Suflul nopții (final)

          Hamel îl privi cu gura căscată cum se îndepărtează. „O fi nebun”, îşi spuse. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre apartamentul Amandei. Se întunecase şi sub luminile artificiale umbra i se prelingea diformă pe asfalt. „De ce o iubeşti aşa de mult? De ce mai mult decât pe mine? De ce mai mult decât pe tine?” îşi auzi Hamel gândul. Îl alungă departe privind un grup de copii veseli care purtau costumaţii ciudate. Râdeau, se împingeau, ţipau, erau fericiţi. Aşa cum ar trebui să fie toţi oamenii pentru totdeauna.

         Când intră în apartamentul Amandei în nări simţi miros de dovleac copt. Ea îl întâmpină bucuroasă, îl îmbrăţişă strâns şi începu să îi vorbească repede. Îi spuse că se simte bine şi că toată ziua a trebăluit prin casă pentru seara aceea. Făcuse curăţenie, pusese masa, gătise. Îl aştepta doar pe el. Îl rugă să stea pe un scaun şi ea se aşeză pe canapea în faţa lui.

            – Ce crezi, Hamel, există vrăjitori? îl întrebă zâmbind.

            Hamel se blocă şi trăgând adânc aer în piept bâigui:

            – Vrăjitori?

            Amanda râse şi veselia ei îl făcea să se bucure şi să se teamă.

          – Vreau să îţi spun ceva. Mă bucur că a trecut nemernica aia de boală, mă bucur tare mult, şi îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine.

            Hamel încercă să se eschiveze. Negăsindu-şi cuvintele, spuse că oricine ar fi făcut la fel, dar Amanda nu îl lăsă să continue.

            – Hamel, chiar dacă mi-am revenit… Ştii… Nu vreau ca lucrurile să se schimbe. Nu vreau să vin acasă, să încui uşa în urma mea şi să mă trezesc că sunt singură. Îmi plăcea când vorbeam, când îţi simţeam sentimentele în grija pe care mi-ai arătat-o. Şi aş vrea…

          Gândurile lui Hamel începuseră să zboare din clipa în care îşi stăpâni senzaţia de ameţeală. O vedea pe Amanda ridicându-se, dezbrăcându-se provocatoare în faţa lui, lăsându-l să o privească întreagă. Apoi, dezbrăcându-l şi pe el, toate cuvintele s-ar fi oprit şi noaptea ar fi fost brăzdată doar de gemetele lor de plăcere.

           – Şi aş vrea să rămână aşa, Hamel. Aş vrea să rămânem la fel de apropiaţi, cei mai buni prieteni, cei mai…

           Zâmbi înainte să îşi termine fraza. Ochii ei spuneau ceea ce buzele se codeau să rostească. În sufletul lui Hamel izbucni explozia entuziasmului. Ea, Amanda, îi dădea de înţeles că are sentimente pentru el. Că nu îi va cere să se îndepărteze de ea, că vrea ca lucrurile să rămână la fel. De fapt, să se schimbe radical, în sensul în care visase el atâta vreme. O privi cu ochii măriţi în timp ce ea râdea. Râdea de expresia care se întipărise pe chipul lui. Îi ciufuli părul rar şi îşi apropie buzele de faţa lui. Hamel tremura când Amanda îl sărută pe frunte.

            – M-a vrăjit sufletul tău, Hamel, îi spuse Amanda ridicându-se.

           Parcă pornindu-i din viscere, Hamel îşi simţi trupul zguduit de un hohot de râs. Un hohot de râs inuman, venit din adâncurile celei mai adânci uri. „Şi eu?! Hamel, nu o poţi iubi pe ea mai mult decât pe mine! Este imposibil. Nu o să permit niciodată!” Tremurul trupului i se accentuă şi auzea ca prin vis vocea îngrijorată a Amandei. Îşi scutură capul să-şi alunge ameţeala.

           – Eşti bine, Hamel?!

         Hamel se ridică în picioare. O privi, vedea cum seninul ochilor Amandei se tulbură cu suflul groazei. Lumânările pe care le aprinsese pâlpâiau acoperindu-i chipul cu umbre. Hamel se privi scurt în sticla ferestrei. Ochii negri, părul des, întunecat, buzele gata să fie sărutate. Se privi lung neîndrăznind să se mai împotrivească impulsului care îl înspăimânta. O privi din nou pe Amanda, care se retrăgea speriată, incapabilă să ţipe. Ar fi vrut să îi ceară iertare. Striga în sinea lui, îşi striga iubirea şi spaima, dar nu se mai auzea pe sine. Îşi simţea doar sufletul zvârcolindu-se. Împreună cu Amanda, alături de ea, nu s-ar mai fi putut iubi aşa cum se iubea în acele momente niciodată. Iubirile nu se împart niciodată între oameni, trebuie să fie una singură. Chiar dacă ajunge să ucidă. „Iubirea ucide?” se întrebă Hamel. „Pe cine ucide?”

         Amanda se retrăsese în bucătărie şi îl privea înspăimântată. Nu mai avea puterea să îl întrebe dacă era bine. Nici măcar nu mai putea să îi spună Hamel. Nu mai era Hamel, era altcineva, altul. Un trup care aluneca îngrozitor prin umbră, îndreptându-se înspre ea. Amanda îi simţi degetele încleştându-i-se pe gât. Nici atunci nu ţipă, doar făcea eforturi disperate să respire. Simţi senzaţia de leşin când o voce, una necunoscută, îi şopti în ureche:

            – Nu te poate iubi, el mă iubeşte doar pe mine, pe Hamel!

        Lama cuţitului cu care tăiase dovleacul copt luci în faţa ochilor Amandei. Pentru o clipă se bucură că strânsoarea degetelor slăbise, permiţându-i să respire. Imediat, însă, simţi sărutul morţii. Rece, sub forma unei lame de cuţit. Umed, sub forma sângelui care îi păta hainele şi se împrăştia pe gresia tăcută a bucătăriei. Se întrebă doar dacă sufletul îi iese ca o răsuflare, pe nas, pe gură sau prin tăietura de la gât. Ochii începură să îi sticlească, genunchii i se înmuiară şi se prăbuşi în neant.

        Hamel privi stupefiat cuţitul pe care îl ţinea în mână şi cadavrul de pe podea. O forţă nevăzută părea că îl atrage în adâncurile unui întuneric care îl strivea. Mai auzea doar întrebarea Amandei – ești bine, Hamel?! – şi un zgomot ritmic care creştea în intensitate în acelaşi timp cu durerea pe care o simţea cuprinzându-i gleznele. Din fundătura în care era, putea auzi zvonul străzii. Maşini şi oameni, copii râzând. Râsete normale de copii, nu altceva. Nu hohote piţigăiate sau înspăimântătoare. Îşi privi gleznele. Erau cuprinse de cărămizi. Încercă să privească cerul, să se roage. Deasupra văzu doar o firmă învechită, scrisă cu litere strâmbe: „Anticariat”. Recunoscu strada lăturalnică pe care se afla. Şi hohotul de râs pe care îl eliberă convulsiv. Recunoscu totul, zidul care îl cuprindea tot mai mult, tot mai sus, până la genunchi, până la coapse, până la brâu, până la piept. Recunoştea durerea, recunoştea spaima. Îşi simţea lacrimile curgând ca şuvoaie de sânge. Sângele Amandei. Recunoştea greşeala. Şi noaptea. Şi suflul ei. Recunoştea glasul care striga în el. „Iubeşte-mă doar pe mine, Hamel, pe tine, următorul anticar!”

Suflul nopții (IV)

          Îşi aminti că văzuse pe o pagină, notat cu litere de o şchioapă, că acela capabil să folosească magia fără să dea greş a exersat-o mai întâi pe el. Teama de a îi face rău Amandei se împleti cu aceea de a nu îi izbuti încercarea. Fără să stea pe gânduri, se hotărî să încerce vraja de iubire pe propria persoană – oricum, cu excepţia clipelor petrecute cu Amanda, în care uita de toate, se dispreţuia şi se ura. Sub lumina artificială se aşeză în dreptul mesei pe un scaun care gemu plângător. „Nu e nevoie de un ritual complicat, trebuie doar să rostesc câteva cuvinte şi să spun ceea ce vreau să se întâmple. Nimic mai mult. Trebuie doar să îl invoc pe cel numit aici Eros şi să cer, să i-o cer pe Amanda. Dar mai întâi trebuie să exersez!”

