Intempestiv

          Mă dau pe Facebook, ca tot omul, la ore matinale ca să îmi vină somnul. Şi ce aflu?! Ziarul Lumina caută, citez, „redactor responsabil”. Dau fuga la oglindă să arunc o privire – tot îmi prevedea mie o Pitie (sau Pithie) de sex masculin un post de redactor pe când voi împlini şaizeci de ani. Mă uit: barba cam încărunţită, riduri puţine, ochii umpluţi de pofte (recunosc, mă uitam la filme porno, dar erau cu femei, nu cu bărbaţi sau cu minori). Mitră, tichie papală pe căpăţână, nimic. Credinţă în Domnul bisericesc?! Mumu. M-am oprit din primenitul CV-ului cu un zâmbet. Mulţumiri Bisericii Ortodoxe Române. O zi fără zâmbet e o zi risipită!

Anunțuri

Urarea de Joia Mare

          Iubiți frați și surori întru credință, așa cum am făcut-o și, aproximativ, cu un an în urmă, consider de datoria mea să fac o urare reprezentantului “tip” al clerului universal. De data aceasta, observ, calculele s-or fi făcut mai cu cap, altfel nu îmi explic de ce Paștele catolic și cel ortodox coincid. Rara avis, aș spune, având în vedere preceptele sănătoase exprimate de clerul ortodox prin 1923 (ca să reamintesc, “decât în acord cu Papa, mai bine în dezacord cu Soarele”).

          Oricum, lăsând la o parte diferențele dintre ramurile clericale, anul acesta m-am gândit să caut similarități… De ce aș mai păcătui, într-o asemenea măsură, spunând că reprezentanții lui Dumnezeu care servesc ramura catolică sunt mai breji decât ăștialalți, de prin ortodoxie? Adevărul este că nu sunt. Clerul întreg reprezintă același pumn pus în gura individului, aceeași mâna care îi strânge sufocant gâtul, lăsându-l cu răsuflarea tăiată. Din păcate, răsuflarea asta e și normal să se taie când vedem (cum am citit fugitiv cu niște zile în urmă) că Papa a avut grijă să închidă ochii în privința unor cazuri de pedofilie.

          Or, dacă Tătucul Bisericii Catolice se dedă la asemenea atitudini lipsite de orice sâmbure de milă sau de revoltă creștinească, mă întreb, cum mama dracului să nu se dedea ortodoxul la dezacorduri cu Soarele?! În mod cert, nu e la fel de grav să te îmbuibi ca un godac, să manipulezi enoriașii, să îi sfătuiești cu cine să voteze, să îți cumperi benzina cu banii din cutia milei și să mormăi ca un bezmetic un “Tatăl nostru” într-o biată zi de duminică! Pe de altă parte, totuși, nu mă pot opri să nu mă gândesc că, după cum se vede de aici din scaunul meu, ortodoxul e mult mai hrăpăreț decât catolicul. Și atunci, stau și mă gândesc că nu mai este vorba de caracterul fiecărui cleric în parte, ci de caracterul cultului pe care fiecare îl propovăduiește.

          Ce să spun? E simplu, până la urmă. Niciun drac nu e mai negru decât celălalt, și dacă ar fi să scărmănăm fiecare popă în parte, pun pariu că nu ar prea exista cazuri fără bube în cap. Că deh… puterea corupe și religia prostește. Și cum ei au putere iar noi, proștii, credință… raționamentul mi se pare destul de simplu.

          Ca să nu o mai lungesc… Să îmi asum, respect și reafirm poziția de anul trecut, cred că e de datoria mea să urez un Paște Fericit credincioșilor de rit catolic, încă unul celor de rit ortodox, iar clericului universal același călduros “Paștele mă-sii”. De ce? În caz că vă întrebați… Pentru că nu mă pot opri să nu observ la reprezentanții Bisericii, în ciuda veșnicelor jurăminte de credință, domnia strivitor-grotească a lăcomiei, a delăsării celor sfinte și nepăsării, manifestată tot mai pregnant în ritualurile nefirești, plictisitoare, îmbătrânite și încremenite ale Bisericii de pretutindeni. Dacă vreodată religia mi-a părut o imaginație frumoasă și solemnă, acum nu îmi mai pare decât mijlocul cert al unora de a se “îmburda în Raiul pământesc”. Hai, părințeilor, să pașteți fericiți!

