Suflul nopții (II)

          Ceea ce ar fi remarcat oricine la Hamel, încă de la prima vedere, ar fi fost ochii. Ochii străjuiţi de sprâncene stufoase şi de cearcăne adânci – unul căprui şi unul de un verde-gri nedefinit. Nasul, imens pentru trăsăturile lui, părea că fusese trântit drept în mijlocul feţei, în batjocură. Buzele subţiri, aproape inobservabile, i se strângeau uneori în grimase de nemulţumire, dar tocmai atunci se curbau, se bombau, datorită dinţilor prea ieşiţi înafară. Şi urechile îi erau mari şi, deşi încercase să îşi lase părul să le acopere, Hamel renunţă când văzu cât de rare îi erau şuviţele castanii. Stârnise foarte des  râsete chiar şi printre colegii de serviciu. Şi, deşi schimbase destule locuri de muncă, deşi erau câţiva care făceau efortul de a-i zâmbi în faţă, Hamel afla, cum-necum, că toţi cei din jurul lui îl râdeau pe la spate.

            Treptat renunţă la încercarea de a-şi face prieteni. Se învăţase să stea cât mai retras, era mereu pregătit să încaseze vreo ironie şi chiar hotărât să râdă la ea împreună cu ceilalţi. Dar în interiorul său devenea din ce în ce mai acrit, mai sătul, mai obosit. Şi cine ştie de când nu l-ar fi ajuns epuizarea dacă nu îşi găsea, rar, unele oaze de linişte. Agnes fusese una dintre ele. Se mutase cu iubitul ei chiar deasupra cămăruţei lui. O întâlni în dreptul scării, ea ar fi trebuit să urce, el ar fi trebuit să coboare. Ciocnindu-se de ea îşi ceru scuze şi dădu să fugă, dar privirea ei îl opri. Era tristă. I se păru că se înseninează când îl priveşte. Începu să spere. După încă două-trei întâlniri mai mult sau mai puţin întâmplătoare – Hamel pierdea uneori şi câte o oră aşteptând pe culoar pentru a o întâlni ca din întâmplare – Agnes îl întrebă dacă ar vrea să bea o cafea. Hamel acceptă bucuros şi o invită în singurătatea lui. Nu avea nici cafea, nici zahăr. La început nevoile îl învăţaseră că e mai economic să îşi bea cafeaua amară. Apoi descoperi, tot datorită lipsei banilor, că se poate trăi şi fără cafea. Se mutară sus, în apartamentul ocupat de Agnes. Ceva mai spaţios, o încăpere de două ori mai mare decât a lui Hamel, dar tot insuficientă pentru două persoane. Povestiră şi Hamel, flămând să audă oamenii vorbindu-i, tăcu mâlc tot timpul în care Agnes îşi spuse păsurile. Se împrieteniră. Făcură un obicei din a bea cafeaua împreună mai ales după ce ea fusese concediată şi trebui să rămână acasă. De cum se întorcea de la muncă, Hamel se oprea la Agnes. Pleca înainte să îi vină iubitul, un om pe care deşi nu îl văzuse niciodată, îl ura cu ardoare. Îi auzise doar glasul, uneori, noaptea, când striga la ea. Îi auzise paşii greoi în dimineţile în care pleca de acasă. Şi, de două-trei ori, îi auzise palmele abătându-se asupra ei. Nu era altceva decât o brută, dar Agnes mereu îi găsea câte o scuză. Într-o seară, când rămăsese singură pentru câteva zile, se sărutară. Atunci simţi Hamel căldura pe care o uitase, aceea a trupului femeiesc. Începură să fure clipe. Momente, minute, ore. Când se întorcea din oraş, Agnes oprea mai întâi la Hamel. Apoi, pe furiş, ieşea din încăperea lui şi urca în a ei. O vreme lucrurile merseseră destul de bine. Destul de bine cu excepţia momentelor în care Hamel îi auzea gemetele de plăcere în liniştea nopţii. Simţea cum tâmplele încep să-i pulseze, îşi simţea inima încercând să-i părăsească pieptul, amintindu-şi că la fel o auzise şi cu câteva ore în urmă. Doar că în braţele sale, nu în ale altuia.