            Bolborosi cuvintele urmărindu-l pe fiecare cu degetul pe deasupra paginii, apoi îşi spuse hotărât dorinţa: „Să mă iubesc!” Aşteptă. Trecu un minut, apoi două, apoi zece. Hamel încerca să simtă efectul vrăjii, închipuindu-şi că sângele ar fi trebuit să înceapă să-i clocotească, să simtă iubirea iradiindu-i prin toţi porii împreună cu impulsul căruia i-ar fi fost imposibil să îi reziste – de a se lua singur în braţe. Nu se întâmplă nimic. Închise cartea disperţuitor şi se ridică de pe scaun chiar în clipa în care becul din tavan explodă. Rămase în întuneric, simţindu-se şi mai singur în absenţa luminii. Bâjbâi până la pat şi se trânti în el fără să se mai dezbrace, spunându-şi doar că înainte de a pleca de acasă va trebui să schimbe becul. Adormi, dar somnul îi fu agitat, brăzdat de vise. Într-unul îl revăzu pe bătrân râzând. Cel mai probabil râzând de el. În ochi i se vedea străfulgerarea pe care Hamel avusese impresia că o observă. Străfulgerarea devenea tot mai puternică până când lumina totul în jur, camera, noaptea, devenea un fascicul de lumină orbitoare însoţită de un hohot de râs înfiorător. Lumina scăzu în intensitate o vreme şi apoi se stinse. Atunci, în penumbre, lui Hamel i se părea că zâmbeşte un chip, altul, cu păr lung, cu ochi care emanau căldură şi putere. Privirea aceea îl atrăgea şi îl secătuia în acelaşi timp, făcându-l să îşi simtă trupul greu şi cuprins de o oboseală nevindecabilă.

            Se trezi transpirat, când lumina dimineţii se întrevedea deja prin geamlâcul de deasupra patului. Ascultă un timp ropotul ploii mărunte care spăla caldarâmul oraşului. Îşi simţea capul greu, ca şi cum cu o seară înainte băuse prea mult, şi săgeţi de durere suportabilă îi străbăteau trupul. Se ridică şi se mustră în gând că nu se dezbrăcase. După ce îşi schimbă hainele şi înlocui becul spart se pregăti să plece spre serviciul care în ultimele zile îi devenise insuportabil. Privea mereu locul gol al Amandei şi se aştepta să o vadă revenind în orice clipă. Oricât îl bucura să aibă grijă de ea, absenţa ei de peste zi îi era din ce în ce mai greu de îndurat. Îşi încălţă pantofii, îşi aranjă părul şi porni cu paşi grăbiţi. Se întrebă dacă Amanda doarme. Dacă se gândeşte măcar la ce vorbiseră în ajun, dacă într-adevăr exclude posibilitatea de a îl iubi. Altfel. Ca pe un iubit, nu ca pe un prieten apropiat. Din nou haosul gândurilor începu să îl cuprindă, iar Hamel încercă să îi scape concentrându-se pe vitrinele magazinelor pe lângă care trecea. Se opri brusc când îşi văzu reflecţia într-o vitrină. Îşi studie postura, mai dreaptă decât de obicei. Îşi aranjă apoi hainele continuând să se privească atent şi zâmbi. Avu impresia că dinţii împinşi înafară i se dezvelesc altfel decât înainte. Şi îşi spuse că deşi nu este seducător, zâmbetul său e unul plăcut. Ajuns în clădirea în care lucra îşi salută colegii cu gesturi largi în loc să încerce să se strecoare neobservat la telefonul lui. Într-o pauză, contrar obiceiului, răspunse ironiei unui coleg cu o alta, ceea ce îi surprinse pe toţi şi îi făcu să râdă. Seara, în apartamentul Amandei, ochii lui zăboviră mai mult decât de obicei în ochii ei. Chiar îndrăzni să îi prindă mâna şi să i-o ţină în a lui în timp ce îi povestea cât de mult îi este resimţită absenţa. Înainte să i-o elibereze, îi sărută dosul palmei, în joacă, privind-o cum zâmbeşte puţin încurcată. Amandei i se părea puţin ciudată schimbarea pe care o observa la el, dar nu îl întrebă nimic. O tulbura mai degrabă durerea de cap şi tusea care, când începea, o sufoca.

            Hamel îi întinse medicamentele, o înveli până sub bărbie, o sărută pe frunte şi plecă. Pe drumul spre casă îşi reluă obiceiul de a privi oamenii în ochi şi chiar de a le zâmbi. Nu îl mai interesa cum reacţionează ceilalţi, nu îi era teamă de nimic, doar simţea că vrea să privească oamenii, să le zâmbească, să le transmită în felul acesta că el este altfel. Altfel decât ei. Că este altfel chiar decât el, cel care era cu o zi în urmă. Simţea o doză plăcută de încredere, de mulţumire de sine şi, în minte, în loc să i se mai îmbulzească dubiile şi suferinţele, îi apăreau planuri pentru un viitor mai bun. Unul care, bineînţeles, o includea pe Amanda. Când ajunse acasă îşi sună părinţii. Le spuse că  fusese angajat în sfârşit pe un post foarte bine plătit, cu responsabilităţi imense, în care calităţile sale erau necesare ca aerul. Le povesti despre iubita lui, Amanda, împreună cu care îi va vizita în curând, poate chiar de Crăciun. Exclamaţiile de bucurie ale mamei îl făceau să se simtă bine. Era împlinit, era în sfârşit un om care se simte bine în pielea lui şi, tot povestind, îi alimenta femeii manifestările de apreciere şi de bucurie. În conversaţia aceea a lor, oricât de mincinoasă ar fi fost, el devenise centrul universului. Totul era despre el, numai şi numai despre el, despre succesul lui, despre cum s-a ridicat din noroi ca să atingă norii. Când simţea că şuvoiul admiraţiei şi laudelor începea să slăbească, inventa o poveste nouă, una care să dea naştere altora. Asta îl interesa cel mai mult, mult mai mult decât suspinele pe care le auzea, din când în când, venind de departe, din pieptul maică-sii. Cu taică-su vorbi despre femei, despre cuceriri, despre Agnes, despre Amanda şi despre alte câteva care îl făcură pe bătrân să fluiere a mirare.

            – Tată, atunci când ştii să le arăţi femeilor aluatul din care eşti făcut, îţi vor cădea mereu la picioare. Şi nici nu trebuie să fii vreun prinţ frumos din poveşti, trebuie doar să le spui ce vor să audă, ce simt nevoia să audă!

            Taică-su, de la care probabil moştenise mare parte din înfăţişarea deloc atrăgătoare, care luase de nevastă prima femeie care îi ieşise în cale doar de teama de a nu rămâne singur, îl puse să jure că îi va povesti totul, cu lux de amănunte, despre fiecare femeie în parte. Hamel acceptă cu bucurie şi îl ameninţă că vor avea nevoie de multe pahare şi de o noapte întreagă. Nu simţi lacrimi de emoţie în tonul tatălui, doar un soi de admiraţie care, îşi spuse în gând, se împletea cu puţină invidie masculină. „Normal, dacă bătrânul nu s-a dedulcit cu veveriţe, îi e ciudă să ştie că eu am făcut-o”! După o vreme se plictisi. Îşi ceru scuze că trebuie să plece, dar treburi importante îi solicitau atenţia. Închise zâmbind. Se repezi la oglinda murdară din baie şi se privi în ea. Contrar altor dăţi în care îşi pleca ruşinat privirea, găsi armonie în trăsăturile sale. Nu, nu erau frumoase, nu erau ca ale bărbaţilor după care femeile întorc pe furiş privirile, la care se gândesc în întunecimi umede de noapte. Dar era un bărbat bine. Unul care, în curând, prin succesul pe care şi-l prevedea, va ajunge să îi domine pe ceilalţi.

