Suflet

          Stătea muntele ăla aşa, parcă aruncat cumva într-o doară, înfipt adânc în pământ şi în ceruri, poate puţin într-o rână, dar la fel de impunător ca oricare alt munte. Mă privea sălbatic, aşa cum îl priveam şi eu – el pentru că aşa îi era natura, eu, pentru că îmi fusese dor, prea dor… un dor pe care nu îl pot cataloga altfel decât ca nestăpânit şi furios.

          Ne priveam amândoi, sălbatici, iar cel care era invidios eram eu. Invidios pe piscurile lui înalte, pe stâncile goale şi pietroase, pe pădurile care îi acopereau, fluide, umerii. Eram invidios pe nepăsarea lui, pe lipsa lui de vis, pe maiestuozitatea cu care încerca parcă să mă strivească. Eram invidios pe râurile care îl răcoreau, pe soarele care îl mângâia, pe norii care îi sărutau sfâşiaţi creştetul.

          Deşi îndrăznisem de multe ori să îmi mărturisesc că îl invidiam, îl priveam cald şi puţin pierdut, şoptindu-mi dorul într-o inspiraţie adâncă şi o expirare puternică. Îmi fusese dor… nu, nu doar să îl văd, să îl simt. Să îl simt sub picior, sub călcâi, să îi simt pietrişul scrâşnind înfrânt la fiecare pas, să îi simt umbra răcoroasă şi să îi ascult şuvoaiele repezi, ca şi cum ar fi ale mele.

          Îl priveam şi mă vedeam în poienile lui, între florile colorate presărate în iarbă, pe poteci ascunse de desişuri, pe marginea hăurilor pe care mi le punea în cale. Îmi doream să fie al meu, deşi îl învidiam…

          Pierzându-mă din ce în ce mai mult pe cărările sale mi se părea că totul îmi vorbeşte, că încearcă să îmi spună ceva, şi ciripitul păsărilor, şi foşnetul frunzelor, şi susurul râului limpede peste care trecusem, pietrele de care mă împiedicam… Întregul munte încerca să îmi vorbească. Şi, pentru că o lume, oricât de diferită ar fi, poate să comunice cu alta, am început să desluşesc din ce în ce mai clar şoaptele.

          “Iernile îmi îngheaţă animalele şi îmi alungă păsările. Fulgerele îmi aprind pădurile, ploile îmi umflă apele care încep să îşi roadă malurile şi năvălesc cu furie peste tot ce întâlnesc în cale. Pădurile îmi sunt tăiate şi nu de puţine ori mi se întâmplă ca bucăţi întregi de suflet să îmi alunece la vale. Mă macină timpul… mă sparg în mii de bucăţi, în fărâme invizibile, în particule de praf care plutesc, ciudat, în lumina soarelui. Trebuie să fac eforturi să nu îmi plec capul, să îmi ţin mereu fruntea sus. Şi o pot face pentru că prefer să mă orbească soarele, ca să nu îmi mai văd decăderea. Acesta este lucrul care doare întotdeauna cel mai tare. Mă calcă paşi în picioare şi mă suflă vânturile aspre, fără să mă ia să mă ducă într-un loc veşnic al tuturor munţilor. Fiecare copac tăiat, fiecare palmă de pământ plecată la vale, fiecare piatră transformată în nisip… toate mă dor, mă înfurie. Şi atunci îmi ascund capul între nori şi în ceaţă”.

          Invidia mea a început să scadă şi în scurt timp a dispărut, fiind înlocuită de milă. Muntele ăsta, aşa cum era el, aruncat într-o rână, spânzurat de ceruri şi adânc îngropat în pământ, începu să îmi pară om, aşa ca şi mine. Dar el nu găsise, în atâta vreme, modul în care să îşi zăvorască sufletul. Îl risipea, prin întreaga sa fiinţă, prin flori şi prin râuri, prin poieni şi prin frunze, prin fluturi şi prin tării. Iar ochii, dacă i-aş fi putut vedea, ştiam, nu ar fi semănat niciodată cu ai mei – goi.

Piatra

Unele tristeţi pot să fie mult prea covârşitoare. Atât de apăsătoare încât să nu mai lase în urma lor nimic neatins. Pulsaţiile care înflăcărau cândva ochii dispar în abisul deschis subit sub picioarele lor; zâmbetele se şterg, ca o mască prost aplicată pe faţa unui mim mult prea transpirat. Şi bătăile inimii încetează, lăsând locul unei tăceri asurzitoare.

Aproape întotdeauna tristeţea este urmată de împietrire. Împietrirea este urmată de infinit, de nesfârşit. Aşa avem impresia, că împietririle sunt ireversibile. Poate de aceea ne este aşa de teamă să le lăsăm să ne cuprindă. Uneori, însă, sunt mai puternice decât noi. Nimic nu le mai dezleagă, nici dorinţa, nici lacrimile scurse din ochii goi şi lipsiţi de expresie. Nici speranţa care nutreşte undeva, împiedicată să dispară în iţele întunecoase ale vreunui gând rătăcit. Speranţa unui gând… gândul unei speranţe… Despietrirea nu există, este doar rezultatul unei împietriri parţiale, a uneia nereuşite pe deplin.

Împietririle nu dor. Ele doar se întâmplă, se strecoară, se furişează, curg cumva, fără să fie simţite, prin vene. Curg împreună cu tristeţea şi o înghit, îi iau locul, o includ pentru a o transforma la început în praf. În praful care în decurs de câteva clipe se cristalizează cât în secole şi devine soliditate, devine calcar inert, munte lipsit de suflu şi de viaţă, cu palide străfulgerări de închipuire.

Fragment de gând

Am deprins un obicei, să îmi risipesc timpul, să îl pierd, să îl tratez ca pe o resursă inepuizabilă aflată mereu la discreţia mea. Las să îmi scape din vedere lucrurile cu adevărat importante şi mă pierd în acţiuni care nu au niciun rost, niciun fel de utilitate sau, măcar, vreo posibilitate de a îmi aduce ceva, altceva decât o nouă zi, încă un pas făcut către o dispariţie care va pune cândva stăpânire pe mine.

De fapt, îmi doresc să dispar, să mă pierd din amintirile care îmi torturează visele, să uit şi să mă fac uitat într-un spaţiu care să nu îmi aparţină, doar să mă conţină, în aer mirosind a iarnă, în noaptea răsturnată bolnav peste coamele înstelate ale unor dealuri.

Mi-e dor de moartea mea, acea moarte care nu îmi mai permitea să exult, care îmi interzicea speranţa unei stări sentimentale nemuritoare, şi îmi lipseşte imparţialitatea cu care priveam totul, nepăsarea cu care îmi anatemizam existenţa. Viaţa nu este făcută, neapărat, ca să fie trăită, poate mai presus sunt aceia care o privesc de sus, cu un dispreţ suveran, cu un zâmbet îngheţat pe buze, cu ochii lipsiţi de luciu, de dorinţă, de orice trădează umanizarea sau dezumanizarea unui suflet.

Împietrirea este mereu bună, mereu dezirabilă, cu atât mai mult cu cât consumă mai temeinic decât înflăcărarea. Sau poate cineva să spună că există vreo pasăre phoenix care să fi renăscut din propria împietrire?!