Ploaie

          Ploaia se năpustise necruțătoare asupra orașului. Rafale dese, puternice, care să îl spele de praf și de păcate. O femeie, nici brunetă nici blondă, nici înaltă nici scundă, intră grăbită să se adăpostească în terasa care gemea de singurătate. Ocoli o masă festivă pregătită pentru cine știe ce alte femei care, încă acasă, se pregăteau să cotcodăcească la o aniversare. Nici nu aruncă vreo privire celor doi bețivi care își începuseră ziua Mondialului la vremea amiezei și nu mai erau în stare nici să spună ce meci așteptau. Eu m-am ferit de ea făcându-mi semnul crucii, dar am urmărit-o cu privirea. I-am urmărit în mișcare tricoul bălțat, alb cu negru. Am zâmbit sânilor ei cărtărescieni care se întrezăreau prin material – prea mici pentru a fi luați în seamă, prea mari ca să nu îi remarce iubitorul de gurgui. Și mi-am scuipat în sân, ca în fața unui demon, a unei ispite, temându-mă să nu îmi încep diatriba – de ce nu iubim femeile.

          În definitiv, fiecare cu libertățile lui. Eu cred că de când m-am maturizat mi-am luat libertatea de a nu le iubi pe toate. Dar ploaia șiroia din cerul deschis ca o ușă înspre tărâmurile fanteziei. Femeia se îndreptă către o alta, care parcă o așteptase o viață întreagă, doar pentru a toca împreună, ca o moară, pe spinarea vreunui nefericit de bărbat. Le priveam și cred că m-am simțit pentru o clipă în siguranță. Îmi aminteam că văzusem, la plecarea de acasă, o pereche de chiloți femeiești pusă la uscat pe un balcon anonim. Și, privind la cele două femei, gândindu-mă la acel minuscul articol de îmbrăcăminte, mi-am spus că nu îmi plac deloc cele care își spală rufele în public. Cu siguranță, cele care le usucă în public îmi sunt mai simpatice.

Reclame

Dintr-o noapte de toamnă

          Scriam. Nu mai scrisesem de mult, de ani de zile. A fost o vreme când aveam impresia că aş avea o oarecare valoare, mai mult sau mai puţin contestabilă, şi dacă eram cine ştie ce idiot visător probabil mi-aş fi făurit un vis pentru care aş fi fost capabil să mă risipesc în mod continuu. Noroc cu soarta, că m-a împins pe alte drumuri şi m-a salvat de boala scrisului – aşa am auzit că îi spun unii, „boală”. Cum însă suntem feriţi de unele boli doar, nu de toate, una care s-a lipit de mine m-a împins nu în braţele visului naiv, ci la uşa unui specialist care mi-a recomandat să încep să ţin un jurnal. Nu ştiu de ce, nu ştiu ce îşi închipuie că aş putea descoperi printr-o asemenea practică; dacă ar fi după mine, decât un jurnal personal, aş prefera să ţin un jurnal de încasări şi plăţi. Poate chiar unul de încasări fără plăţi, dacă tot este vremea viselor.

          Îmi luasem hârtiile şi pixul şi abia scrisesem câteva rânduri când, deodată, mi s-a părut că aud un scâncet. M-am smuls din gânduri, dintre litere, mi-am încordat auzul căutând să disting ceea ce auzisem. Chiar m-a trecut un fior de care aş fi râs dacă nu eram atât de concentrat – am mai auzit eu de unu‘ căruia i s-a părut că aude zgomote pe la ferestre sau uşi şi sfârşise prin a striga „Take thy beak from out my heart!” Am prins ceva curaj, am deschis fereastra şi am privit afară. Nimic, doar ploaie. Aş fi strigat, dar nu am făcut-o de teamă că s-ar putea să primesc răspuns. Am tăcut şi m-am închis înapoi, în mine. Şi totuşi, parcă într-un concert sumbru de scâncete mi s-au dezlănţuit rânduri pe care nu mi-am dorit niciodată se le scriu, nici măcar nu mă simţeam capabil să o fac. Se făcuse aproape dimineaţă şi îmi notasem, printre alte întrebări fără răspuns – aş întreba, dar nu o fac de teamă că aş primi răspuns – dacă nu cumva este posibil să scâncească cerul. Sau ploaia. Sau stropul de ploaie. Nu, stropul de ploaie nu, el este o biată lacrimă, şi lacrimile nu scâncesc niciodată.