            Zilele treceau şi schimbările prin care trecea Hamel deveniseră evidente, mai ales Amandei. În unele seri îi povestea pătruns de importanţă cum îl repezise pe unul dintre cei care sunase ca să îi ceară ajutorul. Sau cum îl pusese la punct pe un coleg pe care şi ea îl ştia de obraznic. Cum îi spusese şefului de tură că dacă nu este mulţumit de el, să se aşeze pe scaun în locul lui şi să vorbească el cu tot felul de clienţi bătuţi în cap. Ba chiar, completă, îi spusese că s-ar descurca mult mai bine în poziţia de şef, pe când bietul de el, „şefuleţul”, abia ar fi fost în stare să îngaime trei vorbe în relaţia directă cu clienţii. Pieptul lui Hamel nu îl mai încăpea, mintea sa nu mai putea să îl cuprindă şi, mai în glumă sau mai în serios, îi spunea Amandei că el este o binecuvântare pentru omenire. Devenise arogant, important, de neînlocuit pentru oricine care avea şi cea mai mică legătură cu el. Hamel era darul lui Dumnezeu pentru toţi cei care îl întâlneau.

            Deşi nu privea mereu cu ochi buni noua atitudine a lui Hamel, Amanda se bucura de schimbările în bine pe care le observa la el. Nu mai era închistat, dimpotrivă, devenise mai deschis, mai dezinvolt, chiar mai îndrăzneţ. Uneori prea îndrăzneţ, dar ea renunţase să îi atragă atenţia. Se întâmplase o singură dată, într-o seară în care Hamel o atinse mai îndrăzneţ ca oricând. Ochii ei împroşcară flăcări şi, cu câteva cuvinte spuse pe un ton dur, îi aminti care îi era locul. I se păru că atunci atitudinea lui Hamel și întreaga sa încredere în sine se năruiesc. Îl lăsă să plece ca un câine cu coada între picioare, deşi văzându-l, îi veni să îl oprească şi să îşi ceară scuze. Dar în seara următoare incidentul fusese uitat şi Hamel cel vechi se pierduse în amintire, lăsându-i locul încă o dată celui nou.

Suflul nopții (III)

          La câteva luni de când se cunoscuseră, pe la mijlocul lui octombrie, Amanda se îmbolnăvi. O pneumonie o ţintui la pat şi, deşi nu îi plăcea să o vadă bolnavă, Hamel se bucură. Pe el îl sunase primul să îi dea vestea proastă şi tot pe el îl însărcinase să îi poarte de grijă. Seara, când pleca de la serviciu, Hamel trebuia să se îngrijească de Amanda. Îi făcea cumpărăturile, îi servea masa, îi făcea ceaiuri, îi dădea medicamentele. Se simţea util, se bucura nu numai că legătura dintre ei se strângea, dar şi pentru că, prima oară după multă vreme, i se părea că are un rost. Unul pe care i-l dădea nu numai iubirea pentru Amanda, ci şi posibilitatea de a o arăta. Intra zâmbitor în apartamentul ei cu cheia pe care i-o dăduse ea şi se simţea ca acasă. Îşi punea haina în cuier, o saluta, o săruta pe frunte şi o întreba cum îi fusese ziua. Apoi îi povestea şi el câte ceva şi chiar încerca să o facă să râdă, deşi ştia că hohotele ei se încheiau mereu cu un acces de tuse îngrozitoare. Într-o seară, pe când se îndrepta cu paşi grăbiţi înspre momentele lui de fericire, Hamel zări pe o alee lăturalnică o lumină puternică, a unui magazin de care nu îşi amintea. Curios, gândindu-se că ar putea găsi ceva care să îi aducă bucurie Amandei, cercetă vitrina. Cărţi vechi, cu coperte roase de vreme, cu file îngălbenite de timp şi transformate de mult în uitare, îi captivară privirile. Intră pe uşa scundă, neluând în seamă un clopoţel care sună răguşit. Dintre rafturi se desprinse silueta unui bătrân cu părul foarte alb, adus de spate, dar cu faţa netedă, aproape tinerească. Îl salută privindu-l pătrunzător şi îl întrebă dacă poate să îi fie de folos cu ceva. Hamel ridică din umeri. Nu ştia dacă bătrânul i-ar fi fost de ajutor, dar se gândi că o carte ar putea să o bucure pe Amanda. Neştiind ce să aleagă ceru una cât mai puţin prăfuită şi ceva mai nouă. Nu ar fi dorit ca pagini îmbâcsite şi pline de praf să îi provoace Amandei tusea, prefera să o facă el cu glumele lui.

            – Poate ceva de dragoste? întrebă vânzătorul cu voce obosită.

            – De dragoste să fie, da, de dragoste.

            – Veselă sau tristă?

            Lui Hamel i se păru că în ochii mici ai bătrânului pentru o clipă apăruse o străfulgerare. Îşi alungă senzaţia neplăcută şi ceru o poveste de dragoste cu final fericit. Doar nu era să îi stoarcă lacrimi Amandei cu nenorocirile altora când şi ei doi le aveau pe ale lor!

            – Nu, nu, iubirea dumitale. Veselă sau tristă?

            Hamel mări ochii. I se părea că bătrânul râde în sinea sa de el.

            – Se vede că e tristă, continuă bătrânul, deşi mi se pare că o înveseleşte ceva. Poate o mică speranţă?

            În gândul său Hamel îşi răspunse că nu este loc de speranţă şi privirea i se întristă. Atunci bătrânul chicoti. Se afundă în cel mai întunecat colţ al încăperii şi după câteva clipe reveni tuşind. Ţinea sub braţ o carte pe coperta căreia nu scria niciun cuvânt. Apoi, răvăşind un raft înterg, scoase cu exclamaţii de bucurie o alta pe care i-o întinse lui Hamel. După ce îi plăti, bătrânul îi întinse şi cartea pe care încă o ţinea sub braţ.

            – Pe asta ţi-o dau gratis. Dacă nu o foloseşti, să mi-o aduci înapoi!

            Vocea îi sunase altfel, joasă, dogită, poruncitoare. Hamel luă cărţile intrigat şi dădu să spună ceva, dar bătrânul îi întorsese spatele şi se îndepărtă printre rafturi.

            În acea seară Hamel nu îşi putu scoate din minte bătrânul şi cartea pe care o primise. Nici vocea, care încă îi răsuna în urechi, poruncitoare. Amanda îl întrebă de câteva ori ce are, dar Hamel  nega mereu că i s-ar fi întâmplat ceva. După o oră, pretinzând că îl doare capul, se pregăti să plece acasă. O lăsă pe Amanda în pat, după ce îi întinsese, aşa cum se obişnuise, medicamentele şi paharul cu apă. În cămăruţa sa se trânti pe pat şi începu să citească acea carte care îl intriga pe măsură ce o parcurgea pagină cu pagină. Vorbea despre spirit, despre suflet şi despre trup, despre puterea gândului şi despre capacitatea omului de a-şi impune voinţa în faţa universului şi a altor oameni. Întâlni în dese rânduri cuvântul „magie”, dar nu îl luă în seamă pentru o vreme. Găsi sfaturi, incantaţii, avertizări. La un moment dat închise cartea cu mintea vuindu-i de gânduri. „Ce nebun mai crede în magie în ziua de azi?!” Cartea însă îl chema înapoi paralizându-i voinţa de a mai face altceva, în timp ce o idee i se înrădăcinase în creier. „Dacă aş încerca să aplic ceea ce citesc? Dacă aş putea, cu ajutorul supranaturalului, aşa cum scrie aici, să o fac pe Amanda să mă iubească?”

