Dialoguri

          A trebuit să plec – aşa cum mi se întâmplă de multe ori. Eu mereu a trebuit să plec, dintr-o casă, dintr-un oraş, dintr-un suflet, dintr-un paradis. Nu am putut rămâne nici măcar într-un iad pe care l-am creat special pentru mine. Atunci, mărturisesc, a trebuit să plec pentru că sunt prea slab. Şi îmi dau seama că mă fac de ruşine de fiecare dată când sunt nevoit să mărturisesc sau să recunosc că mi-am creat propriul blestem, l-am aruncat asupra mea invocând torturi veşnice în cazane cu smoală, pentru a spune, deodată, torţionarilor mei: „de ajuns, nu mai suport, trebuie să plec”.

          Nu am făcut nimic bine în toată viaţa mea, nici măcar plecările. De multe ori au fost intempestive şi caracterizate, prin excelenţă, de reîntoarcere. A trebuit, spre exemplu, să plec dintr-un suflet. Am făcut-o, dar în aşa fel încât am rămas ca o umbră mereu prezentă într-un spaţiu ce se dorea a fi perfect însorit. Din timp în timp reapăream, ca un nor care umbreşte o fericire, storceam suspine şi lacrimi. Dar de ce să mint, era necesar, îmi era sete…

          Adevărul este că plecările mele sunt, într-un fel, nevrotice. Cine ştie, poate că sunt nebun şi nici măcar nu îmi dau seama. Altfel nu îmi explic seninătatea cu care îmi admit nevoia de plecare – acea plecare care să mă ducă într-un colţ uitat de lume, ocolit de unii şi visat de alţii. Pe de altă parte, însă, nebunia asta a mea îi obligă pe ceilalţi să mă iubească mai mult decât pe alţii. Dublu. În primul rând, pentru că anumite persoane sunt obligate să mă iubească. Sunt obligate de natura mea, fluidă, care mă ajută să le intru, scurgându-mă, pe sub piele. Şi mă mai iubesc pentru că, orice aţi spune, oile negre sunt mereu mai iubite. Dar vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt oaie…

          Aş mai povesti, dar trebuie să plec. Vă spuneam, plecările mele sunt nevrotico-intempestive. Am scris undeva – şi destul de curând ochii vi se vor odihni pe rândurile acelea – a pleca înseamnă a muri puţin. În cazul meu, moartea este ceva dorit, căutat, provocat prin neliniştea mea trupească şi sufletească. Mai ales că, în fiecare zi care trece, cu toţii murim câte puţin, indiferent dacă plecăm sau nu. (Dar plecăm, vă spun eu, plecăm…). Trebuie să plec, şi nu mă doare că o fac. Durere – altă noţiune pe care aş dezvolta-o; poate altădată. Ştiţi ce este ciudat? Plecările sunt dureroase, de cele mai multe ori, dar nu şi pentru mine. Mai bizar este că după toate micile mele morţi, mă trezesc cu suportabile dureri de suflet şi cu dureri îngrozitoare de cap.

          Destul, acum trebuie să plec…

Anunțuri

Unei pierdute

          Tu nu ai crezut niciodată în mine. Oricât am încercat, oricât m-am străduit, mereu ţi s-a părut că în spatele ochilor mei este ceva… altceva decât o arăta întreaga mea fiinţă. Ţi-am dăruit soarele şi luna, ţi-am alungat norii, nu înainte de a îi stoarce de ploaia care ne-a sărutat de atâtea ori trupurile îmbrăţişate, ţi-am inspirat aerul din plămâni şi l-am înlocuit cu al meu. Ţi-am crescut aripi pe care nu le-ai folosit niciodată. Poate nu ai avut curaj, nu ai vrut sau nu ai putut. Ţi-am cerut prea mult, spunându-ţi mereu că nu vreau nimic altceva decât pe tine.

          Pe tine, aceea pierdută undeva în colţul vreunui buzunar de suflet. Pe tine, aceea pe care o împing, voit, în fiecare zi, în braţele unei uitări desăvârşite, amintindu-mi din ce în ce mai rar cum te cheamă, ce culoare aveau ochii tăi… Tu le mai ştii culoarea? Sau te minţi, spunându-ţi… nu, crezând, sperând că îţi vei găsi o altă oglindă mai fidelă ca mine?

