Cânt

Te-aș scrie doar pe tine, pe cer, pe podele
Te-aș scrie pe toți pereții camerei mele
Te-aș scrie în versuri, te-aș scrie în șoapte
Te-aș scrie în ziuă să-mi fii gând în noapte

Aș uita de mine să mă scriu pe tine
În picuri de rouă din zile senine
M-aș uita o toamnă să mă-ncălzești vară
Când pomii te nasc în iarna de-afară

Ca pe o frunză dragă purtată de vânt
Menită s-ajungă ritmul de cânt
Pe care-l port pe buze. Și iară
Te-aș scrie iubire nebună și-avară

Cu aripi de înger și coate zdrelite
Ținută doar pentru mine în colivii aurite
Să mă-nsoțească noaptea, și vorba în cânt
Să mi-o transforme cât oi trăi pe pământ.

Te-aș scrie în mine, pe buze, pe piele
M-aș scrie în tine cu bune, cu rele
Tot scrisul să ardă, în jaruri mocnite,
Pasiunea întreagă și distanțe topite

Te-aș scrie-n rugăciune rugată de clerici
Te-aș scrie icoană pictată-n biserici
Te-aș scrie-ndârjit pe viață, pe moarte
Te-aș scrie lume născută faima să-ți poarte.

Reclame

Răspuns naiv

Când mă întreabă câte unul, curios,
Ce-mi place mie cel mai mult pe lume
Spun că, deşi nu-s evlavios,
Iubesc să simt pe buze-al tău prenume.

Când mă întreabă lumea ce visez
În nopţi în care somnul mă răpune
Răspund că în delir îmbrăţişez
Tot trupul tău sclipind a goliciune.

Dacă mă-ntreabă careva de munţi şi văi
Răspund ca şi lovit de amnezie
Că ştiu doar coapsele şi sânii tăi –
Versuri strânse-n întrupată poezie.

Mă râde lumea, cu degetul m-arată
Ca pe un clovn de circ, ca pe-un smintit,
Ca pe o aripă desperecheată,
Ca pe un sfânt buimac de neclintit

Dar când mă-ntreabă vreunul mai voios
De ce-s născut, de ce exist, ce îmi doresc,
Gândindu-mă la tine îţi şoptesc duios:
„Să fiu al tău întreg, să te iubesc”.

Cu tine

Cu tine am învăţat să zbor printre nori
Şi să mă minunez de stele, de cer şi de lună,
Să îmi petrec nopţi întregi visând la comori
Să mă transform din om simplu în strună.

Cu tine am învăţat să fac desene abstracte –
De exemplu, uite, copacii cu rădăcină de Timp
M-am obişnuit să-i arăt sub formă de pagini de carte
La fel cum îţi pot sânul desena drept Olimp.

Cu tine mi-e lumea pe umeri mai puţin grea
Pe străzi neumblate Singurătatea-mi cerşeşte un leu
Bătrână şi şchioapă, uitată, cu ocheada ei rea
Îmi pare-un sărman exponat scăpat din muzeu.

Cu tine am învăţat să uit şi să iert
Şi-nfometat cu fluturi să-mi umplu stomacul
Numai cu cerul din când în când mă mai cert,
Cu preciste, cu sfinţii toţi, dar mai ales cu Babacul

Că prea se predică mult că sus în văzduhuri la ei
În cufăr e prinsă captivă chiar Doamna cu coasă
Că-s pârâiaşe limpezi şi pajişti zburdate de miei –
De fapt orice lume-n care nu eşti e doar caraghioasă.

Note to self

          Mă simt uneori blestemat. De fapt nu mă simt, dar pentru că oricui eu pot să îi spun ce vreau, îmi place să mă victimizez ca să câştig simpatia publică. Încep să îi înţeleg pe cei care îmi spuneau să nu mă întorc la poezie. La sutele mele de ani, am ajuns să îmi albesc nopţile silabisind, şi parcă este mai rău ca în şcoala primară. Dar cine poate să conteste că timpul ucis (nu, nu pierdut, ucis) nu are farmecul său?! Nu, nu farmecul său, strălucirile sale!