            De câte ori alunga acel gând, tot de atâtea ori revenea la el. Îşi punea singur obstacole doar cu scopul de a le demonta. „M-ar iubi Amanda pe mine, cu adevărat, sau i-ar fi voinţa paralizată?” Se zbătu toată noaptea în aşternutul său, cântărind ce ar fi mai uşor de suportat, o iubire pe care ştia că nu o câştigase, sau o aşteptare veşnică, una al cărei final nu putea fi altul decât Amanda prinsă de braţul unui alt bărbat. Se mai întrebă dacă, totuşi, nu exista şansa ca Amanda să fi început să simtă deja pentru el mai mult decât prietenie. Poate un început de gând care s-ar fi putut transforma în iubire, alimentată de delicateţea lui şi de îngrijirile pe care i le dă. Încercă să deschidă o discuţie pe tema iubirii chiar a doua zi, dar regretă amarnic. Amanda, fără să îşi dea seama cât de mult îl rănea, îi dădu de înţeles că între ei nu poate să fie nimic mai mult decât prietenia care deja îi legase.  Discuţia nu îi alungă numai dubiile, ci îl făcu să se şi hotărască: viaţa fără Amanda era de o mie de ori mai insuportabilă decât orice proces de conştiinţă, orice vinovăţie nerostită de a îi lega voinţa. Tot drumul spre casă îşi repetă câteva cuvinte pe care le reţinuse: „În spirit şi prin spirit există stelele şi demonii”. Era convins că stelele din sufletul său, iubirea pe care o simţea pentru Amanda, era ceea ce trebuia să fie oglindit, prin magie, şi în inima ei. „Pentru că în inimă, îşi aminti, sunt şi Pământul, şi Cerul, şi stelele, şi focul şi vântul şi tot ce există acum şi a existat vreodată”.

            – Singurul lucru pe care nu îl ştie inima, pe care nu îl poate conţine, este viitorul. îşi spuse, răsfoind nerăbdător paginile cărţii.

Suflul nopții (I)

„Căci nu există nimic în lumea vie care să fie atât de diform încât să nu aibă suflet şi, paralel, darurile acestuia.” – Marsilio Ficino –

            Indiferent cum sunt, mari sau mici, oraşele au obiceiul prost de a apăsa oamenii. De a-i apăsa atât de mult încât îi pot duce la pierzanie. Singura diferenţă este modul în care se întâmplă. Oraşele mici se pot transforma, de multe ori, în chichineţe, în camere de locuit în care ţi se pare că te sufocă totul. Că pereţii se strâng, că tavanul începe să îţi apese pe umeri. Simţi că ai vrea să îţi deschizi braţele, aripile, şi să cuprinzi nemărginirea. Doar că nemărginirea nu încape nicicum în locul în care eşti, în locul acela strâmt, şi atunci ori eşti nevoit să îţi iei câmpii, ori trebuie să strângi din umeri, să laşi deoparte visele la necuprins şi să te înrădăcinezi în ceea ce eşti: Nimic.

            În oraşele mari se întâmplă la fel, dar spiritul poate fi zdrobit exact de ceea ce căuta. Aşa se întâmplase şi cu Hamel. Fugise. Fugise dintre ai lui, dintre toţi cei pe care îi cunoştea doar pentru a-şi face un rost în pântecul Nemărginirii. Ca pe mulţi alţii, Marele Oraş îl înghiţise pe nerăsuflate şi Hamel se bucură. De multe ori, în primele luni de la sosire, se oprea din drumul de la serviciu înspre casă, să caşte gura. Să se minuneze de vitrinele luminate, de reclamele strălucitoare aşezate pe blocurile înalte. Se pierdea în mulţime, purtat de graba acesteia, de şuvoiul de oameni care curgea nestăvilit. Încercase nu de multe ori să privească feţe, să zâmbească, să salute, să facă o cunoştinţă măcar din priviri. Îl încânta să umble, vara, în mijloacele de transport murdare, duhnind a transpiraţia călătorilor, spunându-şi că prietenii lui din copilărie ar crăpa de ciudă că nu pot fi şi ei alături de el. Iarna zgribulea, în aceleaşi mijloace de transport prin ale căror încheieturi ruginite sufla vântul îngheţat şi se strecura ploaia. Hamel fusese entuziasmat că, încă de când ajunsese, cu toţi banii pe care îi dăduseră părinţii şi ceva împrumuturi făcute, reuşise să se aranjeze destul de bine. Destul de bine pentru început, până când, în urma unei ascensiuni fulminante în care credea, s-ar fi ridicat deasupra oraşului pentru a şi-l aşeza la picioare, aşa cum văzuse că se întâmplă în filmele cu oameni de succes.

            Visa, îndrăznea să viseze. Îndrăznise să-şi deschidă aripile şi să îşi părăsească viaţa sigură şi plictisitoare, oraşul mic capabil să îi zdrobească idealismul, şi ajunsese departe. Departe de casă, în măduva unui mecanism căruia toţi îi spuneau oraş; un mecanism care îl morfolea pe fiecare dintre cei care îndrăzneau să calce în el, care îi uza pe cei care rămâneau, care indiferent de câte înmormântări ar fi văzut pe străzile sale nu s-ar fi oprit niciodată. Pentru că mereu idealiştii sunt gata să îi înlocuiască pe cei care se pierd cu totul; pentru că amatorii de plăceri mereu vor căuta să îşi cheltuiască sufletul alături de cât mai mulţi care li se aseamănă; pentru că săracii îşi îndură mai uşor sărăcia văzând că nu sunt singuri, dimpotrivă, simţindu-se majoritari şi, în anumite momente, superiori – un sărac de oraş mare este de o mie de ori superior unui mic burghez ascuns în vreun orăşel necunoscut de nimeni. Oraşul cel Mare – un malaxor în care Hamel, fericit ca adolescenţii plecaţi la război bucuroşi că vor fi carne de tun, se aruncase cu capul înainte, hotărât să gripeze maşinăria infernală, să o învingă.

            Nu accepta ideea vreunei înfrângeri chiar dacă trebui să se mulţumească să trăiască într-o cameră înghesuită, mucegăită, în care abia reuşea să respire. O cameră de la demisolul unei clădiri cenuşii, în care avea loc doar de un pat, de un dulap pe care nu reuşea niciodată să îl închidă din pricina hainelor, deşi nu erau prea multe; de o masă parcă făcută în batjocură, cu picioarele strâmbe, peste care mai trecuse și mânia timpului, şi de două scaune care scârţâiau şi trosneau din toate încheieturile atunci când Hamel îşi făcea curaj să se aşeze pe vreunul dintre ele.

            La început spaţiul dezgustător în care trebuia să trăiască îl entuziasmă. În loc să se descurajeze, să se înspăimânte, să se gândească măcar să se întoarcă acasă, Hamel îşi simţea pieptul cuprins de hotărâre şi de încredere. Chiar îi era poftă să sufere, să ducă lipsuri, tocmai pentru a-şi putea gusta şi mai mult ascensiunea, succesul, atunci când lucrurile ar fi devenit din ce în ce mai bune. Timp de doi ani răbdă de foame în unele nopţi, răbdă de frig şi de singurătate. Oricât încercase, nu reuşise să-şi facă prieteni printre oamenii prea ocupaţi să meargă cu capul în pământ înspre birourile în care îşi pierdeau viaţa şi apoi, seara, înspre apartamentele minuscule, un alt fel de coşciuge în care, pentru câteva ore, îşi odihneau leşurile vii. Pe Hamel nu îl descurajă această robotizare a oamenilor, îl motivă şi ea. Încercă să se apropie de unii colegi de la muncă, încercă să îşi deschidă sufletul şi să îi atragă în lumea lui în care totul era ideal şi visare. Dar nu îşi găsise locul potrivit, între oameni care nu trebuia decât să apese pe butoane şi să aştepte, cu privirea pierită, să treacă cinci minute pentru a le apăsa din nou. Singurătatea începea să îl roadă şi să îl slăbească – întrerupsese orice legătură cu familia după ce maică-sa, înlăcrimată, îl conjură să se întoarcă acasă. Într-o seară îi telefonase, sătul de preaplinul singurătăţii lui, îi povesti lucrurile prin care trecuse, prin care trebuia să treacă şi care uneori îl exasperau. Un loc de muncă nesatisfăcător, o cocină căreia îi spunea casă şi, mai ales, singurătatea. Singurătatea care îi măcina oasele, sufletul şi speranţele. „Cum să mergi mai departe dacă nu ai cui să-i împărtăşeşti ceea ce visezi?! Şi cum să suporţi toate relele care ţi se întâmplă, dacă nu ai un umăr pe care să îţi sprijini capul plin de gânduri sau trupul obosit de prea multe pahare?!”