            Într-o zi Agnes veni la el cu lacrimi în ochi. O părăsise iubitul. Îi lăsase amintire o vânătaie sub ochiul drept şi o sumă exorbitantă de plătit proprietarului. Hamel nu avea cum să o ajute. Îi puse la dispoziţie economiile lui şi încercă să se îndatoreze pentru a o ajuta. Nu mai fu nevoie. Agnes dispăru şi ea după două zile, fără să îşi plătească nimic din datoria faţă de proprietar şi fără să-şi ia rămas bun de la Hamel. O vreme îl roase dorul de ea, apoi doar revolta împotriva ei. După câteva luni o lăsă să-i devină amintire din ce în ce mai ştearsă. Dar odată cu amintirea îşi pierdu şi oaza care îl ţinuse departe de realitatea cu care se confrunta. Hamel înţelese că aşa cum îl întâlnesc, oamenii trebuie să îl şi părăsească. Aşa cum îi părăsise şi el pe cei de acasă, aşa cum dispăruse din viaţa lor doar pentru a apărea cu câte un telefon de felicitare la aniversările părinţilor sau de sărbători.

            Încercă să îşi alunge singurătatea şi cu animale de casă. Îşi luă un câine pe care îl boteză Darky, dar după o vreme se plictisi să îi poarte de grijă. În momentele grele, când era prea strâmtorat cu banii, chiar îl privea cu ură. Câinele nu ştia ce înseamnă nici grijile, nici lipsurile, cerea de mâncare în schimbul devotamentului său. Cerea să fie plimbat, indiferent de vremea de afară. Într-o noapte Hamel îşi duse câinele departe de casă şi îl legă de un gard. „Poate o să îl ia vreo inimă mare, mai puţin împovărată”, se gândi. A doua zi când se întoarse de la serviciu se trezi cu el acasă. Zgâria uşa şi scheuna cerând să fie lăsat să intre. Enervat, îi dădu un şut puternic în burtă. Animalul scheună înspăimântat. Apoi se apropie de el cu coada între picioare, cu urechile lăsate, cu ochi rugători. Hamel îl mai lovi o dată. Apoi încă o dată, cuprins de o furie pe care şi-o stăpânise de prea multă vreme. La un moment dat câinele încercă să muşte. Prinse în dinţi marginea pantalonilor uzaţi ai stăpânului, mârâi şi îi sfâşie. Paguba îl înnebuni pe Hamel. Se opri din lovituri abia când îşi dădu seama că Darky nu mai mişcă deloc. Îi privi blana neagră care nu se mai ridica în respiraţie. Un fir subţire de sânge i se scursese din botul întredeschis. Ochii îi erau închişi – renunţaseră să mai vadă mizeria umană. Hamel izbucni în plâns, puse trupul câinelui într-un sac şi îl aruncă la gunoi.

