Calificări şi descalificări şi inhibiţii

          Într-o dimineaţă mă sună un prieten. “Îţi trimit un contract, te uiţi puţin pe el?” mă întreabă. Am acceptat, cu jumătate de gură, cealaltă jumătate mi-o ţineam închisă ca să nu îl înjur. “Te-am trezit, nu? Când ai ajuns acasă”? “Acum două ore”. Şi-a cerut scuze şi acel moment a fost unul din puţinele în care mi s-a părut descalificant să îmi blagoslovesc cu vorbe de “duh” prietenii care mă trezesc din somn.

           Mi-am făcut în grabă o cafea, ca să îmi pot deschide ochii, să îmi simt privirea sigură, nu să privesc un eventual dans tribal al unor litere neliniştite captive pe o suprafaţă albă. Când am ajuns la sumă, m-am auzit mârâind printre dinţi: “pentru banii ăştia aş vinde-o şi pe mama”. Spun unii că banul este ochiul dracului, şi, deşi afirmaţia mă califica automat pentru o poziţie în care se cer deosebite competenţe în materie de vânzări, am tresărit. Simţeam ochii – ai mei, nu cei ai dracului – mijindu-mi-se şocaţi, şi celălalt ochi, interior, prin care mă privesc pe mine însumi, mai mult sau mai puţin critic, holbându-se de-a dreptul. Mă simţeam descalificat. Nu ştiu, nu mă simt în măsură să fac afirmaţii care să fie considerate postulate, mă pricep doar la cele hazardate. Calificându-mă ca vânzător mă descalificam pe mine, în cel puţin două rânduri – aşa cred că se întâmplă tuturor, orice calificare implică, sau atrage după sine, una sau mai multe descalificări. Poate doar în fotbal să nu fie aşa… dar cred că şi acolo este posibil.

            Am trimis răspunsul, aşa cum promisesem, cu menţiunile de rigoare, dar mă simţeam ca şi cum nu mai eram eu, de parcă mă schimbasem peste puţinele ore de somn. Sau mă schimbase cineva, pe un altul, fără să îmi dau seama. Adevărul este că sentimentalismele nu pot decât să îngreuneze lucrurile, în orice domeniu, şi totuşi, eu mă agăţ uneori de ele precum cineva în pericol să se înece se agaţă de un pai. Am început să mă cert în gând, să îmi fac un adevărat proces de conştiinţă, prezentându-mă ca pe un inculpat căruia nu aveam de gând să îi acord nici măcar o şansă să îşi formuleze apărarea. M-am oprit, din nou. Cu ce drept mi-aş fi pornit un proces medieval, în care, cu sau fără vinovăţie, inculpatul îşi cunoaşte deja soarta? Nu mai aveam nevoie de nicio judecată, ştiam că trebuia doar să pronunţ sentinţa şi să aplic pedeapsa, fără a mai administra probe sau a mai căuta circumstanţe.

           M-am inhibat de-a dreptul, realizând calificările, sau, în funcţie de unghiul din care s-ar privi, descalificările pe care mi le atribuiam. Şi mi-am adresat mie, în intimitatea gândului, un potop de vorbe lipsite de orice inhibiţii, ca un fel de exhibare în faţa unui geam lipsit de storuri, care împrăştie în noapte lumină şi imagini. Spre norocul meu, gândurile mele nu au ferestre…

            Mi-am aprins iute o ţigară, în încercarea de a îmi inhiba gândurile, de a le potoli şi de a le îndrepta spre altceva. Nu puteam să le alung, aşa că, privind cerul, mi le-am agăţat, ca pe o speranţă, de norii plumburii care îl acopereau. Îmi doream de mult o furtună. O furtună înfiorătoare cu stropi grei şi deşi de ploaie, cu tunete şi fulgere, cu o femeie goală răsărindu-mi din palme pregătită să îmi înfrunte o teribilă armată de săruturi şi de priviri – priviri alunecătoare, ca şiroaiele de apă, pe pielea-i dezgolită, ca lame reci de cuţit special pregătite să i se împlânte în ochi – privire în privire, generatoare de trăiri care, în alte procese, mult mai celebre decât cele pe care mi le intentez singur mie, erau considerate adânci semne de decadenţă şi de slăbiciune.