            Reuşise să lege câteva amiciții sporadice. Una la primul loc de muncă, dar după ce îl schimbase timpul nu-i mai permitea să îşi revadă prea des prietenul. Încercară să mai vorbească la telefon din când în când, apoi totul se stinse. Prea mult timp investit în nimicuri ajunsese să îi obosească pe amândoi şi, fără să îşi spună, renunţară unul la altul. Îi era ruşine să intre în vorbă cu cei de vârsta sa, pe stradă, în cârciumi, oriunde. Uneori se uita insistent la câte o persoană, chemând-o din ochi, implorând-o să vadă dincolo de aparenţe, să îi ghicească singurătatea şi să i se alăture la câte o masă prin diverse baruri insalubre. Dar privirile nu îi erau niciodată înţelese. Bărbaţii le percepeau ca pe o agresiune şi, nu de puţine ori, Hamel fusese apucat de guler şi scuturat bine, ba chiar pocnit şi lăsat să alunece moale pe locul său. Femeile îi zâmbeau dispreţuitor şi căutau să evite un al doilea contact vizual, considerându-l deloc atrăgător, dimpotrivă.

Sam (final)

          Trupul i se înfioră şi pentru o clipă umerii i se strânseră în tremur. Aştepta ascultându-şi răsuflarea. Strânse puternic mânerul de lemn al secerii şi cu paşi egali se îndreptă spre cel de-al treilea perete. Se aplecă şi desfăcu borcanul în care păianjenul captiv amorţise din nou. Îl întoarse cu gura în jos şi îl lăsă să îi cadă în palmă. Îşi strânse palma căuş, simţind în ea mişcările insectei.

           -Iată-mă, rosti cu glas hotărât, acesta sunt eu. Eu, cel care îşi descoperă chipul în căutarea încarnării în tine. Iată-mă, gata să mă alătur ţie, gata să îţi aparţin. Iată-mă oferindu-mă prin acest sol pe care ţi-l trimit ca să mă recunoşti. Recunoaşte-mă după chip, după suflet, după sânge. Recunoaşte-mă şi vino să mă îmbrăţişezi, să devenim în întunecimile tale nefiinţă şi uitare.

           Samhainn îşi desfăcu palma în care păianjenul prinsese viaţă. Cu grijă, fără să facă mişcări bruşte, îşi apropie mâna de rana sângerândă. Apoi, tot fără grabă, o presă cu întreaga palmă. Strivi păianjenul de rana dureroasă, şi trupul chitinos al insectei căpătă o nuanţă roşie şi vâscoasă.

          -Iată-mă, recunoaşte-mă prin acest vestitor pe care ţi-l trimit ca să îţi arate darul pe care îl ofer. Recunoaşte-mă prin fierbinţeala dorinţei de a mă alătura ţie şi prin gustul a ceea ce alţii numesc sacral viaţă. Recunoaşte-mă şi îmbrăţişează-mă şi găzduieşte-mă veşnic în beznele tale!

          Afară, din întunericul nopţii răsună, repetat de câteva ori, un croncănit de pasăre. Samhainn nu auzi nimic, privirea îi era injectată, trupul începuse să îi tremure şi răsuflarea îi devenise accelerată. Îşi privi podul palmei pătate de sânge în care zăcea trupul strivit al păianjenului. Îl lăsă să îi cadă din mână şi privirea i se ridică înspre bolta întunecată a criptei. I se păru că pe tavan se mişcă ceva şi îşi încordă toate simţurile, repetând obsesiv: „iată-mă, recunoaşte-mă.”

           Brusc sări în picioare şi înmuindu-şi degetele în sângele care încă se scurgea din rană, strigă:

           – Recunoaşte-mă! Recunoaşte-mă după eternitatea muritorilor la care renunţ pentru a deveni una cu tine, nume rostit cu spaimă. Iată-mă dăruindu-ţi viaţa mea şi orice altceva, totul, pentru odihna în întunericul tău!

           Îşi trasă din nou pe frunte o linie verticală, cu degetele pline de sânge. Apoi, grăbit, din trei paşi ajunse în faţa desenului pe care îl făcuse pe al patrulea zid al criptei.

           – Iată-mă întrerupându-mi eternitatea vieţii pentru a ţi-o oferi ţie. Iată-mă înjumătăţind-o, gata să o împart cu tine oriunde m-ai duce, oriunde m-ai ascunde de amintirea ei.

         Îşi pipăi din nou rana, căutând să o deschidă cu vârful degetelor. Sângerarea i se înteţi şi cu degetele pline de acea sevă a vieţii sale, Samhainn îngroşă linia cu care înjumătăţise semnul infinitului. Apoi îşi rezemă fruntea de peretele rece şi aşteptă tremurând puternic. Frigul începuse să îl pătrundă. Îşi dezlipi fruntea de zid, se îndreptă de umeri şi murmurându-şi cuvintele de chemare privi în jur. I se păru că în lumina slabă a felinarului zăreşte alunecând o umbră. Se lumină la faţă şi îşi începu incantaţia cu mai multă forţă. Glasul îi devenea mai puternic, deşi i se părea că umbra se apropie.

           – Iată-mă, te chem pregătit să mă ofer, aşteptând să mă recunoşti. Sunt aici!

          Făcu în grabă câţiva paşi înspre zidul pe care i se păru că zărise apariţia umbrei. Cu un efort, căutând să îşi stăpânească tremurul şi respiraţia, Samhainn îşi încordă simţurile. Căuta cu ochii o mişcare pe care să o identifice, aştepta un zgomot, un freamăt de mantie, orice semn auditiv care să îi anunţe încă o prezenţă în acel loc. Mai făcu doi paşi, puţin aplecat de umeri. O umbră se lungi întinzându-se pe ciment şi se prelinse pe zidul din spatele său. Încă o clipă de aşteptare care păru o eternitate. Nimic, doar umbra lui, lăţindu-se, luând diferite forme în bătaia slabă a felinarului şi împrăştiindu-se pe ziduri imitându-i mişcările.

           – Iată-mă, te chem pentru a douăsprezecea oară, recunoaşte-mă!

          Glasul lui Samhainn îşi pierduse toată forţa devenind un geamăt plâns, un suspin scăpat înspre nicăieri, doar o fărâmă de suflet aruncată inutil în neant, încă o speranţă sfărâmată care să îşi găsească locul în mormântul imens pe care oamenii îl numesc lume. Umerii îi căzură şi braţele îi atârnau inerte pe lângă trup. Pieptul îi sângera şi dâre calde de sânge i se prelinseseră pe piept şi pe braţ. Simţi ca prin vis cum câteva picături ajung pe încheietura mâinii, şi strânse mai puternic mânerul secerii. Se repezi la sticla de whiskey şi luă o gură zdravănă. Băutura îi arse gâtul şi îl făcu să se scuture. Ochii i se înceţoşară şi câteva lacrimi îi alunecară pe obraz. Răsuflă adânc şi râse. „Ce nebunie!” îşi spuse.

           – Iată-mă, te chem pentru ultima oară, recunoaşte-mă în noaptea asta în care barierele dintre lumile noastre sunt atât de slăbite, spuse cu glas pierit.

          Începu să râdă din ce în ce mai tare, hohotea şi lacrimile i se prelingeau pe obraz. Se repezi spre oglinda spartă şi ridicând-o se privi în ea. Îşi privi fruntea murdară de cenuşă şi de sânge. „Recunoaşte-mă”, spuse în gând, şi cu privirea afundată într-un ciob al oglinzi îşi împrospătă dâra de sânge de pe frunte.

           – Recunoaşte-mă! strigă brusc, cu disperare.

           Pentru prima oară i se păru că nu este glasul lui, că este al altcuiva şi că nu regăseşte nimic uman în el. Îşi mai privi o dată chipul răvăşit şi spuse:

           – Te recunosc după chipul tău, îmbrăţişează-mă! Te recunosc după aripile tale, murmură oprindu-se în faţa fluturelui ţintuit de perete.

           Se împletici până în locul în care credea că lăsase să cadă trupul strivit al păianjenului.

          – Te recunosc după mesagerul tău şi după darul pe care mi-l aduce. Te recunosc după timpul pe care nu îl mai vrei şi tânjeşti să mi-l oferi mie, îmbrăţişează-mă! Îmbrăţişează-mă! strigă, ajungând în dreptul semnului infinitului, pătat de sânge de pe perete.