            Viaţa lui, oraşul în mâlul căruia se afundase de bună voie, speranţele moarte, lipsa de orizont şi de viitor îl făceau pe Hamel să simtă că îşi pierde minţile. Atunci apăru în viaţa lui Amanda. Era o femeie mai mult înaltă decât scundă, cu părul brun, cu ochi căprui şi cu trăsături care îl făcură pe Hamel să se îndrăgostească imediat de ea. Stătea chiar în faţa lui în call center-ul la care lucrau și de multe ori îl făcea să se piardă în visare. Discuţiile le erau scurte, schimburi rapide de replici între telefoanele la care trebuiau să răspundă, când unul când altul. Ea îi zâmbea mereu, larg, cu o privire care uneori i se părea duioasă, chiar dacă o vedea aţintită, la fel, şi asupra celorlalţi. Părea că Amanda iubea omenirea, îşi iubea viaţa şi nu se ruşina de ea. Parcă îşi propusese să aducă în viaţa oricui o undă de bucurie. De multe ori era subiectul central în discuţiile bărbaţilor şi Hamel nici nu mai ţinea minte de câte ori blestema în sinea sa auzind gândurile şi vorbele colegilor lui. Gândea şi el la fel, în singurătăţile lui Amanda îi apărea goală în spatele pleoapelor, gata să îi satisfacă instinctele, dar nu o mărturisea nimănui aşa cum făceau ceilalţi. Se bucura doar că ea ori nu ştia, ori nu lua în seamă vorbele bărbaţilor pe care Hamel şi-ar fi dorit să îi sfâşie cu mâinile goale. Era fericit când, la sfârşitul programului, pleca împreună cu Amanda. Ea nu stătea foarte departe, aproximativ douăzeci de minute de mers pe jos chiar în direcţia în care trebuia să meargă şi el. Păşeau aproape unul de altul şi vorbeau nestingheriţi, liberi, bucuroşi că nu mai sunt întrerupţi, deşi în sufletul său, Hamel se temea ca nu cumva să sune din nou telefonul şi să îl lipsească de atenţia ei. Când nu lucrau pe timpul nopţii, opreau în unele seri să bea câte o cafea şi să îşi piardă timpul împreună. Deşi frumoasă, Amanda era, pentru motive necunoscute lui, singură. Niciun iubit, niciun prieten mai apropiat şi mulţi începuseră să îl invidieze pentru apropierea lor. Ea nu dădea atenţie nimănui într-un mod mai special, doar lui Hamel, îndrăgostitul care, fără să spere la mai mult, căuta să facă orice pentru a-i aduce zâmbetul pe buze.

Reclame

Tresărirea unei poveşti

          Pe vremea când mă agăţam cu încăpăţânare de scris aveam obiceiuri… bune. Nu trebuie menţionate acum. Erau bune ca exerciţiu. Din momentul trecerii dincolo de graniţa amatorismului lucrurile au devenit mai grele. Nu pentru că nu ar mai veni cuvintele, ci pentru că unele trebuie ţinute la sertar, altele folosite cu înţelepciune. Cred că, într-un fel, acum trei-patru ani mi-ar fi fost ciudă pe mine pentru neglijările locului meu de joacă. Astăzi este puţin diferit, deşi mă mai învinuieşte din când în când oglinda.

          Şi pentru că nu îmi mai permit să las la vedere tot ce se aşterne în cuprinsul nopţilor, m-am gândit, într-un moment de atingere a Cerurilor cu nişte stimulent, să transform totul în spaţiu de necrologuri – că tot a murit Hugh Hefner. E prea greu, las asta pe umerii altora. Mai bine să apese pe ai mei doar cuvintele şi simţirea. Bucuria este că, după ore întregi de zăcut în faţa unei pagini albe, o nouă poveste şi-a găsit drumul spre materializare.

          Că tot mi-am amintit că am vorbit nu cu multă vreme în urmă cu un domn mult mai împovărat de ani decât mine, care scria despre păsărele – nici măcar păsărici! -, râuri curgătoare, soare răsărind şi alte asemenea magii ale normalităţii. Tare mi-aş fi dorit să îi arunc în faţă un „bre, să vezi cum este când îţi susură în creier o poveste. Una pe care nu o poate vedea nimeni decât tipărită”!

xx

          Am început să mă simt deja alt om revenind la vechile mele obiceiuri. De exemplu, ăsta este unul dintre ele – să scormonesc după albul din măruntaiele nopţilor cu atâta îndârjire încât întunericul să se transforme în poveste. „Al cui întuneric?” mă întreabă insinuant o voce de care mă temeam cândva. Răspunsul este irelevant, contează doar rezultatele. Nu, poveştile nu au întârziat să apară…

Poveşti

          “Ce mai faci”? mă întreabă cineva.