Scrisoare deschisă către creștinii fervenți

          E plină țara de săriți în cap, de tembeli, de ipocriți. Oastea cre(ș)tină s-a ridicat dintr-o dată, mai ceva ca organul de uz casnic al bărbatului în fața unor femei goale. S-a umplut de ei spațiul virtual, au descoperit acest mediu ca fiind o nouă metodă de manipulare, un nou succes garantat în otrăvirea minților tinere, a cugetelor nesigure. Mă înspăimânt și deplâng soarta tinerilor adolescenți aflați în căutarea sinelui, care vor cădea pradă acestor hiene. WordPress-ul mustește de aceste exemplare cu neuroni în agonie. Se cheamă reciproc la luptă întru Hristos, se felicită pentru elucubrațiile lipsite de substanță. Fratele Gheorghe, sora Paraschiva sunt în stare să își verse sângele ca să preîntâmpine blestemul microcipurilor, o țin toată săptămâna în posturi, mâncând doar marțea și vinerea (și atunci doar aer condiționat), sperând că astfel vor aduce victoria crucii asupra Necuratului. România Evanghelică, județele evanghelice, apologeții… toată ceata cea grețoasă a spumei preacredincioase organizează tabere anticipuri, scriu manifeste atât de bune încât legionarii ar trebui să crape de ciudă.

          Niște dobitoci care s-au trezit față în față cu tehnologia, niște maimuțe care abia au coborât din copac și au fost luate cu arcanul în taberele popești, îndoctrinate peste măsură și apoi eliberate, ca o haită flămândă, asmuțită, căreia îi curg balele după o bucată de carne. Am primit, de nicăieri, un mass… Nu mai folosesc messengerul decât foarte rar, dar când îl folosesc am pretenția de a simți plăcerea unei conversații interesante. Mă scoate din sărite să primesc mass-uri stupide, care caută injectarea fricii, care doresc înrobirea sufletelor și minților prin manipulare ieftină. Redau în întregime textul (este bun și “copy-paste” la ceva) cu mențiunea că scrierea impecabilă și mutilarea gramaticii nu îmi aparțin.

“Cel mai iubit om din istorie IISUS NA avut servitori, si totusi I se spunea Stapan. Na avut diploma, si totusi I se spunea Invatator. Na avut medicamente, si totusi I se spunea Vindecator. Na avut armata, si totusi se temeau de EL Na castigat nici un razboi, si totusi a cucerit lumea. Na comis nici o crima, si totusi l-au rastignit. A fost inmormantat, si totusi traieste si azi. Ma simt onorat sa slujesc un conducator care ne iubeste. Daca ai credinta in Dumneseu si in Iisus Hristos Fiul Sau.. trimite acest mesaj tuturor din lista ta. Daca nu ignoral. Daca il ignori, aduti aminte ca Iisus a spus: Daca nu ma recunosti in fata oamenilor, nici eu nu va voi recunoaste pe voi.”

          Mda… Dragi cre(ș)tini… spre ghinionul vostru nu este cea mai bună zi în care mă puteați prinde. De multe ori sunt iertător, trec cu vederea, consider că a ignora este mai ușor și mai înțelept decât a scuipa. Mi-aș dori, totuși, să nu se considere că scuip, fluidul pe care l-aș pierde e mult mai important pentru mine decât orice cauză în slujba căreia v-ați pune voi. Biserica voastră este o minciună care durează de secole, bazată pe niște invenții lipsite de orice logică, emanate de la niște bărboși bătrâni, bolnavi de mania puterii. În întreaga istorie a cre(ș)tinismului au existat prea puțini oameni inteligenți. Aceia au știut să mânuiască pârghiile manipulării, au știut să provoace teamă, să înspăimânte mințile simple și să le subjuge. Au lăsat moștenire bisericilor această rețetă și de atunci boala pe care o reprezentați persistă.

          Ca să nu fiu înțeles greșit, susțin în continuare libertatea fiecăruia de a crede în ceva, fie că se numește Dumnezeu, Allah sau în orice alt fel. Dar voi refuza cu violență orice încercare de a mi se leza dreptul de a fi liber, de a raționa. Și toți acești scopiți luptători ai crucii, toate aceste frigide care se numesc una pe cealaltă “soră” nu fac altceva decât să atenteze în mod fățiș la dreptul pe care eu îl respect, dar care, la rândul meu, cer să îmi fie respectat. Și sunt sigur, tot voi, care vă izbiți cu pumnii în piept ca niște gorile ucigașe, de dragul crucii, tot voi sunteți cei care vă îmbătați cu spirtoase ieftine prin speluncile din preajma bisericilor, mergeți acasă și vă bateți nevasta și copiii. Pentru voi cea mai valoroasă carte din literatura universală este Biblia, iar cel mai emoționant poem este De profundis. Și tot vouă vi se potrivește cel mai bine politicoasa solicitare “piei, Satană!”.