            Un strop de ploaie mi-a căzut pe mână, rece şi greu, făcându-mă să tresar, smulgându-mă din gândurile mele. Nu am mai îndrăznit să mă învinuiesc şi am refuzat să o fac. Este adevărat, uneori nu suntem ceea ce suntem, ci suntem ceea ce cred alţii. În asemenea momente este prea puţin important ceea ce crezi despre tine, mai mult contează ceea ce vrei să creadă ceilalţi. Şi eu mi-am dorit să fiu crezut… Să fiu crezut că, uneori, îmi doresc să nimeresc într-o furtună ai cărei stropi să-mi lunece pe mână, pe frunte, pe obraji, pe piele, pe degetele din mângâierea cărora, febrilă, să mi se întrupeze ea, o condamnată al cărei trup să fie biciut de urgia unei ploi magice, de sărutări; aprige şi arzătoare ca focul. Care să-i inhibe gândurile, să-i exhibe trupul şi s-o descalifice, în urgia celei mai negre nebunii a dăruirii. Fără sentimente calificate, însă.

//

Reclame

Furtună

          Cuvântul “furtună” nu udă. Nu biciuieşte obrajii nici cu stropi subţiri şi reci de ploaie, nici cu răbufniri de vânt tăioase. Decât dacă vrei. Dacă vrei, îţi poţi spune în gând: “furtună”. Apoi să îi alergi în întâmpinare zâmbindu-i, să îţi depărtezi larg braţele ca pentru a o îmbrăţişa, în timp ce frigul începe să îţi muşte mâinile. În aşteptarea ei poţi scormoni netulburat, cu privirea, perdeaua de nori care se apleacă înspre pământ, ca o capcană, ca o plasă aruncată dibaci de un vânător nevăzut. De multe ori norii sunt hipnotici şi ameţitori, nimic nu le scapă, nimic nu mai mişcă sub ei, decât genele clipind uimite, rostind o întrebare neauzită: “de unde puterea de a avea atâta densitate”? Sufletul nu este atât de dens, dimpotrivă, se rarefiază, se subţiază, îşi pierde intensitatea la fiecare rafală de vânt, la fiecare furtună, sub fiecare izvor de ploaie. Apoi se ofileşte, seacă – de prea multă toamnă, sau de prea multă povară…

          Sunt furtuni care, cu priviri întunecate, ameninţă să şteargă de pe faţa pământului tot ce întâlnesc – ca şi câinii care, temători, latră a ameninţare fără a avea îndrăzneala, însă, să muşte. Răbufnesc, cu ploaie de nori, de apă, cu vânt aspru, cu întunecime… dar atunci când cineva le iese în întâmpinare, zâmbind, privind cu ochi pierduţi norii, depărtându-şi braţele de trup a îmbrăţişare, oferindu-şi obrazul pentru a fi şfichiuit de furie, lucrurile se schimbă. Furtuna răbufneşte, vântul urlă, norii picură stropi deşi şi înţepători care se sparg pe obrazul oferit ofrandă, iar frigul… frigul muşcă. Dar unele muşcături nu dor, doar provoacă plăcere!

          Atunci sufletul rarefiat, uimit de densitatea de plumb căreia i-a ieşit în întâmpinare, se poate oferi cu totul, căzut sau nu, venerator, în genunchi. Şi părul se udă, din frunte încep să curgă şiroaie subţiri de lacrimi, apoi din ochi, din obraji şi din bărbie, împletindu-se pe haine, spălându-le, lipindu-le de trup ca şi cum nu ar exista. Ca şi cum nu ar exista nici trupul, nici haina, nici îmbrăţişarea, nici nimic altceva decât densitatea, intensitatea cu care vântul rece muşcă provocând plăcere, cu care stropii alungaţi din cer biciuiesc obrazul alunecând în firicele reci spre buze pentru a le săruta. Şi apoi ceaiul, ceaiul acela fierbinte, un fel de legătură de timp între două trenuri, un fel de oază aşezată în mijlocul deşertului, la jumătatea unui drum. Un fel de abur fermecat care prevesteşte celor care ştiu să citească în el că, după un timp, va urma o nouă furtună.

