Naturala mare fericire

          „Eşti morbid”, îmi spune un prieten nenorocos, privind ce am devenit. Îmi luasem lucrul cu mine şi şi-a dorit să sufere şi el. Doar pentru că vara nu scriu. Nu mult. E ca un principiu – ce rost mai au vorbele când femeile se dezbracă?!

          Am ridicat din umeri, cu zâmbetul pe buze. Râdeam în sinea mea spunându-mi că nimic nu e mai morbid decât viaţa. Dacă eu mi-am ucis ultimele personaje, viaţa sfârşeşte prin a ne ucide pe toţi. Ei, acum să îmi mai spună cineva că sunt morbid! Tocmai când vara în agonie face loc minunăţiei lumii. Pentru că puţine lucruri se compară cu Toamna când se dezlănţuie în culori, în capricii, în patimi, în cuvinte. În cuvintele pe care abia aştept să le aştern pe hârtii, un dans dezlănţuit în mijlocul unui carnaval. Deh, stereotipii avem toţi!

Diverse trăite şi gândite

          M-am trezit într-o zi – era zi, poate chiar spre seară, nicidecum dimineaţă – cu un mail care m-a pus o vreme pe gânduri. Iniţial am crezut că eram prea adormit, de aceea a trebuit să îi citesc încă o dată titlul, spunându-mi că mintea îmi joacă feste. Nu era aşa, nicio festă, dimpotrivă, dacă m-aş fi trezit mai binedispus aş fi putut să mă bucur că în starea mea de adormire proverbială am reuşit să citesc corect fără să mă fi dedat mai întâi la cele trei stacane de cafea absolut necesare.

          „Felicitări! – spunea titlul mailului – Testează GRATUIT singura cremă din lume care ajută la creşterea naturală a sânilor”. Pentru că sunt un ciudat, nu mi-a sărit în ochi cuvântul „gratuit”, deşi era scris cu majuscule, ci sânii. Nu, să nu fiu înţeles greşit, nu erau ataşate fotografii pentru exemplificare. Oricât m-aş fi resimţit după somnul meu lung, am început să mă crucesc şi să mormăi în barbă: „asta mi-ar mai trebui, să îmi cresc o pereche de sâni, de parcă nu aş putea creşte un câine, pisică, şobolan, şoarec, chiar dihor – am auzit că sunt unii domesticiţi, numai buni să fie animale de companie”. Adevărul este că mă simt foarte bine în pielea mea şi niciodată nu mi-am dorit să am sâni mai mari. Dar nu acest lucru a cântărit cel mai mult în decizia mea de a ignora respectivul mail. Este vorba mai degrabă de structura psihică. Atunci când văd un decolteu mai generos îmi simt zguduite toate principiile şi mintea începe să mi-o ia razna. Adio arme!, adică, dacă stau să mă gândesc bine că cele mai ascuţite lucruri pe care le posed sunt cuţitele de bucătărie, furculiţele şi inteligenţa. Chiar mai mult, fiind într-o profundă lipsă de inspiraţie de natură estivală, mă şi închipuiam cum, după aplicarea cremei minune şi după constatarea efectelor, mi-ar fi stat mintea numai cum să mă reped mai iute la oglindă, nicidecum la scris şi, chiar mai mult, la scris poezie.

           Probabil pentru cine ştie ce femeie oferta ar fi fost atrăgătoare, dar pentru mine nu generase altceva decât un dezastru intelectual. Ştiţi cum este cu subconştientul ăsta, „dacă unele lucruri se întâmplă pentru că aşa este scris să se întâmple”? Sau: „Dacă este vorba de un semn divin, adică mă vrea Domnul cu sânii mai măricei? Ehhh, noroc că nu sunt Fecioară”! Sau câte alte întrebări pe care nu le mai redau aici pentru că sunt sigur că nu aş reuşi decât să mă fac de râs!

           Cumva-cumva, tot gândindu-mă la sâni (nu neapărat ai mei, de ce să fiu ipocrit?!), m-am trezit că încep să se lege cuvintele. Şi nu, nu era o amărâtă de frază, era chiar o poezie. A început să se insinueze, apoi să ţâşnească torent şi nu m-a lăsat până nu s-a văzut transcrisă pe hârtie. Am citit-o. „Nu e bună deloc de volum, e pornografică”. Bineînţeles, am anunţat noua creaţie Cenzorului Şef. „E pornografică, pune-o pe blog”, mi-a spus. Şi eu care mă declaram, sus şi tare, împotriva pornografiei! Pe de altă parte, dacă ar veni cineva să îmi susţină în faţă că niciodată, nici măcar în joacă, nu a scris pornografii, eu l-aş crede; l-aş crede ipocrit. Aşa că poate mâine-poimâine lăsăm sensibilităţile deoparte.

Cu zâmbet

          Spun unii că pentru fiecare ocazie fericită este nevoie de o petrecere. Spun alţii că pentru fiecare ocazie nefericită alcoolul este mai bun decât pumnul de pastile. Uneori mi-am spus că pumnul reprezinta puterea, nu mânia, iar alcoolul slăbiciunea. Trebuia să vină o vreme în care să îmi lepăd masca – aceea care nu mi se potrivea deloc, şi să mă pregătesc de carnaval. Toamna – timpul meu favorit!