          Afară totul era tăcut. Noaptea adâncă se liniştise şi nimic nu o mai tulbura. Nicio pasăre, niciun animal, nicio pală de vânt. Copacii înţepeniseră neîndrăznind să mai tulbure liniştea mormântală şi somnul morţilor. Cerul era acoperit de o pâclă metalic-alburie care lăsa împresia că se coboară tot mai mult spre pământ. Fuioare de ceaţă învăluiau sufocant capetele aprinse ale stâlpilor de iluminat. Totul devenise nemişcare, numai Samhainn, între zidurile sale, murmura fără să se mai poată opri: „Iată-mă, recunoaşte-mă”!

          Strivi sub călcâiul bocancului rămăşiţele oglindei care ţipară scurt. Repezindu-se, smulse fluturele ţintuit de perete şi îl lăsă să cadă pe ciment. Se împletici, clătinându-se, să se răzbune pe trupul strivit al păianjenului. Îl căută cu privirea tulbure, dar nu îl găsi. Se întoarse şi îşi aţinti privirea asupra semnului infinitului. Se gândi să se apropie, să îl privească şi să îl scuipe. Chiar îşi păstră în gură saliva, refuzând să o înghită. Făcu un pas nesigur, apoi încă unul. Umbra i se alungi pe pereţi şi îl urmă în cădere. Lovi cu fruntea cimentul rece şi un zgomot surd, un icnet, întrerupse liniştea. Ochii lui Samhainn priveau în gol, prea departe pentru a se şti unde. Pe colţul buzelor, dintre ele, i se prelingea un fir subţire de sânge amestecat cu salivă. În dreptul pieptului său cimentul începu să se înroşească tot mai tare, părând că se topeşte şi devine lichid. Partea stângă îi era puţin ridicată şi de sub ea se întrezărea o lucire timidă de metal ruginit înfipt în inima unui muritor, fără a se mai opri în vreun os, ca şi cum i-ar fi confirmat: „te recunosc”. Flacăra felinarului, parcă înfiorată, clipi tremurător şi se stinse. Afară se auzi o pală de vânt. Frunzele ruginii ale copacilor foşniră şi câteva, desprinzându-se de ramuri, plutiră fără grabă înspre pământ, ca şi cum ştiau ce le aşteaptă: a doua zi le va mătura cineva şi, până seara, va şi uita că a făcut-o. Iar lumea îşi va continua, înfiorată, mersul.

Sam (V)

          Pentru o clipă gândul lui Samhainn zbură departe, dincolo de întuneric, dincolo de porţile cimitirului şi se opri printre oameni. Îi vedea, cu ochii minţii, deghizaţi în personaje înspăimântătoare, aprinzând noaptea cu zgomote, cu râsete şi cu veselie. Un vacarm îngrozitor menit să înspăimânte orice era nemuritor. „Oameni care pentru o clipă de viaţă în plus îşi alungă eternitatea”, gândi. „Superstiţíi prosteşti, transmise din generaţie în generaţie, preluate de la oameni fără minte. La fel de lipsiţi de minte ca mine, care în loc să mă veselesc pe undeva îmi petrec ziua de naştere, sau noaptea de naştere, în cimitir. Doisprezece ani, bătrâne Adrian! De atunci, din anul în care m-ai părăsit şi tu, nu am făcut decât să trăiesc zadarnic, dintr-un an în altul, transformându-l pe fiecare în aşteptare. În aşteptare inutilă devenită obicei prost, dacă nu cumva nebunesc. Dar e timpul!”

         Se aşeză în genunchi în mijlocul criptei, simţind cimentul rece cum îl înfioară şi câteva clipe aşteptă în tăcere. Felinarul pâlpâia liniştit lângă el şi totul în jurul lui nu mai era decât tăcere întreruptă de o respiraţie puţin precipitată. Rosti cu glas domol, aproape şoptit:

          – Nu ştiu cum să te numesc, unii te cheamă Înger, alţii Spaimă, alţii Întuneric. Orice ai fi, suflare, boare de vânt, aripă de întuneric, flacără stinsă, aşteptare, risipă, ruină, orice ai fi, ca în fiecare an eu te chem Moarte. Te chem aici, în locul în care ţi-am scăpat printre degete, în locul în care trebuia să mă găseşti, în care, probabil, mă găsisei şi doar mă amânai amuzându-te. Te chem eu, copilul îngropat într-o lume şi dezgropat în alta, a vieţii, dispus să mă ofer ţie pentru totdeauna şi în vecii vecilor, acceptându-mi neputinţa de a mă întoarce. Sunt pregătit şi te conjur să ieşi din ascunzişul tău, să îmi învălui trupul în tenebrele tale şi să mă desparţi de tot ce nu mai vreau să fiu, aşa cum ar fi trebuit să o faci cu treizeci şi trei de ani în urmă. Sunt gata să mă ofer şi să îţi fac voia de a îţi deveni recoltă, chiar astăzi, chiar acum, eu, viaţa licărită în ziua morţilor. Sunt gata să te îmbrăţişez frăţeşte, să devenim unul singur şi, împreună, uitare. Îţi aduc ofrandă eternitatea mea şi mi-o şterg de pe frunte ca să îţi aparţină ţie, iar eu să fiu parte din tine.

          Spunând acestea, Samhainn îşi şterse cu dosul palmei fruntea. Se ridică, prinse sticla cu apă şi, udându-şi degetele cu câţiva stropi, îşi trasă pe frunte o linie verticală.

          – Aici trebuie să se sfârşească eternitatea mea şi să devină a ta. Iată, o împart cu tine!

          Cuvintele îi răsunară puternic şi ecoul lor, lugubru, se sparse de pereţi. Se îndreptă înspre peretele de care sprijinise oglinda. În timp ce mergea, îşi acoperi capul cu gluga hanoracului negru pe care îl purta. Ridică oglinda la nivelul ochilor şi se privi în ea.

          – Iată-mă, acesta sunt eu. Priveşte-mi chipul, cunoaşte-mă şi află că mă ofer ţie. Mă ofer fără teamă, doar cu dorinţă. Nu mă ascund în spatele vreunei măşti, nu caut să te înspăimânt în vreun fel, doar te chem să devenim întreg în nefiinţă.

          Cu un gest brusc îşi descoperi capul şi privi în oglindă fix, intens, murmurând:

          – Acesta sunt eu, eu al tău, cel care se oferă, gata să îţi dăruiască chipul, trupul şi viaţa în schimbul uitării. Acesta sunt eu, cel care te aşteaptă aşa cum îl ştii şi îţi va fi imposibil să nu mă recunoşti. Îmbrăţişează-mă!

          Lăsă oglinda să cadă şi aceasta se sparse cu un zgomot ascuţit, ca de avertizare. Cu paşi hotărăţi, Sam se îndreptă înspre sticla de whiskey. O duse la gură, înghiţi, apoi, se aşeză din nou în genunchi. Îşi dezbrăcă hanoracul şi rămase la bustul gol. Prinse secera şi îi apropie vârful ascuţit, plin de rugină, de o cicatrice care îi brăzda pieptul în partea dreaptă.

          – Iată-mă oferindu-mă ţie, să devenim unul, să devenim întreg în uitare. Iată-mă gata să mă ofer aşa cum eram când m-ai pierdut atunci! Vino şi coseşte-mă, seceră-mă pe locul în care stau, pentru că în faţa ta nu mai sunt decât o lumină lipsită de mândrie, o pâlpâire care îţi aşteaptă suflarea!

          Îşi înfipse vârful secerii în piele şi îl lăsă să alunece gemând scurt. Sângele porni să îi curgă din rana deschisă, prelingându-i-se pe piept. Îşi atinse rana cu vârful degetelor şi o presă în aşa fel încât sângerarea să se înteţească.

          – Aşa cum sângele acesta curge din mine, viaţa mea să curgă din mine în tine, iar sângele meu să ne unească întru totul, să îţi ude ogoarele întunecate pe care ţi-a venit vremea secerişului!

