Rătăcire

          Posibil ca într-o noapte să îmi fi rătăcit drumul. Să mă fi pierdut de mine atât de mult încât a trebuit să încep să mă caut în alţii. În alţii, în altceva, chiar în nimic, în linişte, în anxietate, în spaima cu care ne întrebăm, din când în când: „ce caut eu aici”?! Sau poate mi-am pierdut drumul încă dinainte de a mă naşte, de aceea am ajuns pe lume, întrebându-mă cine sunt, privind chipuri stranii desfigurate de dorinţe care poate cândva ar fi trebuit să fie şi ale mele. Posibil să îmi fi pierdut aripile pe undeva, sau să mi se fi desprins una, de am căzut fără să mă zdrobesc de nimic – precum ceilalţi; sunt mulţi oameni care cad pierzându-şi visele şi se zdrobesc de nevoi. Şi se zdrobesc de voinţă, şi de lipsa ei, şi se zdrobesc sub propria lor greutate, pentru că lipsa întrebărilor apasă mai mult decât povara lor.

Poezie (Răzvan Nicula)

Mocneşte focul singuratic în cămin
Pierdut în faţa iernii care vine,
Şi ochi pierduţi într-un pahar cu vin
Îndreaptă crunt uitarea către tine.

Diform în sobă lemnele trosnesc,
În geam sălbatic crivăţul îmi bate,
Şi-aş vrea din vis să nu mă mai trezesc,
Să tot visez în nopţile plouate.

Te-ai dus spre alte ţărmuri însorite
Robită de o teamă rece, nefirescă,
Lăsându-mă cu-aripile scrântite
Sortite-n veci să nu mai crească.

Stau înlemnit, gemând, privind la uşă
Şi ascult cum focul mistuie din lemne
Ca din esenţa-mi ce-ai făcut cenuşă
În trupul slab brăzdat acum de semne.

The lost song

          Pierdut identitate naţională; pierdut încredere în poporul român; pierdut până şi sila cu care blagosloveam clasa politică; piedut timpul pe nişte meleaguri pe care nimeni nu îndrăzneşte să facă dezinsecţie. Le declar nule.

          Vroiam să pun şi un cântec. Nu îl declar nul, poate doar puţin pierdut…

Frânturi

          Încep să cred că o greşeală aduce cu sine o alta. De aceea se spune că drumul spre iad este pavat cu bune intenţii. Oricât am încerca să rămânem cu o singură zală, orice lanţ prinde mereu viaţă, unul al slăbiciunilor. Slăbiciunea poate să însemne greşeală…

          Cred că poţi să îţi dai seama de măsura unui om după modul în care îşi acceptă greşelile. Unii plâng, se zbuciumă, îşi caută iertarea, în timp ce alţii rămân împietriţi. Oare ce ne împietreşte, ideea, evidenţa că, deşi credeam altfel, putem greşi? Sau greutatea greşelii ne apasă într-atât de tare încât ne lasă inerţi, pierduţi sub un bolovan care ne interzice respirarea?

          Greşeala, se spune, este omenească, doar perseverarea în ea este diabolică. Poate că în asta constă măsura fiecărui om, să înţeleagă că de mult suntem căzuţi din ceruri, izgoniţi din Paradis, aruncaţi în faţa furtunii pe care o îndreptăm noi înşine împotriva noastră. Cât din perseverarea în greşeală este diabolic şi cât este uman?

          Cel care greşeşte, dacă nu se ascunde de adevăr, nu poate deveni altceva decât o victimă. O victimă a conştiinţei sale, a vinovăţiei care îi picură în vene dimpreună cu fiecare clipire a genelor. Cel căzut în greşeală nu poate avea un alt călău decât remuşcarea şi, uneori, pe sine însuşi. Pentru că, de la un punct, devine mai nefericit decât cel căruia i s-a greşit. Nefericirea se transformă în pierdere, în stare latentă, într-o aşteptare eternă a loviturii de bici. Dacă lovitura nu vine, cel care a greşit o caută şi, într-un fel sau altul, o face să cadă, într-o abandonare totală în faţa autoflagelării, a supliciului continuu venit chiar din interiorul său – supliciu alimentat de tendinţa autodistructivă.

          Încep să cred că nimic nu este mai înălţător decât autodistrugerea. O sfidare completă a instinctului de conservare, a raţiunii, a speranţei naturale în mai bine. O sinucidere lentă şi treptată. Poate cea mai inumană pedeapsă auto-aplicată, poate cea mai sfidătoare de Dumnezeu, poate cea mai drăcească. Sau poate cea mai umană, pentru că remuşcarea nu vibrează niciodată în animal.

Unei pierdute

          Tu nu ai crezut niciodată în mine. Oricât am încercat, oricât m-am străduit, mereu ţi s-a părut că în spatele ochilor mei este ceva… altceva decât o arăta întreaga mea fiinţă. Ţi-am dăruit soarele şi luna, ţi-am alungat norii, nu înainte de a îi stoarce de ploaia care ne-a sărutat de atâtea ori trupurile îmbrăţişate, ţi-am inspirat aerul din plămâni şi l-am înlocuit cu al meu. Ţi-am crescut aripi pe care nu le-ai folosit niciodată. Poate nu ai avut curaj, nu ai vrut sau nu ai putut. Ţi-am cerut prea mult, spunându-ţi mereu că nu vreau nimic altceva decât pe tine.

