Dubii

          “Ce tineri şi frumoşi eram odată, mai ales eu, şi ce urâţi şi bătrâni am ajuns, mai ales tu”, îi spun în unele dimineţi imaginii pe care mi-o aşază oglinda în faţa ochilor. Mă privesc cu ochiul măcinat de dubii, întrebându-mă… “Oare acela care am fost cândva eram eu, sau eram un eu în devenire”? Dacă doar deveneam, cum i-ar putea spune umbra de azi amintirii: “sunt ce a mai rămas din tine”? Mă simt acelaşi eu, şi totuşi, de multe ori am impresia că orice evoluţie are la bază resturi, rămăşiţe scăpate din timp şi de uitare.

Scurtă teoretizare

          Uneori îmi pun întrebarea dacă nu suntem cumva fiinţe bidimensionale, condamnate să ne trăim numai prezentul şi trecutul. Viitorul nu îl putem trăi, pentru că nu există fără să fie făcut, iar atunci când devine concret, nu conţine în sine decât “prezent”. Deci, trecutul şi prezentul sunt noţiuni concrete, viitorul este noţiune abstractă. Încă nu sunt sigur că am dreptate, o mică parte din mine refuză să accepte o asemenea idee…

          Nu demult m-a întrebat cineva dacă îmi doresc să ne trăim viitorul împreună. Primul impuls a fost să spun “nu”, al doilea a fost să spun “nu” cu delicateţe. Ce rost are să trăieşti (indiferent, singur sau alături de cineva) o noţiune care îşi află corespondent în realitate numai la alte timpuri decât la cel în care este gândită? Aşa cred, de aceea prefer transpunerilor ipotetice în prezenturi nematerializate încă, o astenie de primăvară trăită cu simţ de răspundere, la vremea ei. “Vine primăvara”, mi se spune. De parcă nu ar mai ştii nimeni că până şi în mijlocul verii există condamnaţi să trăiască ierni; ierni-altfel, ierni de suflet.

Călătorie în timp

Mi-aș dori ca azi să fie ieri. Și ieri mâine. Și mâine să fie azi. Să am acum tot ceea ce am pierdut. Să mă debarasez de toate regretele, de amintirile care mă trezesc noaptea. Mi-aș dori să se strângă toate în prezent, să le pot retrăi, să schimb ce ar trebui schimbat. Să evit durerile inutile, să transform momentele în care îmi e rușine de mine în acțiuni pentru care să fiu mândru. Să îmi pot folosi experiența acumulată, rațiunea, care abia acum, după mult timp, îmi spune unde am greșit și cu ce. Dacă azi ar fi ieri! M-aș trezi dimineața conștient că astăzi voi împlânta un pumnal în inima cuiva… Și după ce nu o voi face voi ști că trebuie să mă feresc de pumnalele îndreptate spre inima mea. Dacă azi ar fi ieri aș rechema din adâncurile memoriei chipurile întristate, brăzdate de șiroaie de lacrimi. Cu gesturi gingașe aș șterge urmele suferințelor încercând să le readuc zâmbetul. Aș reuși. Apoi, obosit, mi-aș așeza capul pe pernă și aș dormi, mult. Aș zâmbi, fantomele nu m-ar mai chinui, nici disperarea, nici remușcările. Totul ar fi altfel. M-aș trezi ieri și aș porni povestea vieții mele cu senzațiile de deja-vu și cu conștiința a tot ce trebuie să fac, a tot ce trebuie să nu fac. Ar fi obositor, sunt atât de multe… Dar seara aș ajunge istovit în fața patului meu mulțumit că viața mea a luat altă turnură, lipsită de regrete și de suferințe. Aș adormi din nou și m-aș trezi azi. Fără umbrele întunecate ale trecutului, pur, curat și perfect. Cu ochi senini, cu zâmbetul larg. Dacă aș vedea suferința nu aș recunoaște-o. Nu aș saluta-o ci aș trece cu pas vesel pe lângă ea. Doar lacrimile cerului mi-ar fi cunoscute, și în puritatea mea m-aș plimba neostenit printre picurii de ploaie, fericiți că îmi pot săruta trupul. În acea stare nu m-ar evita nimeni și nu aș evita pe nimeni. Gândurile mele ar fi din nou nesăbuite, s-ar avânta ca Icar peste necuprinsul apelor. Naivitatea s-ar așeza pe umărul meu învelindu-mă cu aura ei fermecată. Visarea m-ar purta cu viteză nebănuită în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, picurându-mă în sufletul tuturor. Toți m-ar iubi pentru ceea ce aș fi, esența pură a tot ce mi-am dorit să fiu.

Dar dacă azi ar fi ieri… și ieri mâine… și mâine astăzi… eu nu voi mai fi eu.