          “Ce să fac”, răspund, “aştept să mor”.

          “Şi tu eşti deprimat”?

          Nu, deloc. Dar, în definitiv, asta facem toţi, aşteptăm.

          Omul este un scriitor ratat. Mă tem de omul unei singure cărţi. Nu aş putea şti de ce. Pentru că acela care scrie o singură carte renunţă, dându-şi seama că nu poate să continue. Sau, poate, pentru că ştie că nu poate mai bine. Sau pentru că i-a dispărut plăcerea de a scrie. Sau pentru că, în mod ciudat, cuvintele i se opresc în gât şi doar îi izvorăsc din ochi.

          Totuşi, ideea omului ca scriitor ratat este relativă şi uşor demontabilă. Mai degrabă omul, fiecare dintre noi, este o poveste. Singurul lucru discutabil ar fi cine ne scrie. Cine ne scrie ?! Poate o mână nevăzută, mai tremurătoare sau mai sigură, ascunsă dincolo de linia orizontului.

          Poate lumea este de fapt o călimară imensă, plină de cerneală. Iar fiecare clipă, fiecare minut, reprezintă o particulă, un strop de cerneală care se adaugă unui şir de rânduri, scrise într-un limbaj indescifrabil, care conţine povestea noastră. Adică ne conţine pe noi.

          Sau, poate, dincolo de orizont nu există nicio mână, nicio altă raţiune, doar sfârşitul. Poate că noi, poveştile, ne scriem singure – aşa ne spunem, că avem posibilitatea de a ne face singuri destinul. Adică, de a ne scrie singuri poveştile (- orice poveste are povestea ei). Sau de a ne scrie singuri pe noi înşine. Am încercat să mă imaginez scriindu-mă pe mine şi lăsându-mă neterminat atunci când îmi este somn. Uneori fără picioare, incapabil de a merge mai departe, prins în eternul unei clipe, agăţându-mă de el, făcând tot posibilul să îmi las povestea neterminată, gândindu-mă că astfel sfârşitul nu îi va veni niciodată. Alteori mă las fără o mână, ca şi cum m-aş fi pedepsit pentru vreun furt pe care l-am comis cândva, sau pe care ştiu că îl voi comite, de aceea îmi aplic pedeapsa în avans. Mă las fără ochi, ca să nu mai văd, pentru că în noapte nu se mai poate distinge nimic, nu se mai pot ghici siluete, nu se mai pot recunoaşte personaje. Doar că nu mă pot scrie fără imaginaţie, fără simţuri şi mai ascuţite de absenţa unuia dintre ele. Atunci, în întuneric, chiar dacă ochii nu mă ajută simt ceva care începe să se zvârcolească, să se închege din amintiri, din priviri furate pe ascuns pe vremea în care aveam ochi, din zâmbete fluturate pe buze moi şi gingaşe. Şi cumva, din acea închegare mă continui pe mine însumi, cu atribute pe care poate nu le am, cu dorinţe care poate nu sunt ale mele, care poate sunt furate dintr-o altă poveste; sau inspirate de o altă poveste. Îmi dau seama că nu mă pot opri şi atunci îmi accept soarta; nu sunt o poveste care poate să rămână, nu nescrisă, ci în permanent proces de scriere. Nu sunt nici vreo particulă de cerneală, capabilă să se agaţe de peniţa unui stilou, să se usuce acolo, să rămână veşnic nespusă, doar ştearsă de timp, din ce în ce mai ştearsă, până când stiloul coboară din nou în negurile călimării, redându-i, astfel, vigoarea, oferindu-i viaţa veşnică.