Furtuna

Aş fi vrut să fii cu mine pe ploaia asta. Doar pe ploaia asta, până la următoarea, când mi-aş fi dorit acelaşi lucru. Aş fi vrut să îţi prind strâns mâna în a mea, promiţându-ţi că nu îi voi mai da drumul niciodată. Şi ţi-aş fi jurat, pe sufletul meu, că ruperea asta de nori nu o să ne facă rău. Cred că în mijlocul ploii, temătoare, mi-ai fi cerut să alergăm. Dar către unele fericiri trebuie să te îndrepţi încet, cu paşi mici, prelungind aşteptarea, crescând dorinţa până ajunge chin. Ţi-aş fi interzis alergarea şi am fi mers unul lângă altul, mână în mână, eu privindu-te, tu încercând, încă temătoare, să te strecori printre picurii de apă. Am fi mers până când plânsul cerului s-ar fi înteţit, devenind torenţial, nebunesc, isteric, în aşa fel încât să îţi arunce în faţă o perdea prin care să nu mai poţi distinge viitorul… viitorul pas, viitorul copac, viitorul sărut. Căci el ar fi venit, pe neaşteptate. Te-aş fi oprit din mers şi ţi-aş fi ridicat cu degetul bărbia, mi-aş fi apropiat buzele de ale tale – atât de aproape încât mi-ai fi simţit respiraţia atingându-le. Tu, cu ochii închişi, cu faţa scăldată de ploaie, ai fi aşteptat. Şi la fel aş fi făcut şi eu, privindu-te printre gene. Aş fi aşteptat ca buzele să îţi devină nerăbdătoare, ca trupul tău să se strângă în al meu, ca gura ta să o caute flămândă pe a mea, ştiind că astfel, dacă vreodată ai avut lacrimi în ochi ele ar fi fost spălate de apa dulce căzută din ceruri; dacă buzele ţi-ar fi fost vreodată însângerate de muşcături dureroase dinţii mei le-ar fi îndepărtat sfâşiindu-le, înfigându-ţi-se tandru în buza inferioară, gustând-o, gustându-ţi respiraţia…

Ne-ar fi plouat pe păr, pe obraz, pe buze, dacă erai aici, ne-am fi privit cu ochi scăpărători, ştiind că dârele de pe obraji nu sunt de lacrimi, învăţând că ploile nu sting unele focuri, doar le înteţesc. Ne-am fi luat zborul, spre nori, printre ei, ca să sorbim cât mai de aproape de izvorul ei pasiunea care ne curge în vene, ne scapără în priviri. Numai atunci când gusturile noastre s-ar fi contopit cu cel al ploii, rămânând definitiv pe buzele celuilalt, ni s-ar fi spălat de pe noi şi hainele, într-un loc în care tunetul să nu te înspăimânte, doar ploaia să îţi mângâie trupul gol, făcându-te, însă, să înţelegi că nimeni nu ştie să te mângâie mai frumos ca mine. Iar eu mi-aş începe explorarea atingându-te… mai întâi cu privirea, apoi cu răsuflarea tăiată, cu sărutul, aşteptând să îmi răsari din palme, pentru totdeauna, nemuritor fruct al ispitei.

Sub tăcere

Priveam de la geam cum stropii reci de ploaie se izbeau de asfaltul ud, ca niște proiectile lansate din guri de tun nevăzute, căutând parcă să îl străpungă. Se formaseră bălți, iar la umbra bordurilor luaseră naștere mici pârâiașe care, în alunecarea lor, păreau că încearcă să îl șteargă. Norii străjuiau lupta aceasta zgomotoasă, trimițând în ajutor câte un fulger care să lumineze vreo fisură a asfaltului îndărătnic, sau un tunet, cu voce groasă și înspăimântătoare, menit să strecoare în sufletul împietrit vreo teamă neștiută care l-ar fi făcut să se desfacă.

