul, cu atât mai puţin puţinul necesar fericirii. Neprivind înainte nu îmi doresc nici măcar timp; îmi doresc Timpul. Timpul acela în care aveam braţele pline şi sufletul cald, în care chiar dacă sufletul mi-ar fi primit vreun ghiont, sau şi-ar fi imaginat copilăreşte că s-a lovit iremediabil, nu îmi spuneam niciodată că cerul plânge pentru mine. A fost o vreme când cerul meu era pe pământ.

Împletire cu un personaj care îmi devine drag

          Poate că unii oameni ar spune că sunt ciudat. Adevărul este că, în multe momente, până și eu ajung să mă caracterizez astfel. Atâta timp cât ciudățenia presupune derogarea de la normă o accept drept caracteristică principală cu cea mai mare bucurie. Nu mă deranjează nici când se râde de mine, pentru că eu sunt primul care o face. Nu mă supără nici dacă sunt batjocorit, pentru că mereu am fost de acord că profetul nu poate să fie profet în țara lui. Și cu atât mai mult îmi vine să râd gândindu-mă astfel, pentru că eu în țara altuia nu pot să fiu decât muncitor necalificat. Mi-ar fi rușine, nu față de alții, ci față de mine. Mi s-a spus de multe ori că munca înnobilează, și poate din acest motiv am preferat să mă ascund de orice titlu nobiliar. În gândurile mele nu vorbesc niciodată despre nobilime ci despre nobilitate. Alta, alta decât nobilitatea muncii, pentru că înafară de ceea ce privește femeile, nu am muncit niciodată pentru nimic. De fapt nici pentru femei nu am muncit, pentru că îmi este prea lene și nici nu am crezut vreodată că se merită. Mi-am spus de multe ori, lucrul cel mai inutil din viața mea este femeia – tocmai pentru că nu și-a dovedit niciodată vreo utilitate, dimpotrivă. Din pricina femeilor (sau poate datorită lor) am reușit să mă pierd de mine, și ce lucru poate să fie mai inutil decât transformarea într-un nou nimic capabil doar din când în când să își găsească niște cuvinte rătăcite în buzunarul de la piept?

         Poate inutilitatea femeii se dovedește tocmai pentru că toate sunt la fel – iluzia unicității unei femei este născută exclusiv din mintea bărbatului. Care minte – adevărat, mult mai puțin întortocheată – își pierde scopurile primordiale în fața unei perechi de sâni etalați cu talent.

          Să îmi fie iertat dacă cineva se simte lezat (sau lezată) de gândurile personajului misogin pe care trebuie să îl întruchipez. Încă nici nu m-am hotărât cum să îl cheme, deși i-aș împrumuta bucuros numele meu. Poate și pentru că în loc să îmi stea mintea la vreo femeie îmi stă doar la el și împreună, devenind unul, facem în creierul munților exerciții de admirație (da, munții au creier)! Mai mult eu față de el și față de ceea ce simte, iar el față de mine pentru că îi pot da viață. Chiar și așa, nu degeaba spunea Hugo (sau nu el?!) că fără femei bărbații ar fi mai fericiți; și apoi din ce în ce mai puțini. Păi nu?!

Rațiuni de personaj

         Deși spuneau unii că tăcerea este de aur, am urât-o întotdeauna și niciodată nu mi-am însușit cu tărie principiul “dacă tăceai, filosof rămâneai”. Se mai spunea și că mai bine taci și dai impresia că ești prost decât să deschizi gura și să înlături orice dubiu. Nu, niciunul dintre principiile mai sus enunțate nu îmi este cu adevărat familiar, niciuna dintre aceste credințe nu îmi este pe deplin însușită și tăcerii de multe ori găsesc că îi este preferabil orice – inclusiv, așa cum mi s-a reproșat nu de puține ori, “fluieratul în biserică”. Mai degrabă mă înspăimântă tăcerea decât să îmi provoace plăcere, și până și plăcerea pe care mi-o provoacă mă înspăimântă. Poate sunt fricos, poate sunt incapabil să fiu tăcut – poate mă tem că va veni o vreme în care nu voi mai putea să fac nimic altceva decât să tac și încerc să îmi umplu tăcerile cu vorbe atata timp cât îmi va sta în putință.