         Se ridică şi se îndreptă înspre peretele pe care reuşise să ţintuiască fluturele. În mâna dreaptă încă ţinea secera cu rugina pătată de sânge. Îşi trecu vârful degetelor peste piept, simţind vâscozitatea sângelui, apoi, cu mare grijă, atinse aripile fluturelui.

          – Iată-mă, recunoaşte-mă după această ofrandă pe care o ofer. Recunoaşte-mă după chipul meu neferit, recunoaşte-mă după râul din mine care să îţi facă plăcere, recunoaşte-mă după aripile mele pătate care îşi caută viaţă pentru a putea bate din nou. Sunt eu, Samhainn, cel mort cu treizeci şi trei de ani în urmă, cel pierdut de tine, care caută să se întoarcă acasă, acolo unde îi e locul. Recunoaşte-mă şi redă-mi trupului de umbră sufletul rătăcitor! Te invoc, te chem, nu ca să îţi poruncesc, doar ca să mă ofer!

          Felinarul pâlpâi şi flacăra sa plăpândă păru că dă se stingă, dar doar pentru o clipă. În următorul moment păru că luminează mai tare, că răspândeşte umbre mai dense. Samhainn privea în jurul său ca în transă, cu pieptul pătat de sânge, cu un abur subţire ieşindu-i dintre buze. Dincolo de zidurile criptei răbufni o pală de vânt şi un copac trosni scurt, ca un geamăt care străpunge noaptea.

Sam (IV)

          După o vreme în care resimţi liniştea nopţii şi în gânduri, reuşind să le calmeze, Samhainn se ridică şi părăsi mormântul lui Adrian fără să mai scoată o vorbă. Îşi strânse haina pe trup şi cu umerii plecaţi, cu ochii sfredelind pământul se îndepărtă. În loc să se îndrepte spre poarta cimitirului, însă, porni pe aleea pietruită care îl străbătea. Inspiră adânc aerul rece şi oftând îşi mută privirea spre cer. Apoi, pe măsură ce paşi îl îndepărtau, privea câte o cruce, câte un copac, câte un stâlp de iluminat artificial ca şi cum ar fi căutat să şi le întipărească în minte sau să îşi ia rămas bun. Nu avea nevoie de repere, de coordonate. În ultimii doisprezece ani în fiecare noapte de treizeci şi unu octombrie se ducea în cripta în care fusese găsit – de fapt, cum mai spuneau Adrian şi doctorul, în cripta în care se născuse. Cunoştea drumul cu ochii închişi şi ar fi nimerit locul şi orb.

          Când ajunse în dreptul ei, alunecând ca o umbră întunecată printre morminte, se opri. Se roti şi privi de jur împrejur, aşa cum făcea de fiecare dată înainte de a intra în acel sălaş de moarte. Apoi deschise uşa criptei fără să îi bage în seamă scârţâitul jalnic. Păşi înăuntru şi, aşa cum făcuse şi Adrian cu treizeci şi trei de ani în urmă, bâjbâi pe peretele rece căutând felinarul. Îl aprinse şi umbre firave se împrăştiară în interior. Ridică felinarul în dreptul ochilor şi privi cu ochii mijiţi, deranjaţi de lumină, înspre unul din colţurile criptei. Se îndreptă spre el, se lăsă pe vine şi începu să caute într-un rucsac ferfeniţit pe care îl păstra acolo. Rânji amintindu-şi cum, într-o noapte, căutându-l, s-a speriat că i-a fost furat. De fapt, cu un an înaintea întâmplării îi schimbase locul, mai degrabă îl aruncase cu disperare şi uitase. „Cine naiba să îl fure, morţii?!”, îşi spuse liniştindu-se după ce îl găsise. De atunci, deşi trecuseră ani buni, venea în fiecare dimineaţa care preceda vizita lui nocturnă în criptă să se asigure că toate sunt la locul lor.

          Scoase din rucsac o sticlă cu apă, apoi o cutiuţă, un borcan în care stătea liniştit un păianjen, o altă cutie mai mare, un os uscat din pieptul unei păsări, un vas mic de porţelan ciobit şi, apoi, cu grijă, o seceră ruginită. Le înşiră pe toate în faţa lui şi le privi parcă ezitând. „Dacă aş fi fumat, cu siguranţă acum ar fi fost momentul să îmi aprind o ţigară”. Samhainn nu fuma; aşa cum unora le lipseşte puterea de a renunţa la un asemenea viciu, lui îi lipsea puterea de a dori să se apuce. Şi acest lucru era valabil şi în alte privinţe. După moartea doctorului, cu toate străduinţele lui Adrian, Sam devenea tot mai apatic şi părea că îi este lene până şi să trăiască. Aşa şi spunea, râzând în barbă, certându-se singur în anumite momente, că ar trebui să îşi învingă lenea ca să înceapă să trăiască. Încercase de câteva ori, dar de fiecare dată efectele fuseseră dureroase – suferinţe, dezamăgiri, însingurări. Nu se regăsea între oameni orice ar fi făcut, de aceea moartea groparului Adrian reprezentase, pentru el, o condamnare ireparabilă la singurătate. „Măcar aş fi putut să fac un efort”, spuse, ca şi cum ar fi vorbit cuiva. „Dar acum nu mai este vreme, e ceasul. Chiar aşa, cât să fie ceasul? Trecut de miezul nopţii sigur, dar nu cred că e unu. Iar m-ai ţinut de vorbă, bătrâne Adrian!”

          Suflă greu, ca omul hotărât să înceapă o treabă obositoare. Deschise cutia mai mare şi, cu grijă, îi turnă conţinutul în vasul ciobit. „Cenuşă… peste ea turnăm puţină apă”, mormăi în timp ce respecta întocmai indicaţiile pe care şi le dădea singur. Amestecând cu degetul continutul consistent al vasului – turnase foarte puţină apă, în aşa fel încât cenuşa să devină asemănătoare unei paste – se apropie de unul dintre pereţii criptei şi desenă, înmuindu-şi de mai multe ori degetul în vas, semnul infinitului. „Să fiu iertat, nu am fost niciodată bun la desenat cu cenuşă pe pereţi, nici măcar la desenat, o fac numai o dată pe an”, îşi ceru scuze întunericului. Aşeză vasul jos după ce îşi mai plimbă degetul o dată în el, apoi îşi desenă pe frunte, aşa cum putu, acelaşi semn. Din câţiva paşi ajunse la obiectele înşirate pe jos şi prinse borcanul în care păianjenul începuse să se mişte, atras de lumina slabă a felinarului. Îl aşeză şi pe acesta la baza peretului învecinat cu acela pe care desenase, apoi, scoţând din cutiuţa mai mică un fluture străpuns cu un ac de gămălie, reuşi să îl înfigă într-o crăpătură din zidul imediat următor. Se apropia de fiecare perete în sensul invers al acelor de ceas şi părea că se însufleţeşte pe măsură ce înainta în aceste pregătiri. „Bun! Desenul, păianjenul, fluturele… Oglinda! Am uitat de oglindă!” Se repezi la rucsac şi căutând într-un compartiment mai mic scoase o oglindă mică, ovală, pe care o sprijini de al patrulea perete al criptei. Privi satisfăcut în jurul său, apoi se căută în buzunarul hainei. Înjură cu glas scăzut, dar fără vreo urmă de patimă. Îşi uitase butelca la mormântul lui Adrian. Scoase din rucsac o sticlă de whiskey şi bău o înghiţitură zdravănă. „E bine să fii mereu pregătit… Pentru curaj!”, îşi spuse şi închinând mai trase o duşcă.

          – Şi acum?!

          Întrebarea, rostită cu voce tare, răsună ciudat şi când i se stinse ecoul Samhainn se aşeză în genunchi ţinând între degete iadeşul. „Lupta mea cu mine însumi, decisă de un os de pasăre”. Prinse fiecare parte de os cu câte o mână şi, dozându-şi forţa în aşa fel încât să nu pună mai multă într-o mână decât în alta, rupse osul. Mâna dreaptă se ridică victorioasă. Aruncă oasele pe podea, zâmbind cu încredere. „Încă o înghiţitură, pentru prima înfrângere din istorie a mâinii stângi. Acum chiar e timpul!” Ultimele cuvinte le rostise şoptit, iar şoapta păru că se extinde şi că mângâie fiecare perete al criptei. Bău, apoi îşi dezbrăcă haina şi o aruncă grăbit într-un colţ. „Acum chiar e timpul.”