Eram amuzat de această agitație și un gând își făcu loc în bezna nopții sfâșiate din când în când de limbi de foc flămânde. Paradisul… aș fi putut spune că deja sunt în paradis, aici, în brațele celei care mă iubește, care privește, împreună cu mine, eforturile ploii și nepăsarea asfaltului. Dar știu, o asemenea naivitate nu ar fi iertată niciodată dacă ar ajunge la urechile oricărei femei… de aceea nu i-am spus-o și nici nu i-o voi spune.

Furtună

          Norii acoperiseră cerul ca o pânză opacă și sufocantă, învăluind chipul soarelui în umbre dense și metalice. Răsuflarea lor se prăvălea peste pământ sub forma unui curent răcoros care, coborând din văzduhuri, se opri pentru o clipă să se joace în părul ei. În acel păr care părea că împrumutase din sclipirile și voioșia soarelui, căutând să trezească în mine desfătare și speranță.

          Mă privea cu ochii măriți și rotunzi, învăluindu-mă în gânduri pe care le credea numai ale ei. Zâmbetul, însă, o trăda – un zâmbet visător și pierdut într-un viitor ipotetic în care nopțile noastre ar fi fost pline de dogoare solară, în necuprinsul unui întuneric abia străpuns de razele unei luni palide.

          Când își dădu seama că se trădează singură, că gândurile ei fugare se îndreaptă către urechea mea pentru a îmi șopti tot ce conțin, tot ce simte ea, zâmbetul i se lărgi, iar ochii prinseră o moliciune de catifea, care îmi mângâia, timid la început, mâinile, apoi gâtul, bărbia și buzele. Privirile ni se întâlniră târziu, dar atunci când o făcură, am avut impresia că scânteile din ochii ei erau ale mele, iar cele din ochii mei îi aparțineau ei cu desăvârșire. Un sentiment ciudat mă cuprinse, asemănător unei iubiri blasfemiatoare, iar privirea mea porni să îi cunoască mai bine pielea fină, gropițele din obraji, linia subțire a gâtului, umerii rotunzi…

          Când răsuflarea norilor îi părăsi șuvițele de păr împingându-le parcă voit pe spate, pieptul i se descoperi, rotund și pulsând a dorințe reținute. Mâna mi se întinse, o prinse pe a ei și sub vuietul înspăimântător al primului tunet am pornit să fugim, ca și cum am fi zburat, căutându-ne nu un adăpost ci un loc neferit în care să ne supunem total voinței naturii. Picuri de ploaie începură să cadă din cer, ovali, rotunzi, conținând fiori și tresăriri, căutând să ne răcorească, să nu stingă căldura pe care o emanau trupurile noastre, dar să o împiedice să devină flamă distructivă plină de chinurile iadului. Ne-am oprit undeva între niște copaci colorați de un verde care respira prospețime, ne-am întins brațele în lateral, dând impresia că pornim să zburăm, și ne-am lăsat cotropiți de furia ploii abătute asupra pământului.

          Fețele ne păreau transpirate, ochii ne străluceau, zâmbetele ne făceau mai frumoși decât fuseserăm vreodată. Hainele de pe noi păreau să se spele, dimpreună cu păcatul originar. Eram din nou puri, curățați de tot ce fusese în urma noastră. Atunci ne-am apropiat și ne-am cuprins în brațe. Sânii ei, palpitând, cu sfârcuri întărite, se striviră de pieptul meu căutând parcă să îl străpungă, să îmi alăpteze sufletul din izvorul lor nesecat de fericire. Iar sărutul ei, împrumutând dulceața stropilor de ploaie, îmi picură în vene libertatea, crescându-mi aripile și dorința de a sfida, împreună cu ea, văzduhurile.

Plouă?