          Să îmi umplu tăcerile cu vorbe… deși uneori mi se întâmplă să mă întreb cu ce să îmi umplu vorbele. Pentru că se întâmplă ca vorbele goale să trezească neîncredere, să stârnească râsete, să provoace dezgust – iar cel de la care pornesc să fie asemănat lor, chiar asimilat lor, să fie considerat la rândul lui gol. Mă înspăimântă oamenii goi – cadavre umblătoare incapabile să mai simtă bucurie sau tristețe, absorbite exclusiv de nevoia lor de a se afunda în mormânt. Mi se par ciudați oamenii care își sapă singuri groapa, nerăbdători să se arunce în ea. Deși, nu de puține ori, mi-am spus că totul este minciună. Nimeni nu vrea să moară; nimeni nu vrea să fie gol și nici singur. Mă contrazic – așa îmi place să o fac și o voi face mereu. Goliciunea este de dorit, mai ales când este atributul trupului unei femei. La ce altceva ar fi bune? Ele, trupurile lor…

Contururi (sau conturări) de personaj

          Astăzi m-am îndrăgostit. O cheamă Denisa. Încercasem să îmi limpezesc mintea și apele, de aceea m-am oprit la o bere. Nu mâncasem nimic toată ziua, dar foamea pe care o simțeam era de altă natură decât fiziologică. Deși s-ar putea spune că și înfometările sufletului au, în felul lor, natură fiziologică. Până la urmă nu știu dacă am dreptate sau nu, mă simt prost și îmi era foame de sete. Știi, uneori când mă hrănesc cu prea multă sete mi-o sting cu alcool, pentru că nimic altceva nu mă potolește. Și totuși…

          “De ce ești trist”? mă întreabă. “Se vede”? răspund. Îmi zâmbește și îi zâmbesc. O iau în brațe cu privirea și o strâng la piept ca și cum mi-ar fi fost ultima salvare. Sau poate alcoolul îmi era salvarea și ea era sirena. Am strâns-o în brațe și după ce m-a întrebat cum mă cheamă, dar altfel, cu zâmbetul pe buze, cu privirea adâncită în a ei, cu speranța că tot ce se va întâmpla între noi va fi doar deșertitudine. “Am o problemă”, i-am spus. Și atât. Am vorbit despre altceva, despre altele, despre ea, despre mine, despre noi mai târziu. Nu am mai avut nici probleme și nu m-am simțit nici rău. Am fost doar eu, așa cum trebuia să fiu. Trecându-mi privirea prin ochii ei până în adâncimile sufletului mi-am spus că problema și răul sunt noțiuni distincte, pentru că dacă problema macină, răul distruge. Răul sugrumă irevocabil, pe când problema provoacă refuzul în fața asfixierii. Nu îmi mai amintesc dacă i-am spus ceva sau nu, doar am afirmat cu tărie că problema și răul sunt noțiuni distincte, sunt trăiri diferite, chiar dureri diferite. Promițându-mi să nu uit să o aștept acolo unde mi-a spus m-am hotărât că fără probleme ne-am plictisi; sau poate așa susțin eu pentru că nu mai am probleme și pentru că în jurul meu nu mai există nimic rău. Poate susțin așa pentru că am învățat că orice problemă are cel puțin o soluție, pe când orice rău nu trebuie decât să fie tăiat de la rădăcină. Da, dacă aș fi profet aș propovădui nu dumnezeirea și nici blândețea, ci radicalitatea. Sunt oameni care merită să aibă probleme; sunt oameni care merită să își ducă răul în spate. Și, dacă vreunul îndrăznește să se plângă, să își suspine sau să își căineze soarta, ar trebui nu să fie bătut cu pietre ci să i se râdă în față. Uneori sursa tuturor problemelor este femeia, iar atunci când problema se transformă în rău, când veninul se permanentizează în rană, nu este vina șarpelui care mușcă ci a aceluia care nu a zdrobit mai din timp capul șarpelui. În realitate, uitând de parabole, capul femeii nu trebuie zdrobit niciodată; ar spune unii, pentru că oricum nu o duc decât picioarele.