De început

          Dacă tot se spune că un an nou se anunţă bun în funcţie de oamenii cu care îl începi, nu cred că aş avea dreptul să mă plâng. Drept, contează şi muzica – în virtutea tradiţiei, fără milă pentru urechiuşele sensibile.

Despre…

          Uneori mă cuprinde lenea şi somnul. Somnul raţiunii, acela născător de monştri. Ce monstru s-ar naşte din somnolenţa gândurilor mele nu mi-am dat seama şi, sincer să fiu, parcă nici nu îmi pasă. Într-o noapte mi-am spus că monstrul este senzaţia pe care o simţeam – că făcusem platfus la creier. Apoi mi-am spus că, de fapt, înspăimântătoare şi monstruoasă îmi este liniştea şi nevoia de a o umple cu ceva. Mi s-a făcut dor…

          Uneori, din necuprinsul iernilor mele, mi se făcea dor de primăvară. Deveneam nerăbdător, mă frământam, alergam pe câmpii de vis în căutarea celei mai frumoase dintre flori pentru a o pregăti spre oferire cuiva care mi-ar fi adus anotimpul dorit. Apoi, mai târziu, am lăsat deoparte inocenţa şi am învăţat să sfidez. Am învăţat să sfidez cerul, norma, pământenii şi timpul în care trăiesc atât de încorsetaţi că nici nu mai pot să respire. Am învăţat că nu se face primăvară cu o floare, în schimb, cu o senzaţie, cu o dorinţă, da! Oricând!

Temere

          Mă gândesc că răbdarea nu este o virtute. Aşteptarea nu este altceva decât o ştiinţă – una pe care o pot deprinde şi cei virtuoşi, şi cei mai puţin virtuoşi. Pentru a te deprinde cu ea, pentru a nu o rupe la fugă de la început, nerăbdător, aşteptarea trebuie administrată la început în doze cât mai mici. Apoi, în funcţie de talentul fiecărui individ în parte, dozele cresc sau dispar cu desăvârşire.

          Nu mai ţin minte de când o aştept. Am uitat de când închid ochii şi o aştept. Sunt atât de obişnuit să aştept încât dacă ar veni, m-aş speria. M-aş speria pentru că având-o alături eu nu aş mai fi eu, aş deveni proiecţia aceluia care îmi doream să fiu cândva, de mult. Aş muri eu pentru a îi face loc altui eu, ori asta este înspăimântător, nu poate nimeni să mă contrazică.

          O aştept. În fiecare noapte, întins pe spate, între vis şi trezie, sper să îi simt atingerea. Să îi simt răsuflarea pe buze, să îi gust sărutul, să îi ling buzele. Să o simt cum mi se potriveşte perfect în braţe şi cum cu degetele îmi mângâie obrazul. Dar, cum spuneam, aşteptarea este o ştiinţă şi eu ştiu să aştept. Chiar dacă fiecare clipă care trece în dorul ei îmi mai dezintegrează o particulă de suflet, îmi mai şterge un atom din fiinţă. Uneori simt că mor fără ea – dar ştiu că şi cu ea ar fi la fel.