          Dacă mi-ai fi fost alături am fi stat noaptea întreagă privind cerul, din colțul acesta de pământ, din două scaune încremenite în timp, cu degetele împletite în uitare. Uitare de tot, doar de noi nu. Am fi privit stelele, dacă nu ar fi fost nori, sau am fi ascultat ploaia dacă nu ar fi fost stele.

          Dar eu mi-am închis de mult ochii, de mult refuz să mai aud în jurul meu, de aceea nu știu dacă plouă… Dar aș vrea. Poate aș putea învăța cumva forma picurilor și, într-un final, m-aș transforma eu însumi. Pentru că un strop de ploaie nu regretă niciodată locul în care a căzut sau ceea ce devine după aceea.

Iubire în mijlocul ploii

Ai făcut vreodată dragoste în mijlocul unei ploi torențiale de vară? Trupurile să ne fie atârnate undeva între cer și pământ, strivind capetele firelor de iarbă, plutind deasupra lor… Deasupra ochilor cerul să înceapă să sângereze, lovit în suflet de fulgere sclipitoare, înspăimântat de moarte de tunete ascunse de perdeaua plumburie care acoperă privirile incandescentului cerc de foc… Vântul începe să sufle, jucându-se cu tulpinile florilor, cu pletele noastre… De teamă trupurile ni se apropie, se strâng unul în celălalt simțindu-și căldura. Caută să se liniștească unul pe celălalt, voind să devină unul…

Ai făcut vreodată dragoste în mijlocul unei ploi torențiale de vară? Stropi mari, răcoritori, cad dinspre ceruri ca lacrimi de bucurie, binecuvântând cele două mâini care îți cuprind trupul… lacrimile dulci se strecoara intre buzele noastre, sarutându-le, facându-le să se apropie, picurii se ating între ei, apoi buzele noastre… și pământul începe să se rotească rapid, evitând fulgerele care vor să îl străpungă, răspunzând cu dispreț bubuitului tunetelor… O amețeală gingașă ne ridică trupurile în aer, ascunzându-se sub ele de stropii din ce in ce mai puternici, mai mari, mai grei. În rotire ploaia ne biciuiește fețele, umerii,  face hainele să ni se lipeasca de piele, apoi între ele, împingându-ne prin toate să devenim o singură ființă. Apoi hainele par că se topesc, ca spălate de ape, smulse și duse departe, aruncate spre zări de vântul răcoros care a prins curaj și putere.

Ne rămân doar trupurile noastre strânse împreună sub foșnetul frunzelor copacilor, ascunse de priviri de perdeaua picăturilor de ploaie, de firele de iarbă care ne mângâie… Săruturi și atingeri nebune, înspăimântate de furia furtunii din noi, teamă în fața prăpastiei fără fund în care ne aruncăm rațiunea, fiori, tresăriri… tunetele ne acoperă respirațiile întretăiate, fulgerele ne luminează drumul gurilor una către cealaltă… Degetele se împletesc, părul ni se întinde ud pe umeri… pe umerii noștri înaripați deveniți o singură pereche de umeri.

Ai făcut vreodată dragoste în mijlocul unei ploi torențiale de vară? Se prăbușește totul în jurul nostru, pământul se scufundă, beznele devin de nepătruns, simțim pe trupuri lacrimile celor care ne-au pierdut și care ne plâng, abandonându-ne nouă. Și cădem… cădem fără să știm cum, fără să știm unde, fără să știm cât. Privirile ni se întâlnesc din nou, întretăiate de sclipiri. Dinții ni se dezvelesc într-un zâmbet pierdut, buzele se strigă, trupurile ostenite se acoperă unul pe celălalt ude de ploaia dulce-sărată. Norii aproape au dispărut, soarele își trimite razele aurii să ne sărute pielea biciuită de apă, lumea se luminează din nou datorită zâmbetelor noastre, datorită uitării din privirile noastre pure, renăscute și rătăcite. Ai făcut dragoste în mijlocul unei ploi torențiale de vară… îți amintești?