          Pe tine, aceea pierdută undeva în colţul vreunui buzunar de suflet. Pe tine, aceea pe care o împing, voit, în fiecare zi, în braţele unei uitări desăvârşite, amintindu-mi din ce în ce mai rar cum te cheamă, ce culoare aveau ochii tăi… Tu le mai ştii culoarea? Sau te minţi, spunându-ţi… nu, crezând, sperând că îţi vei găsi o altă oglindă mai fidelă ca mine?

          Mi-am amintit de tine, acum, doar pentru câteva clipe. Tu nu ai crezut niciodată în mine. Doar vino şi hrăneşte-mi ploaia asta de sub gene, stoarsă din ochii incandescenţi, singura care mă mai poate spăla vreodată, de orice… de tine…

Izolare

          Când a plecat am decis să mă izolez. Mi-am lăsat barba să crească, am ridicat în jurul meu ziduri groase şi înalte, străjuite de turnuri de apărare. M-am pierdut în noapte, de mine, pe mine, un pustnic captiv între cer şi pământ, ridicând, din când în când, înspre înalt o rugă şoptită, din măruntaiele construcţiei monstruoase pe care o numeam “templul ei”. Am ales să îmi găsesc salvarea în regrete veşnice, dezumanizându-mă treptat, devenind una cu acea cărare stearpă pe care calc. M-am ascuns în singurătate, ca un călugăr căruia lumea nu îi mai poate oferi nimic, dar nici nu îi poate lua ceea ce are. Ca un călugăr care, în miez de noapte, îşi strecoară în chilie femei, pe poarta din spate a mănăstirii…

Pierderi

Instinctul îmi spunea să mă feresc de această femeie, o târfă care poza cu uşurinţă nevinovăţia. Frumuseţea ei, însă, trezea în mine alte instincte care, devenind mai puternice, îl anihilau pe primul, cel de autoconservare. Mă făcea de fiecare dată să vreau să cred că nu minte, că sinceritatea ei este împinsă până la extrem, că mângâierile prefăcute, şi şoaptele, şi drăgălăşeniile, erau numai pentru mine, doar ale mele. Deşi ştiam, citeam în ochii ei, uneori, pe buzele murdărite de alte sărutări, că eu sunt doar un paravan după care reuşeşte să îşi ascundă adevărata fire, o garanţie a unei seriozităţi închipuite în mijlocul iluziei mele construite cu migală şi cu încăpăţânare.

De parcă nu ştiam că mereu vine la mine să îi spăl cu lacrimi şi cu sărutări trupul pângărit de atingeri indecente, de gânduri încărcate de decadenţă… Da, ştiam că eu eram numai salvarea ei, dintr-o lume întunecată şi plină de mocirlă dar, cu toate acestea, rămâneam aceeaşi mână întinsă, acelaşi deget îndreptat spre soare – spre soarele unei lumi albe şi orbitoare prin curăţenia ei, în care ea se potrivea aşa cum se potriveşte cârma unei corăbii în mâinile uscate ale unui locuitor al Saharei. Singurul vinovat în această poveste sunt eu, cel care a avut tăria de a se îndrăgosti de o bacantă, de o fiică a desfrânării pe chipul căreia, însă, nu se citesc urmele dezmăţului. Am fost prea naiv crezând că diamantele strălucesc şi în mocirlă, neglijând faptul că ţinut într-o ploaie continuă lemnul putrezeşte iar esenţa sa, oricât de bună ar fi, devine inutilizabilă.

Acum şi pe ea o văd ca pe un astfel de vreasc, incapabil să păstreze aprins un foc, bun numai să scoată un fum înecăcios cu miros stătut şi înţepător. Aş vrea să o privesc cu regret, nu depărtându-mă, nu căutând să îi fac uitate minciunile, ci în aşa fel încât să înţeleagă, măcar pentru scurtă vreme, ceea ce a pierdut. Nu pe mine, ci pe ea însăşi. O altă ea, imposibil de a mai fi întoarsă de pe drumul banal al pierzaniei. Dar ar fi o pedeapsă prea cruntă, probabil. E mult mai suportabil pentru un om să îi arunci în faţă dezgustul pe care îl provoacă, nevolnicia şi putreziciunea care îl înconjoară, decât să îi arăţi că s-a pierdut definitiv, că lumina îi este interzisă, că pentru tot restul vieţii va fi nevoit să se zbată în smârcurile unei mlaştini care răspândeşte duhoare.

Oamenii vin şi pleacă, toţi pierdem pe câte cineva şi aceste pierderi ne sunt regretabile până la un punct. Dar, privind-o, simţind cum sub zâmbetu-i feciorelnic musteşte veninul degradării umane, nu mă pot opri să nu mă bucur că şi eu, la rândul meu, am pierdut pe alţii. Dar nu m-am pierdut pe mine…