          Mi-am amintit de tine, acum, doar pentru câteva clipe. Tu nu ai crezut niciodată în mine. Doar vino şi hrăneşte-mi ploaia asta de sub gene, stoarsă din ochii incandescenţi, singura care mă mai poate spăla vreodată, de orice… de tine…

Spre altă lume (Răzvan Nicula)

E ploaie sub soare şi e soare cu umbre
Sub tremurândele-ţi gene – două mări sumbre,
E rouă pe pielea-ţi plouată de vară
Şi ochii-ţi se sting trişti pe chipu-ţi de ceară.

E soare pe ceru-mi nebrăzdat de vreun nor –
Mi-am ales urcuşul căci nu mai vreau să cobor,
Sub mine se zbat mările aceluiaşi duh
În van stropindu-mi pe aripi – eu plonjez în văzduh.

Nu o să-mi iau adio, n-oi spune „bun rămas”
Căci trupu-ţi îmi rămâne o hartă din atlas –
Acel atlas în care, din zeci de mări cu spume,
Storcându-le de sare, creez o nouă lume.

Tu nu îi vei fi nordul, nu îi vei fi nici sudul,
Pe plaje-ndepărtate ostracizat ţi-e nudul;
În lumea-mi nou creată, de zbor ameţitor,
Vei fi întreg nisipul ce zgârie sub picior.

Dans

“De ce nu mai dansăm niciodată?” m-a întrebat în acea seară sufocată de tunete, străpunsă de fulgere, sfâşiată de vânt şi spălată de ploaie nesfârşită. M-am apropiat de ea şi i-am prins mâna în a mea, apoi, cu cealaltă, i-am cuprins talia şi am început să ne învârtim pe acorduri neauzite, imaginare. Şi-a lăsat capul pe umărul meu, ascultând o muzică pe care doar ea o mai ştia, pe care eu nu o mai auzeam de mult, deşi încercasem, în timp, să mă agăţ cu dinţii de rămăşiţele visului pe care îl pierdeam în fiecare noapte, în fiecare zi, depărtându-l cu fiecare respiraţie, cu fiecare clipire a genelor de pe care dispăruseră şi ultimele semne ale vreunei lacrimi rătăcite, stinghere şi întârziate.

Mă gândeam, în acea rotire a noastră, la cum fusese totul la început, când călcam în picioare, în numele iubirii ei, nori şi cer, stele şi cosmosuri, universuri întregi cărora le împrumutam strălucirea încercând să îi creez ei cea mai minunată, cea mai răpitoare lume pe care ar fi putut să o vadă vreodată. Iar ea, aşteptând ca dumnezeul ei să îi construiască templul veşnic se pierdea în visare, în strângeri de mâini tremurânde, în săruturi fierbinţi, în viitoruri mai certe pentru ea decât existenţa soarelui şi a lumii.

Ne învârteam şi îmi simţeam picioarele obosite de povara pe care o duceam pe umeri, de ceea ce nu îndrăzneam să îi spun nici cu fapte, nici cu vorbe, nici cu sărutări nedăruite, nici cu absenţa mângâierilor. Uneori iubirile îşi găsesc sfârşitul fără a fi atinse de ceva rău, fără a fi alungate, fără ca cineva sau ceva să le lovească atât de puternic încât să le trântească la pământ în convulsii înfiorătoare. Iubirile se sfârşesc uneori, aşa cum orice resursă pământească are un final, aşa cum orice suflare se curmă pentru a fi urmată de alta, la fel cum un trup dispare lăsând loc altuia, sau altora… La fel cum aşternuturile nu pot să poarte amprenta unui singur trup, chiar dacă numai unul îşi are locul în ele, şi la fel cum sufletele ard şi se sting după fiecare emoţie puternică, reaprinzându-se în alţi ochi, mai trişti, mai pierduţi şi mai lipsiţi de speranţă, la fel iubirea îşi poate lua zborul pe nesimţite, dispărând spre zări, spre suflete necunoscute, reapărând în trupuri care o aşteaptă răbdătoare, fremătând, însă, de dor şi de dorinţă.