Când Sfântul Duh ațipește

Când Sfântul Duh ațipește se nasc monștrii. Care apoi se dezlănțuie. Ne înrobesc, ne manipulează, ne supun dorințelor lor nebunești de putere și batjocoresc ceea ce de fapt ar fi datori să slujească. Datorită lor în religie nu este loc pentru convingeri personale, pentru sete de cunoaștere. Nu mai este loc decât pentru bigotismul, habotnicia lor. A popilor, reprezentanții lui Dumnezeu, fiare care urmăresc exclusiv interesul personal, avantajul material cu precădere, mici anticriști deghizați în preacucernici. Mi-e silă de bărbile lor încâlcite pe care și le doresc a fi impunătoare, mi-e silă de privirea lor mincinos de cucernică, mi-e silă de glasul blând plin ochi de falsitate. Dar îmi sunt simpatici când încep să propovăduiască iubirea de aproape, milostenia și înduioșarea față de suferințele aproapelui. Mă fac să râd, uneori chiar în hohote. Dar să mă ierte sfinții părinți că nu mă înduioșază starea lor materială, că nu sunt dispus să las în cutia milei nici zece bani pe care să îi folosească ei la plata forfetarului de la firmulițe. Nu mă înduioșez deloc că preacuviosului nu îi ajunge remunerația ca să își pună benzină în mașinile confortabile pe care nu și le-a luat el ci i-au fost date de Dumnezeu.

La o primă impresie pot părea lipsit de umanitate și, mai grav, de bun simț. În apărarea mea, însă, sar argumente de necombătut. De necombătut logic și argumentat – popii sunt în stare să combată orice, oricum, dar fără a prezenta argumente. Simpla invocare a Duhului Sfânt este imperios necesar să fie suficientă. Doar că Sfântul Duh sforăie. A ațipit la început, apoi s-a cufundat într-un somn din ce în ce mai adânc din care e foarte puțin probabil să se mai trezească.

Așa că, în lipsa organului superior de control, care demult nu mai veghează la giumbușlucurile lor, tagma preoțească s-a dezlănțuit cu ardoare într-o nouă goană după aur. Dovada…? În ziua de Paști a murit un om. Un om cu frica lui Dumnezeu, mai bun decât mulți, mai rău decât alții. Sărac, totuși, că așa e țara asta. Nimic șocant – moarte naturală, de bătrânețe. În zona noastră încă se practică obiceiurile vechi, popii încasează de la credincioși (nu cred că dau chitanță!) o sumă de bani pe care popular o numim sidoxie. Că așa e la noi. Întrucât bietul decedat nu și-a permis să plătească sidoxia și fiind zgârcit(zice sfântul preot; eu zic cum dracu’ să fii, dacă nu ai bani?!) nu prea onora cutia milei cu obolul cuvenit, refuzul popii de a îl îngropa a venit firesc, pe un fond de cădere nervoasă, respectiv năruire a viselor la comoara pe care ar fi încasat-o pentru îndeplinirea slujbei. Nu voi intra în detalii ample, nu le consider necesare. Taica popa ba invoca sfintele paști (intenționat scrise fără majusculă, pentru el nu prea au valoare) ba lipsa de timp sau mai știu eu ce alte motive și motivații, ba promitea că peste trei-patru zile. Membrii comunității invocau credința creștinească, bunul simț, datoria de păstor al sufletelor, divinitatea. Când totul părea pierdut pentru sărmanul trup care aștepta să fie dat pământului una dintre bătrânele care făcuseră front comun simpatizând cu dispărutul amenință cu pro tv-ul. Și minune mare… Sfântul Duh se pogorî pe loc în inima neînduplecatului părinte, îl mustră blând trăgându-i și un bobârnac peste urechile ciulite (după zvonuri de afaceri) și îl învăță ce înseamnă cu adevărat mila creștinească și îndatoririle sale. Bătrânul fu îngropat. Ca un câine. Popa grohăi niște vorbe lăudându-l pe robul lui Dumnezeu chemat la Tatăl său ceresc, mormăi o jumătate de rugăciune și dădu startul la fuga către cimitir. Unde mai bolborosi o rugăciune și dus a fost.

Mărturisesc că nu am participat la înmormântare, totul mi-a fost povestit cu lux de amănunte, ca o anecdotă. Dar chiar și așa, întâmplarea aceasta m-a făcut să îmi doresc ca Dumnezeu să nu fi murit în somn. Pentru binele acestor infami, pentru binele fiecarui element al acestei tumori cancerigene a religiei numite Biserică, îmi doresc ca Dumnezeu să fi supraviețuit pentru a îi judeca. Altfel îi vom judeca noi în sufletele noastre.