Mai ales toamna

Mă simt, mai ales toamna, un nebun epocal!
Purtând capul în traistă şi lancea în mână,
Călărind răzvrătit pe-o mârţoagă bătrână
Ce-aduce mai mult, cică, a semn zodiacal,

M-apuc să-mi caut noaptea tot soiul de lupte
Fălindu-mă că nu am pierdut vreuna
Ba chiar mai mult, am biruit întruna,
Chiar şi când mă trezeam cu aripile rupte –

Se întâmpla, rareori, să alunec din sfere
Şi rădăcini să prind adânc pe pământ
Ca şi cum aş fi făcut nu ştiu cui legământ
Că plec înspre stele doar în croaziere.

Dar n-am uitat să-mi caut niciodată în zări
Cu ochiul aprins, stârnit de furtună,
O luptă pe cinste, o moarte nebună
Croind peste tot poveşti, nu spinări.

Aşa mă simt toamna, în loc de pale de mori
Mă înfrunt cu idei şi cuvinte şi vise
Uitând de-ale verii plăceri interzise
Pe podul spre iarnă prea cuprins de fiori.

O.P.T.

          Notă: prezenta poemă nu va apărea în niciun volum al subsemnatului. Nefiind adeptul pornografiei, o accept doar ca joacă, nu ca operă literară.

Trezindu-mă singur într-un miez de noapte
Am început să visez la iubire şi şoapte
Simţindu-mă uitat şi neînţeles
Pe tot drumul vieţii un simplu eres.

M-am tot gândit întruna la viaţa mea
La toată ratarea, la ce-am făcut din ea,
La toată aşteptarea, la tot drumul meu
Simţindu-mă de toate prea apăsat, prea greu.

Cu fremătare sumbră… ba nu, cu nerăbdare
Jurându-mi pentru-o clipă cerească încântare
Mi te-am cerut cum nimeni nu mi s-a dat vreodată
Golindu-te în grabă – de haine nepătată

Şi te-am privit aievea, înnebunit de dor
Spunându-mi că vreodată dacă va fi să mor,
Pe toată a ta fiinţă, pe trupul tău întreg
Chiar de va fi prin asta viaţa să-mi reneg

Îmi voi lăsa stigmatul, amprenta şi dorinţa
Chiar şi când lumea-ntreagă-mi va râde neputinţa
De a te strânge-n braţe, de-a te simţi a mea
Stăpână pe tot gându-mi, uitând de catifea

Uitându-ţi de bumbacuri, uitându-ţi de dantele
Să te simţi doar goală în braţele mele
Cu sfârcuri de glonţ străpungându-mi tot pieptul
Să mă simt o dată Nebun, nu Înţeleptul.

Şi uitând de mine să mi te ofer toată
Cu suflet, cu carne – pasiune adăpată
De trupu-ţi, de geamăt, de ce-a rămas vis
De oricare gest ce ne-a rămas nescris

De orice-mbrăţişare, de orice sărut
De-orice sclipire în noaptea de temut
În care orice-am face şi orice am vrea
Cu toată aşteptarea vei deveni a mea.

Apoi, nebun de-a dreptul de a ta magie,
Cătându-mi liberarea sub carnea ta vie
Voi scrie-nfierbântat în versuri geniale
Nu despre nemurire ci odă pizdei tale.

 

De unde…

De unde-mi curge versul pornit în zbor spre tine
În nopţile anoste în care îmi lipseşti?
Din spaima de tăcere? Din voia de mai bine?
Din gândul că de-o viaţă doar tu în piept îmi creşti?

De unde-mi curge dorul ce noaptea-mi răscoleşte
Şi o transformă-n trudă simţită până-n zori?
Din clipa ce suspină? Din versu-mi ce cerşeşte?
Din gândul că-mpreună putem zbura spre nori?

De unde-mi curge visul ce-n somn mi-e desfătare
Şi pleoapa mi-o mângâie ca un delir ceresc?
Din teama mea de bezne? Din luna lucitoare?
Din gândul că la pieptu-ţi pot chinul să-mi sfârşesc?

De unde-mi poate ochiul străpuns de oboseală
Să curgă-n astă lume oceane-ntregi de sare?
Din lipsa vorbei tale? Din lipsa-mi de smereală?
Din gândul că-mpreună suntem înflăcărare?

Sau poate că din tine – din tine curge totul,
Tot visul ce cu ochii te caută-n neştire,
Tot dorul ce îneacă mai crunt decât Potopul,
Tot versul ăsta care şopteşte cu iubire.