Sam (III)

         – Ştiu, bătrâne, ştiu, mi-ai povestit lucrul ăsta de o mie de ori, spuse Sam cu glas scăzut. De câte ori veneai să mă vezi, apoi de câte ori ne întâlneam mai mult sau mai puţin accidental şi stăteam împreună, îmi povesteai… Mă împovărai cu povestea asta scoasă din cine ştie ce romane de groază şi pe care nu aş fi crezut-o niciodată dacă nu ar fi fost urmele de pe trupul meu. Urmele astea cu care a trebuit să dorm în diecare noapte, pe care le priveam de fiecare dată înainte să mă aşez în pat. Urme pe care, din când în când, le mai mângâia câte o femeie rătăcită cine ştie cum prin aşternuturile mele. Cine ştie, poate vreuna ar fi stat dacă aveam un nume mai normal…

         Se opri răsuflând greu, ca sub povara unei confesiuni. Aşezase butelca jos, între glezne, şi după ce îşi pipăi partea superioară a trupului, o căută. Bău o înghiţitură zdravănă, înghiţi şi tuşi. Apoi, întinzând mâna, lăsă să îi curgă tot conţinutul pe pământul care acoperea trupul lui Adrian.

          – Uite, ia şi bea. Ştiu că de multe ori asta ţi-a fost cea mai mare îmbărbătare. Bea!

          Sam tăcu, păru că se scufundă în gânduri pentru câteva clipe, apoi respiră adânc şi îşi trecu mâna prin păr.

          – Mi-ai spus de multe ori cum ai vrut să mă înfiezi şi cum nu te-au lăsat. Mi-ai spus, mai târziu, când erai pe moarte, cum mă pândeai să ies de la şcoală doar ca să te întâlneşti, din întâmplare, cu mine. Mi-am dat seama, şi am început să te pândesc şi eu. Mai ştii cum mă nimeream, acum mulţi ani, exact când aveai vreo groapă de săpat? Transpirai singur, şi eu veneam să te ajut ţinându-te de poveşti, spunându-ţi despre şcoală, despre profesori, despre ce învăţam… Mă priveai cu zâmbet blând şi înţelegător, deşi după o vreme mereu aveam impresia că nu mai înţelegi ce îţi spun. Adevărat, am priceput asta mai târziu, şi mi-am dat seama că, deşi îţi spuneam despre lucruri pe care nu le-ai auzit în viaţa ta, eşti mândru de mine. De mine, o mogâldeaţă – aşa îmi spuneai – pe care ai găsit-o acoperită de pământ, într-o criptă, într-o noapte de final de octombrie. Ultima noapte, aşa cum este acum – octombrie, treizeci şi unu.

          V-am crezut pe amândoi nişte nebunii, şi pe tine şi pe bietul doctor care a murit înaintea ta şi pe care l-ai îngropat cu lacrimi în ochi. „Copilul vostru”, aşa îmi spuneaţi voi între voi, cea mai ciudată prietenie din lume, pentru că, fără a fi atât de deosebiţi încât să vi se aplice acel clişeu al contrastelor care se atrag, fără a fi apropiaţi în preocupări în vreun fel, îmi deveniserăţi amândoi părinţi. Doctorul şi groparul, uniţi nu de o noapte, aşa cum se întâmplă cu unele cupluri fragile, ci de o viaţă. De o viaţă salvată. Şi dacă la el e de înţeles, la tine, bătrâne Adrian, pare aproape incredibil. Salvând o viaţă îţi luai pâinea de la gură şi, nu de puţine ori după aceea, ţi-ai mai luat-o, tot din pricina mea, sacrificându-te pentru nevoile mele. Dar poate era mai bine altfel. Să nu te fi oprit în acea noapte în cimitir, să nu fi avut puterea să alergi aşa de repede încât să fiu salvat. Iar doctorul… poate era mai bine să doarmă somn adânc şi până ai fi reuşit tu să îl trezeşti, eu să fi fost plecat de mult. Nu îmi amintesc cum a fost în braţele tale. Nu îmi amintesc, deşi mi-ai povestit de atâtea ori cum m-ai strâns la piept, cum ţi-a spus doctorul că datorită presiunii pământului şi datorită braţelor tale care m-au ţinut strâns nu am sângerat până la moarte. Asta nu îmi amintesc. Dar îmi amintesc cum, de mic, stăteaţi amândoi lângă mine, unul de-o parte şi altul de cealaltă, privindu-mă ca pe cea mai mare comoară şi minunându-vă: „Ce fiară… Ce demon…” Cine să fi făcut lucrul acela de care vă minunaţi voi atâta, dacă nu propria mea mamă? Sau, poate, propriul meu tată, deşi mai degrabă îmi vine să cred că a fost ea, nu el. El, probabil, s-o fi dus să îşi bea minţile de necaz sau de bucurie. De fapt sunt sigur, pentru că deşi aţi anunţat şi poliţia, deşi a auzit tot oraşul de întâmplarea asta, nu a venit nicio femeie plângând despletită să mă ceară înapoi. Niciuna nu a apărut disperată întrebând dacă nu cumva ei i s-a găsit copilul. După acea noapte a fost totul, toată viaţa, aproape tăcere. O vâlvă scurtă în oraş – subiect de discuţii la cârciumă, subiect de presă, apoi nimic. Doar întrebările voastre. Şi apoi lupta voastră cu autorităţile, un doctor bătrân, atât de bătrân încât era aproape mort, şi un gropar singur şi fără şcoală. Vouă trebuia să mă încredinţeze autorităţile? Unuia care se pregătea să pornească înspre acolo unde eu aproape ajunsesem? Sau unuia de la care nu aş fi avut de învăţat decât cum să sap gropi şi cum să le umplu cu sicrie? Deşi cred că v-am iubit. Pe doctor l-am iubit, aşa cum era el, cu toanele lui. Dar pe tine, Adrian… Pe tine te-am iubit mai mult, şi pe cât de mult te-am iubit, pe atât te uram pe măsură ce am început să cresc. Mi-ai salvat viaţa, o ştiu, şi totuşi, nu ştiu nici acum dacă să te numesc salvator sau călău. Pentru că o moarte la vârsta la care eram eu când m-ai găsit nu însemna nimic. Pe când o viaţă, la vârsta la care sunt, în care nu ştii ce cauţi, nu este altceva decât o moarte înceată. Poate nu mi-ai dat viaţă, Adrian, ci agonie. O agonie de treizeci şi… Cât e ceasul? Nu, încă nu, de treizeci şi doi de ani, Adrian. Dar ce ştii tu, care pe ultimii doisprezece i-ai dormit!

          Sam se opri. Respira greu. Glasul i se ridicase şi coborâse de câteva ori şi când se opri, când lăsă tăcerea să se aştearnă în noapte, dintre buze nu îi mai ieşea decât o răsuflare puţin sacadată, însoţită de un abur subţire. Frigul devenise pătrunzător, dar Sam nu se clinti, doar îşi strânse mai bine haina pe trup. Lăsă capul în pământ şi păru că adoarme. Din pleoapele strânse îi curseră câteva lacrimi fierbinţi şi, parcă printre ele, cu ochii minţii, Sam îşi privi binefăcătorii cum se sfătuiau. Deciseseră, ţinând cont de influenţa doctorului, să îi declare ca zi de naştere data de întâi noiembrie. „Atunci te-ai născut, Sam, îi spuneau veseli, în noaptea aceea de treizeci şi unu octombrie spre întâi noiembrie. Orice a fost înainte pentru tine nu contează”. Şi şi-i mai închipuia cum, adăstând la masă în faţa unor pahare, se contraziceau, aşa cum tot ei îi povestiseră, asupra numelui pe care copilul lor urma să îl poarte. Până când, cu ochii luminaţi de bucurie, prinzând umerii lui Adrian şi scuturându-l, doctorul aproape strigă: „Sam! Adrian, îl va chema Sam. Samhainn!”