Dansam amândoi, ea strânsă de mine, dorindu-mă în continuare, ca şi cum acea furtună care mugea la ferestre era prima din vieţile noastre împletite pentru o vreme de soarta ei nemiloasă; fremăta simţindu-mi respiraţia atingându-i gâtul, îşi lăsa degetele să se încurce în părul meu, ca într-o pădure fermecată din care nu ar mai fi găsit drumul de ieşire nici dacă l-ar fi căutat şi îşi strivea sufletul de pieptul meu, presându-şi sânii de ceea ce nu mai era în el, de ceea ce nu ştia că nu mai este în el…

Era ultimul dans pe care îl dansam împreună, ea privindu-mă în ochi, eu privind în ochii ei pe ai alteia, o alta pe care o aşteptam fără să ştiu dacă va veni vreodată, dacă va vrea să vină vreodată, pe care nu o cunoşteam decât prin ceea ce ştiam că va deveni sub imperiul iubirii pe care îmi doream să i-o trezesc. Acesta îmi era, poate, blestemul, să dansez mereu, să mă învârt mereu, ca o tornadă de nebunie şi de ură, de dispreţ pentru ceea ce aş fi putut avea, pentru ce aş fi putut primi de la un singur suflet, mereu nemulţumit de “totul” care mi se oferea, care mi se aşternea la picioare ca un covor bogat în modele, în culori, în fericire.

Poate că aceasta îmi era soarta, sau aşa o simţeam atunci, să dansez mereu, printre vise înflăcărate, printre înflăcărări visătoare, printre iubiri consumatoare de resurse sufleteşti şi de imaginaţie, pentru ca, apoi, în final, târziu, prea târziu pentru ca cineva să mai poată fi salvat, să ascund în mine bocceaua cu vise sfărâmate şi, înainte de a lăsa uşa să se închidă în urma mea, să dansez… să mai dansez o dată, o singură dată – un fel de epitaf pe mormântul unui  sentiment scurs din trupu-mi vlăguit de indecenţa unei iubiri comune.

Spre zări îndepărtate visul… (Răzvan Nicula)

Spre zări îndepărtate visul
Mi se pierdea în miez de noapte
Scrutând adânc şi trist abisul
Săpat de buzele ei coapte.

Se prăvălea-n nimicnicie
Ca un căzut răpus de glonţ
Ce niciodată n-o să ştie
Că o iubire nu-i gablonţ.

Doar ultimul suspin spre ceruri,
Spre ochii mari de domnişoară,
A reţinut că orice ţeluri
Se duc la dracu’ într-o gară.

Plecare (Răzvan Nicula)

O știu, citeam în ochii tăi, proscris,
Că tot ce-a fost nu poate fi rescris,
Îmbrățișări și lacrimi, dureri și bucurii,
Dorință și extazuri nicicând nu vor mai fi.

În ușă geamantanul te-așteaptă de plecare
Nevrând să îmi acorde cereasca îndurare,
Pe căile uitate, spre alte deziluzii,
Aruncă-n amintire prezentele iluzii.

Aș vrea măcar o dată să am puteri depline
Strivind sub talpa tare poruncile divine
Să te ucid în mine, să mi te fac strigoi,
Știind că numai astfel noi va rămâne noi.

Te du spre zări albastre, de nimenea umblate,
Alungă-mi amintirea cu sărutări sărate,
Aripile întinde-ți și zboară către nori
Pe veci pierdută mie și nevăzută-n zori.

Trei zile (Răzvan Nicula)

Trei zile de pară, trei zile de foc,
În care amândoi uita-vom de joc,
Dar ce va fi să fie cândva, de-i reveni,
Vei fi căsătorită și vei avea copii?

Îmi vei uita privirea după o săptămână,
Ți-oi aminti de mine cum te strângeam de mână
Și după încă-o vreme – eternă amnezie,
Vei reveni în mine, iubito, cu chirie?

Sau vei păstra sub pleoape, în ochii amândoi
Icoana-mi cea iubită, pătată de noroi,
Și vei dori, nebună, privind spre alte zări
Să fim ploaia fierbinte ce cade peste mări?

Mai bine nu-mi răspunde și du-te liniștită,
Trei zile, ani, milenii – să știi c-ai fost iubită,
Adio, dar, frumoaso, plecată pe nedrept,
M-așez la rădăcina-mi și stau… și te aștept…