Adormire (poate a raţiunii)

          Mi se făcuse dor de somn, dar nu puteam să dorm, trebuia să stau de veghe. Trebuia să veghez asupra lumilor mele, să nu las umbra să se răspândească, să aduc mereu lumină atunci când se cerea, atunci când era nevoie. Mă simţeam singurul dumnezeu care îşi veghează îngerii, nu care îi supraveghează. Nu puteam să dorm pentru că trebuia să veghez somnul îngerilor mei, să nu îl las să se tulbure, să fie odihnitor şi întremător. Să nu râdă nimeni, mă simt dumnezeu, chiar dacă sunt numai al meu. Iar datoria mea este să veghez asupra universurilor pe care le creez, asupra rugilor care mi se aduc, asupra declaraţiilor de iubire veşnică, asupra treziei şi asupra somnului, asupra îngerilor mei şi asupra celor care îi întrupează. Pe când eram la începutul acestui stadiu am constatat cu uimire că îngerii dorm. Ei pot să o facă. Dorm liniştiţi, acoperiţi de vise şi de zăpadă, de întuneric şi de privirea mea, feriţi de disperarea care i-ar face să cadă. Eu, aşa cum am ştiut, le-am propovăduit iubirea, doar că, dacă stau să mă gândesc bine, faţă de Dumnezeul creştin care cere omului să îşi iubească aproapele, dacă aş fi om mi-aş da seama că îmi iubesc depărtaţii. Îmi iubesc depărtaţii şi depărtările şi, adevărul este, în orice clipă m-aş coborî de locul pe care îl ocup pentru a deveni om, pentru a îmi apropia pe cineva pe care să cuprind şi să îmi declar iubirea. Poate aici este încă o diferenţă între noi, dumnezeii, pentru că unul, celălalt, caută să nu facă distincţii, pe când eu sunt selectiv, mi-aş apropia persoane anume. Persoane anume pe care mi le-aş face îngeri stăpânitori, chiar şi atunci când s-ar întâmpla să adoarmă, pentru că şi lor, ca şi mie, li se face uneori dor de somn. Eu trebuie să veghez. Eu trebuie să le veghez somnul, să îl păzesc de vise rele, să le potolesc tresăririle înspăimântate, să aduc mângâiere şi speranţă, linişte şi o anumită bucurie pe care nu o pot aduce decât eu. Nu, nu este o laudă, pentru că dacă ar fi putut alţii, ar fi fost ei dumnezei, iar eu doar un muritor de rând pierdut în încâlcirile vreunui vis irealizabil.

          Mi se întâmplă să mi se facă dor să vorbesc. Da, mi se face dor, deşi nu am crezut niciodată că vreo divinitate poate să simtă dorul. Pe de altă parte, mă mir cum de uitasem că dumnezeii nu sunt imuni la suferinţă… Nu ştiu ce s-a întâmplat, cum de nu m-am aşteptat – poate am crezut că este o ocupaţie care presupune doar bucuriile divinităţii, nicidecum şi poverile ei. Dar trebuie să recunosc că oricâte poveri aş avea de dus, oricâte m-ar apăsa, cerurile mi se potrivesc mai bine, şi rugăciunile fierbinţi mai mult decât ocările, şi veghea mai bine decât somnul. Pentru că, după cum spuneam, eu, chiar dacă sunt numai al meu, sunt dumnezeul care îşi veghează îngerii. Încerc să le aduc pacea, să îi feresc de friguri chiar şi atunci când sunt acoperiţi de vreun strat de zăpadă, în adâncurile unei nopţi reci şi lipsite de licăririle vieţii. Sau chiar şi atunci când viaţa poate să ajungă să li se împartă între somnuri şi zâmbete pline de vis care poartă cu sine speranţa. Nu ştiu, nu aş îndrăzni să spun că îngerii mei sunt fericiţi să mă aibă. Dar după atâtea veacuri de aşteptare, după atâtea ere în care deşi m-am ferit nu am reuşit să îmi ocolesc destinul, mai degrabă aş spune că eu sunt fericit să îmi am îngerii. E şi normal, de altfel, pentru că orice şef este fericit să aibă subalterni, pe când subalternii nu sunt fericiţi cu orice fel de şef… Dar, de fapt, îngerii mei nu mi se subordonează, ei îmi sunt stăpâni şi responsabilitate, pentru că – sau cel puţin aşa consider eu – o lume nu poate să fie făcută mai bună prin existenţa vreunui dumnezeu, ci prin aceia pe care îi veghează. De aceea îmi veghez eu îngerii. De aceea caut de câte ori pot să le aduc mângâiere, să îi fac zâmbitori, să nu le tulbur somnul şi să îi păstrez mereu lângă mine ca miezuri de viaţă. Şi atunci când se întâmplă ca unul dintre ei să tresară şi să mă cheme cu glas şoptit, caut să îl îmbrăţişez şi să îi răspund cu glas plin de iubire: “Dormi, îngere, dormi”!

….

          Şi cum se întâmplă uneori, pe lumea asta se mai nasc şi oameni inconştienţi. Un anumit tip de oameni capabili să meargă până în pânzele albe pentru un ţel, pentru un scop, pentru o speranţă sau pentru o persoană. Chiar şi atunci când, căutând cu ochii pierduţi în zare continuarea drumului, îşi ridică anumite semne de întrebare. Nu, nu ce înseamnă şi unde sunt acele pânze albe, ci dacă efortul merită. Pe de altă parte, ce sunt bătrânii născuţi din tineri care nu au avut niciodată vreun dram de speranţă sau de ideal? Nimicuri, aşa cred.