Preferinţe

         Sunt câteva zile pe an în care mă cuprinde entuziasmul ca pe un copil. Nu se poate să fie altfel – trebuie să fie aşa! Astăzi este una dintre acele zile. Se spune despre oameni că vor fi legaţi sufleteşte şi că vor iubi cel mai mult forma de relief în cuprinsul căreia deschid ochii. În baza unei astfel de afirmaţii, Moromete nu poate iubi muntele mai mult decât iubeşte câmpia. Iar eu, într-o asemenea idee cred la fel de mult precum în cea că nu ar iubi mai mult girafa decât iubeşte calul. Şi dacă ar fi să urmăm un fir logic, deşi este posibil să fie contrazis cu uşurinţă, cred că oamenii ajung să iubească cel mai mult anotimpul în care sunt născuţi. Să nu îmi sară nimeni în cap, este o afirmaţie hazardată pe care sunt primul gata să o numesc neadevărată – cunosc câteva exemple.

          De ce iubesc cel mai mult toamna aş prefera să las un personaj dintr-o viitoare carte, de cine ştie când. Până atunci, aş prefera să mă bucur de ea, şi să se bucure oricine altcineva care doreşte. Plus că, subiectiv vorbind, jur că „Forever summer”, “Forever spring” sau “Forever winter” nici pe departe nu mi-ar atinge cu atâta putere sufletul!

De gustibus

          Într-o noapte în care nu aveam astâmpăr mi-am amintit de un clişeu exprimat englezeşte, de acum multă vreme, care mă face să râd şi acum. Mă refer la o întrebare pe de-o parte hazlie, pe de altă parte înspăimântătoare: „Coffee, tea or me”? “Me”-ul l-aş exclude cu siguranţă, neavând ce oferi, pe de-o parte, neavând ce primi pe de alta – aşa îşi spune personajul pe care îl întruchipez în faţa oglinzii, chiar dacă există posibilitatea să se schimbe de la o zi la alta.

          Pe de altă parte, pentru cel care refuză uneori să se descopere în luciri oglinditoare, întrebarea a rămas: cafea sau ceai?! Şi Doamne fereşte să o luăm de la istorii încoace, şi să trecem în revistă atributele culturale ale fiecărei băuturi. Jur, am cunoscut oameni care consumau tot felul de băuturi inclusiv pentru tradiţia lor, nu numai pentru gust. În lumina vremurilor actuale, tocmai pentru că iubesc snobismul, în anumite momente, dar numai pe cel intelectual, nu consum ceai la ora cinci după-amiaza. Atunci mai degrabă o bere, deşi au fost zile în care la o asemenea oră, încercând să deschid ochii, eram la prima cafea. Mai mult, auzind că unii ajung să îl combine cu lapte m-a înspăimântat atât de mult ideea încât pentru o perioadă m-am temut de respectiva combinaţie mai mult decât m-aş teme de otrava în mâncare. Aici aş face alt jurământ – prefer să mor otrăvit decât să supravieţuiesc unui ceai cu lapte.

          Nu cu ceaiul am eu problemă, asta o pot confirma mulţi, şi ca argument mărturisesc că nici cafeaua cu lapte nu o înghit, nici măcar cu noduri. Poate cu vreun herpes, apărut, logic, numai la gândul unei asemenea combinaţii. Şi, din nou, ca să mă arăt mofturos până la Dumnezeu şi înapoi, să nu mi se dea nici vreo cafea preparată la modul brazilian, pentru că eu apă chioară cu aromă de boabe de cafea nu beau. Fără a intra în detalii, îmi mărturisesc oricui vrea să ştie apetenţa pentru cafea. Într-o vreme era unul din cele mai puternice imbolduri pe care le-am avut să mă dau jos din pat. Plus că, dacă există o urmă de inspiraţie, poate deveni extraordinară combinată cu coniac sau chiar cu whiskey. Lăsând însă joaca, aş spune că de acum mulţi ani m-am obişnuit să cer „cafea la perfuzie”, şi pretenţia rămâne în picioare şi în zi de azi.

         Sentimental, însă, lucrurile stau altfel. Cu nişte zile în urmă am avut parte de nişte momente meteorologice de care o lună de octombrie spre sfârşit s-ar simţi mândră. Fără prea multe raţionamente, poate din obişnuinţă, poate din nevoie, poate din amândouă, m-am repezit să inventariez stocul de ceai care, din fericire, deşi neîmprospătat, nu s-a arătat deloc sărac. Aşa îmi place mie, ca din prag de iarnă până înspre primăvară, fără a mă crede englez dar la modul cel mai sufletist cu putinţă, să mă fac consumator de ceaiuri.

          Şi dacă m-ar întreba cineva ce prefer, cafeaua sau ceaiul, aş răspunde oarecum cu uşurinţă. Cafeaua este necesitate permanentă, ceaiul, în iarnă, îmi mângâie nu numai papilele gustative, ci şi amintirile şi sentimentele.

Scurte evocări literare

          În urmă cu ceva vreme, la o bere, mă întreabă cineva cu cădere, care sunt preferinţele mele în materie de literatură. Fără a încerca să fiu vag, am încercat să invoc câteva dintre numele care îmi sunt dragi şi de care, zic eu, nu mă voi despărţi niciodată. Cum, bineînţeles, într-un asemenea domeniu nu se poate vorbi decât despre subiectivism pur, ascultând o apologie a literaturii moderne, mai degrabă a post-postmodernismului, aproape m-am simţit ca lovit de tren. Un „învechit” ca mine, care urăşte cu pasiune mai ales versul alb, ar fi trebuit să renunţe la încorsetarea pe care i-o impune subiectivismul şi să se alinieze vremurilor. Cu o altă ocazie, însă, mi-a mai venit inima la loc când, discutând cu un alt om în domeniu care povestea despre donaţiile de carte pe care le face celor câteva biblioteci care mai există prin oraşe mai mici, s-a exprimat o dilemă care pe mine m-a făcut să râd şi m-a uns pe suflet – anume: „Măi, şi am stat şi m-am gândit, cu ce or fi greşit bieţii copilaşi ca să le duc eu cărţi de poezie modernă”?!

          Deci e clar, în materie de literatură suntem subiectivi până în măduva oaselor, şi cred eu, nu ar fi indicat să fim altfel. Luând în calcul ambele opinii, şi admiţând că, oricât mi s-ar strepezi dinţii, este de datoria mea să îmi încerc puterile cu emanaţii literare care cu siguranţă îmi vor depăşi atât gradul de inteligenţă cât şi puterea de a suporta tot soiul de chinuri, am început să mai citesc şi din opera vremii. Până când, puţin convins deopotrivă că este bine să îmi depăşesc şi încăpăţânarea şi ignoranţa, dar pe deplin sătul, m-am hotărât să mă răcoresc la o bere cu o companie dragă mie. Doar că şi acolo am avut parte de contre, pentru că oricând, la orice oră, i-aş spune Amicului: „lasă-mă, bre, în pace cu grecul tău”! Cam la fel cum îmi spune el mie: „bre, termină dracului cu Muntele tău vrăjit”. Nu ştiu de ce, dar poate pentru că e mai uşor să te legi de numărul doi, în condiţiile în care, cel puţin deocamdată, de foarte mulţi ani, nimic nu mi s-a legat mai mult de suflet decât „Un veac de singurătate”.