          Mă tem de mine, pentru că îmi dau seama că sunt omul unei singure cărţi. Sau, de ce să mă consideraţi orgolios, mai bine spun: omul unei singure poveşti. Oricâte rânduri aş scrie, oricâte coperţi mi-ar cuprinde rândurile, cuvintele, literele, suferinţele, visele, gemetele, convulsiile, oricâte “sfârşit” voi pune sub un ultim rând, mereu voi şti că nu este sfârşitul. După acel cuvânt de final mă voi conştientiza mereu, ca o poveste care şi-a mai scris în capitol, dar care rămâne, în continuare, neterminată.

          “Ce mai faci”? mă întreabă cineva.

          “Ce să fac”, răspund, “aştept să mor”.

          “Şi tu eşti deprimat”?

          Nu, deloc. O poveste nu are cum să fie deprimată, ea eventual, poate să deprime. O poveste poate să inducă stări, să trezească vise, se scurme în sufletul celui care o cunoaşte, sau care începe să o cunoască. O poveste nu se poate deprima pe sine însăşi, eu aşa cred, deci nu pot să fiu deprimat. Mai ales că, dacă ne scriem singuri, dacă poveştile se scriu singure, habar nu au când îşi află sfârşitul. Deci…

          Acum îmi amintesc că mă mai întreba cineva, “când termini povestea”?

          “Povestea poate să mai aştepte”.

          Încă nu mi-am dat seama dacă ea îmi aparţine mie, sau eu îi aparţin ei.

Rock, mătuşă!

          Există suflete capabile şi dispuse să trăiască poveşti. Poveşti cu regi şi regine, cu suflete călcate în picioare şi renăscute din propria cenuşă, poveşti în care curg lacrimi cu gust amar, sau, ideal, cu gust de fericire. Poveşti în care nu se urmăreşte înciudarea duşmanilor, nici moartea lor provocată de vreo invidie născută faţă de vecinul posesor de merţan, sau de domnişoare cu coapse marmoreene.

          Nu spun, există poveşti ridicole care nu merită nici măcar menţionate. Există, însă, şi poveşti care încep de la un punct şi continuă, în mod ciudat, dincolo de moarte – acolo de unde începe reînvierea, acolo unde ochii lucesc minunat, acolo unde, chiar şi după revolte ucigătoare, genunchii, slăbiţi de luptă, se îndoaie în faţa unei unice regine.

          Poveşti… şi rock, mătuşă!

Poveşti (2)

Every bright possessor of a body floats
Dreaming away, awaiting redemption
Several often where all bright folks were honest and true
Day in, day out, day in, day out, day in, day out

Men and women in rugs, criminals and shady characters
Their faces …
Their eyes shine in fear of the things to come
Their spirit gone forever
Waiting for a new tale
Their destiny…

… comes from stretch of …  from their mishaps
Never ….
Superior being
Man and animal must defy the laws of nature

Carved in stone
Carved in time
The time zone

Carved in stone
Carved in time
The time zone…

Poveşti

Briza îmi tot spune că sunt balanţă. Ceea ce, se pare, ar justifica anumite fluctuaţii de opinie sau de atitudine. Probabil că, în acest caz, tind să îi dau dreptate. Ada a îmbogăţit panoplia de „trofee” a acestui spaţiu cu un nou premiu. Şi a făcut-o în urmă cu două săptămâni. M-am tot gândit… Iniţial am vrut doar să mulţumesc, dar mai apoi m-am gândit că nu ar fi cea mai bună atitudine. M-am hotărât să mă conformez regulilor jocului, eventual nerespectându-le într-o anumită măsură, dar apoi m-am răzgândit din nou. Azi, consider că a venit vremea să îi mulţumesc Adei. Şi să nu respect regulile, ca de obicei.

Trebuia să menţionez şi zece lucruri care îmi plac. Voi alege doar unul. Îmi place să scriu. Şi asta fac de la o vreme încoace, deşi este greu. Orice s-ar spune, este greu să spui poveşti. Dar cred că e şi mai greu să trăieşti poveşti… mai ales când nu se termină cu bine.