Moartea cu zâmbetul pe buze

          Evit nunţile. Nu îmi plac. Le urăsc şi le dispreţuiesc, aşa cum poate m-ar urî şi ele pe mine, şi m-ar dispreţui, dacă m-ar cunoaşte. Între om şi eveniment există o alchimie, o scânteie, asemănătoare celei dintre om şi om. Putem fi antipatici unora de la prima vedere, fără să le facem ceva, la fel de bine cum le putem fi simpatici. Iar între mine şi nunţi există acel “nu ştiu ce” care ne face să fugim unul de celălalt ca dracul de tămâie.

          Cu toate acestea, am fost la o nuntă. Deşi le evit, deşi nu mă împac sub nicio formă cu acea calitate “îndoielnică” de nuntaş, am fost la o nuntă. Probabil a patra din viaţa mea – o sumă arhisuficientă, aş spune eu, ceea ce mă face să mă gândesc serios ca, atunci când îmi va veni vremea, dacă îmi va veni, să spun “da” printr-un împuternicit.

          Am constatat un lucru – oamenii suportă cu greu fericirea altora. Parcă pentru a se proteja de năvala propriilor frustrări, pentru a se îmbrăca într-o piele solzoasă de crocodil, îşi compun o mască pe care o caracterizează un zâmbet formal şi o bună dispoziţie de multe ori forţată. În definitiv, nu sunt puţini cei care se vor cei mai fericiţi – şi singurii fericiţi. Pentru că, automat, o doză de unicitate atrage cu sine o anumită conştiinţă a unei superiorităţi mai mult sau mai puţin închipuite.

          Oamenii nu vor să vadă cu adevărat fericirea altora, se încăpăţânează să o trăiască doar pe a lor. Sau să o caute, chiar dacă este posibil să nu o găsească niciodată, eventual, ajungând ca ridicând capacul unui cufăr în care îşi închipuie că vor găsi ceea ce caută, să afle, cumva captivă între pânze de păianjen, doar resemnarea.

          Am fost la o nuntă, deşi nunţile mi se par mult zgomot pentru nimic, furtuni într-un pahar cu apă, sau cu şampanie, sau cu vin. Este în firea lucrurilor ca toţi să facem parte dintr-un “noi”, chiar dacă acesta nu se concretizează niciodată, chiar dacă o viaţă întreagă rămânem un “no”, mereu în căutarea celeilalte bucăţi de cuvânt – a finalului. Am fost la nunta unui prieten, pentru a fi martor la o naştere, să fiu acolo când se naşte el, altul, în locul celui pe care l-am cunoscut. Încă unul care a ajuns la capăt de drum, încă un “no” care şi-a găsit vocala de final. L-am privit, m-am bucurat pentru el, în şoaptă, şi cu o ultimă strângere de inimă l-am privit cum moare cu zâmbetul pe buze, apoi cum renaşte, sub acelaşi chip, în acelaşi trup, şi, sper eu, în sfârşit împlinit.

Opinie

           Mă întreba cineva mai demult cum aş defini alcoolul. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost răspunsul clasic, „lubrifiant social”. Superficial spus, dar cât se poate de adevărat. Pe de altă parte, însă, îl privesc ca fiind prietenul multora. Un prieten care prin prezenţă poate să inspire poveşti, sau poate să dezvăluie unele ascunse – pentru că, ştim toţi, se spune că în vin şade adevărul. L-aş cataloga ca fiind un prieten care nu poartă măşti de niciun fel, doar etichete diverse. Cu siguranţă i-aş spune, fără să intrăm în detalii, fără să îl demonizăm, fără să discutăm despre dependenţe şi fără să îi înfierăm efectele negative – pentru că fiecare trebuie să se păzească pe sine, atât de duşmani dar şi de prieteni – generator de poveşti. Şi, cu siguranţă, “best friend money can buy”.