Sentiment sezonier drag mie

          Mi se întâmplă uneori să mi se înghesuie prea multe în minte. Poveşti cu oameni, poveşti înspăimântătoare, poveşti erotice, poveşti cu mine… poveşti. Stau şi le ascult, de multe ori, uneori chiar intransigent, spunându-le în faţă care îmi place, care nu, care merită lucrată pentru aplauze, care merită lucrată pentru suflet, care e pentru coşul de gunoi. Ştiţi cum este, fiecare le are pe ale lui – gândurile şi coşurile de gunoi; dacă nu le are – gândurile, înseamnă că e prost, coşurile de gunoi, înseamnă că nu are autocenzură – e de rău. Dar, ca să fiu sincer, îmi amintesc cumva râzând de cineva care îmi spunea cu nişte vreme în urmă, că este greu să fii deştept tot timpul. Eu spuneam că nu există om deştept tot timpul – prostia de multe ori este direct proporţională cu deşteptăciunea. Iar altă discuţie. Ce mi-ar fi plăcut să spun, de fapt? În căldura exuberanţei, a unei îmbrăţişări primitoare, aş fi şoptit: „plouă de parcă şi-a deschis cerul toate venele”!

Plăceri

          Acum multă vreme, pe vremuri, când încă eram copil şi mai alergau dinozaurii pe stradă, mai auzeam pe câte unul cerând ploaie. Nu, nu îmi închipuiam că era posibil să mergi la magazinul din colţ şi să ceri: „o ploaie, vă rog”! (Pe vremea aceea, când cineva cerea ceva se spunea neapărat „vă rog” sau „te rog”, de la caz la caz). Tocmai pentru că ploaia nu putea fi cerută nici la magazinul din colţ, nici la chioşcul la care se vindeau integrame, nici la cârciuma aia albastră cu cafea bună, nici măcar în gară, acolo unde se făceau într-o vreme cei mai minunaţi hot dogi (o fi corect hot dogi?!) din judeţ, în mintea mea a luat – ea, ploaia – dimensiuni mistice. S-au păstrat – ele, dimensiunile mistice – şi mai târziu, când crescusem şi pe stradă nu mai alergau dinozauri, doar, când ploua, câte o femeie îmbrăcată în tricou alb care îşi uitase sutienul acasă. Şi chiar şi mai târziu, când am învăţat să nu mă mai las impresionat de tricouri albe şi ude, am privit ploaia ca pe o minune, una de care refuz să mă lipsesc, şi pe care o voi iubi mereu. Nu, nu pentru că aşa cum se spunea când eram inocent, ar face să crească porumbul şi cartoful, ci pentru că am învăţat cum să mă pună în legătură cu mine. Sau cum să mă dezlănţuie. Îmi spuneam cândva că poate îmi voi face curaj să scriu o carte numită „Ploi şi femei”, dar sunt momente în care îmi părea că titlul ar fi un pleonasm. Şi mă mai tem că m-ar pune cineva să aleg între o ploaie şi un cer senin. Nu mă tem pentru mine, mă tem că umanitatea ar sta murată tot timpul.

x

          Mi se face dor de multe ori să plec. Să mă duc departe, acolo unde văd cu ochii, unde îmi spun că ar fi trebuit să mă îndrept pe mine, să îmi îndrept greşelile şi să mă spăl de toate păcatele. Poate atunci ar fi trebuit să plouă, aşa cum plângea cerul nu de mult, aproape isteric, cu lacrimi închipuite şi încăpăţânate să nu se oprească, prevestitoare de nebunie. Până la urmă mi se părea normal, fiecare suflet cu formele lui, chiar şi când are formă de zdrenţe. Şi fiecare ploaie cu suspinele ei, şi fiecare piept cu durerile lui, şi fiecare minte cu nebuniile ei.

…..

          Din când în când se întâmplă ca oamenii, ascunşi în întuneric, protejaţi de acoperământul cerului, să îşi spună lucruri, să şi le jure, să le mărturisească. Apoi, cumva, după o vreme, ajung să se spele unul de celălalt, să îşi uite de vorbe şi de gesturi şi să rămână condamnaţi în împietrire. Sunt mulţi care nu mai au nici puterea să plângă – contrar aparenţelor şi credinţelor stupide, pentru a plânge este nevoie de putere… Doar cerul mai curăţă, uneori, totul, cu câte o furtună. De multe ori mă întreb, de unde îşi găseşte cerul mereu puterea să plângă (pentru oricine)?!

Orbiri

          M-am imaginat întins undeva pe iarbă, pe coama unui deal, ascultând şoaptele firelor de iarbă care îmi mângâiau picioarele desculţe în adierea vântului. M-am imaginat într-un iunie plin de soare arzător care să îmi alunece fierbinte pe piele făcând-o să tânjească după răcoarea sărutului unui firicel de apă.

          Îmi spunea… cineva… că este mult mai uşor să faci rău decât bine, şi mă mustra de fiecare dată când nu îi ascultam învăţăturile. Parcă presimţind că pentru relele mele voi fi nevoit, cândva, să îmi întrerup o imaginare, pentru a păşi într-un iunie colorat de nuanţe de ploaie şi cu gust de furtună. Dar i-am spus demult, de mult… uneori îmi place să fac rău. Îmi place furtuna, îmi place să îi înfrunt biciuirea ploii.

          Îmi place să orbesc privirile cu lacrimi, chiar dacă ploile lor îmi curmă din când în când seninul neremuşcării. (Aşa-i că este imposibil să spună cineva “eu am neremuşcări”?!). Piesă despre orbire, dragă mie.