Spaime

          Uneori mă tem că mă vor părăsi cuvintele şi mă vor lipsi de prezenţa lor cine ştie câtă vreme, în care nu voi mai putea face altceva decât să mă zvârcolesc în mine, căutându-mi, ca decapitat, inspiraţia prin buzunarele pieptului.

 

Jurnal

          Îmi spunea cineva, cândva, că ar avea impresia că mă învârt într-un cerc închis; că reiau anumite teme, că le întorc pe toate părţile – nu, nu era observabil că mereu mai adăugam câte ceva, vreo descoperire infimă, cu atât mai mult cu cât un asemenea lucru nu îl susţin decât eu. Vorbe goale şi temeri inutile care nu îşi aveau locul. Nu poţi să ai pretenţia că vrei să scrii ceva fără să simţi, fără să faci o documentaţie, fără să îţi creezi baza de lansare a ideilor, a personajelor, a lumilor în care eu, cel puţin, prefer să mă învârt în detrimentul vreunei realităţi observabile altor ochi.

          Pe de altă parte, adică lăsând subiectivismele unora, dragă jurnalule, prefer să mă îndrept către cele ale altora. Astăzi mi s-a spus că sunt frumos. A doua oară în două zile – aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat de mult! Şi, ca să fiu sincer, unele subiectivităţi sunt mai credibile decât altele, iar afirmaţia că aş fi frumos este mult mai validă decât aceea că aş fi blocat în nişte limite. Tocmai ăsta este atuul meu, că de prea multe ori nu am limite. Deşi, tot astăzi, la câteva minute după compliment, mi s-a atras atenţia că am depăşit limita bunului simţ. “Adică – îmi spune prietenul uimit până şi el – îţi spune femeia că eşti frumos şi tu doar îi mulţumeşti în loc să o inviţi la o ţuică”?!

       Adevărul este că acum multă vreme râdeam cu mult mai multă poftă. Acum a devenit mai degrabă automatism, sunt mai puţine lucrurile în care găsesc haz. Cred că aş râde cu sinceritate dacă mi-aş spune: “Patruzeci şi şapte de ani trăiţi de pomană”. Nu, încă sunt frumos… Am mai spus-o de multe ori, scriitorul trebuie să fie un bun public, cu atât mai mult cu cât se ştie că îmi place să mă scald în priviri sclipitoare a dorinţă. Şi îmi pare că încă mai am vreme, deşi timpul trece prea repede, pentru că noi, majoritatea scriitorilor, suferim de o boală – adevărat, deloc incurabilă – numită longevitate. Astăzi este dreptul meu să râd, şi vreau, chiar dacă atunci când râd în colţul ochilor mi se sapă riduri. “Să nu scoţi tu femeia la o ţuică”?! Unele nebunii sunt hazlii cel puţin, dacă nu de-a dreptul frumoase…

Amuzament morbid/Metalul săptămânii

          Într-o seară se trezeşte cineva… nu spun cine… să îmi trântească un citat inteligent. Însuşi Osho ar fi spus despre cunoaştere că este împlinire; adică, „a cunoaşte înseamnă a fi”. Ciudat, având în vedere că unele maturizări, deschizând ochii, aduc cunoaşterea a ceea ce nu mai este. Da, se vor găsi mulţi să spună că o uşă închisă este, în acelaşi timp, o uşă deschisă, şi „a nu mai fi” dintr-un anumit punct de vedere înseamnă „a fi” într-un alt mod. Exact cum este şi în cazul morţii, presupunându-se că dispariţia dintr-o anumită dimensiune atrage după sine, automat, (în)fiinţarea în alta. Am început să cred că sfârşiturile se pot simţi dinainte. Unele nu au cum să fie combătute, şi atunci, simţirea lor este cu atât mai apăsătoare. Sunt oameni care îşi simt sfârşitul venind, la fel cum simt câinii şi îşi urlă la lună apropiata moarte a stăpânilor. În definitiv, sunt cazuri în care celebra interogaţie, „a fi sau a nu fi?!” se rezumă exact la afirmaţie sau la negaţie. Şi uneori, cunoaşterea, o anumită cunoaştere, inexplicabilă, înseamnă numai „a nu fi”, indiferent că suntem sau nu suficient de bătrâni pentru a fi dezlegat vreun mister.

Rock, mătuşă!

          Oricât de ciudat ar părea, aşa scria pe un perete alb, al unei bodegi în care îmi beam, într-o vreme, romul. Îmi plăcea acolo, din două motive – primul, normal, era muzica. Metale peste metale şi, de multe ori, request-uri peste request-uri, inclusiv, spre dimineaţă, câte un Furdui Iancu. Al doilea motiv – o ciudată manifestare a instinctului de conservare. Mă trezeam undeva spre după-amiază şi mă bucuram că nici după respectiva vizită nu mă pricopsisem cu vreo hepatită. Plus, ca sfert de motiv, acest hilar „rock, mătuşă” scrijelit sub cine ştie ce influenţe, mai mult sau mai puţin creatoare. Sau creative?!

          Acolo, în acel loc care i-ar fi strepezit dinţii oricărei domnişoare cu oarecare pretenţii, pot spune că înţelegeam pe deplin ceva ce e foarte posibil să fi citit şi Mutu prin Dostoievski: „Conştiinţa vieţii preţuieşte mai mult decât viaţa”. Să punctăm; cu un rock uşor, pentru azi…