1

          Ar fi spus Rilke, bietul, dacă ne-ar mai fi fost prin preajmă, că la întoarcerea primăverii pământul este precum un copil care ştie poezii”. Nepunându-mi în gând în mod special să sărbătoresc anotimpul cu o lansare, rămân la gândul că atunci când va fi vremea mă voi sărbători pe mine. Dar nu pot să nu mă bucur pentru ambele momente. Încă o primăvară. Şi dacă tot mai trebuie din când în când să arătăm că ştim limbi străine, îmi voi asuma şi bucuria, aşa cum o fac de câte ori trebuie.

           Spring: my February days pornstar. Primăvară frumoasă, cum s-ar zice.

images

Anunțuri

Poem (Răzvan Nicula)

Mi-e toamna în suflet şi vara sub gene,
E primăvară-n ceruri albastre şi deşarte,
Mi-e vântul în plete şoptindu-mi alene,
Mi-e gândul la tine şi iarna departe.

Mi-e gândul la tine şi-ţi bate în porţi,
Să-ţi umble pierdut prin lumi neumblate,
Ca un nebun căutându-şi fatalele sorţi
Sub umbre de nopţi cu luni argintate.

Mi-e dorul de noapte o umbră de vis,
Mi-e visul pahar de băutură amară,
Amar îmi e dorul, cumplit, nedescris,
Chemându-te-n taină să-mi fii primăvară.

Să-mi fii primăvara din ceruri deşarte,
Şi vara ţâşnită torid din privire,
Şi toamna din suflet să-mi fii pân’ la moarte,
Şi iarna întreagă, ningând de iubire.

Îmi este iubirea întreg anotimp,
Mi-e gândul la tine întreaga credinţă
Şi visul mă poartă – frântură de timp –
Spre raiul în care noi doi vom lua fiinţă.

Mi-e dorul de tine pumnal ascuţit
Cu care nebună în suflet mă sângeri,
Dar mâna-ţi pe frunte mi-e vis împlinit
Şi şoapta-ţi îmi este un cantec de îngeri.

Metalul săptămânii

          “Vine primăvara” – aşa mi se spunea de multe ori, în moduri contemplativ-patetice. Într-un fel mi se pare de înţeles, şi pe mine începe să mă stăpânească obsesia timpului. Doar că sunt unii într-atât de obsedaţi de scurgerea clipelor încât uită să se bucure de ele. Vine primăvara, urmează vara, apoi toamna şi iarna. Şi e gata încă un an, încă un capitol sau, uneori, o întreagă poveste. Şi muzicalitatea vieţii?! Mai grea sau mai uşoară, viaţa are farmecul ei aparte – poate, în unele cazuri, tocmai pentru că mereu găseşte o portiţă, o modalitate de a supravieţui, de a refuza să se încheie. “Vine primăvara” – aşa mi se spunea de multe ori, de oameni care nici măcar nu îi mai cunoşteau înţelesul. Pentru unii primăvara se naşte ca şi moartă, şi primul ei suflu nu face altceva decât să prevestească apropierea verii. “Îmi place primăvara” – aşa mi se spunea, mai rar, adevărat, pentru că nu toţi avem ochi şi urechi muzicale, şi unele simfonii, oricât de minunate, sunt cântate doar aceia cărora li se potrivesc.

//

Scurtă poveste fără vreo urmă de morală (I)

          A venit primăvara, chiar începe să bată spre vară. O simt, dar nu de asta o spun cu atâta certitudine. Sunt atât de sigur pentru că o văd. Nu, nu în calendar…

         Acum câteva nopţi nu am putut să dorm din cauza unui câine. S-a apucat, puţin după miezul nopţii, să hăulească tânguit şi lugubru. Nici măcar nu era lună, am verificat, cerul era acoperit de o pânză groasă de întuneric. A doua zi, când m-am trezit şi îmi beam cafeaua, am aflat că a murit un vecin. O presimţise câinele, dacă nu cumva chiar el hotărâse acest lucru. Îmi pun uneori întrebarea dacă animalele presimt moartea stăpânului, o prevestesc, sau o hotărăsc. Nu ştiu, mi se pare că Universul are prea multe legi pe care suntem incapabili să le cunoaştem sau să le înţelegem…

          Dar, cum spuneam, văd! Văd că se apropie vara. Femeia, ca orice alt animal, are un al şaselea simţ care, ipotetic, îi permite să presimtă ceva ce are să se întâmple. De aceea mi-am ales-o de mult ca barometru. În momentul în care începe să piardă din haine, atunci când devine mai uşor de privit şi de dezbrăcat, orice bărbat cu capul pe umeri ştie că se apropie vara.

          În urma prognozei meteo pe care o urmăresc cu atenţie în fiecare loc în care merg, am început să renunţ treptat la garderoba de iarnă şi să trec la cea de vară. În acea seară decisesem, totuşi, să nu îmi pun în pericol sănătatea – ştiu, se spune că oamenii inteligenţi răcesc vara, dar decât să dovedesc ceva printr-o asemenea metodă, prefer să îmi sacrific imaginea şi să fiu mai grijuliu. Eram îmbrăcat în blugi albaştri, subţiri, şi în tricou negru mulat. Peste, îmbrăcasem o haină de piele, lungă până aproape de glezne, care nu prea trece neobservată, nu pentru frumuseţea ei ci pentru că mă înfrumuseţează pe mine şi mai mult. Dar nu, aici nu este nevoie să mă laud singur, am cine să mă laude!

         Mergeam la bere, normal – termen pe care îl folosesc în mod generic, pentru că, deşi spun mereu “ies la bere” mi se întâmplă să nu mă dau în lături de la vreun vin sau de la un rom, şi să uit complet de drojdia dezgustătoare pe care o invoc ca scop al ieşirilor mele. Mă retrăsesem în apropierea unui coş de gunoi şi, aşteptând autobuzul, îmi aprinsesem o ţigară. Îmi plimbam privirea în jur fără să văd ceva – o privire oarbă şi întoarsă spre interior, care nu priveşte nici în afară, dar nici în străfundurile sufletului. Privire absentă şi dezinteresată de orice, una din specialităţile mele. Am tresărit aproape vizibil când o umbră mă întrebă, de undeva din lateral: “nu te supăra, ai să îmi dai o ţigară”? Mi-am întors privirea înspre cel care mă întreba: un individ nu foarte înalt, cu barbă răspândită dezordonat pe cuprinsul ridat al obrajilor, cu părul nespălat parcă de săptămâni întregi, ciufulit şi ridicat în sus de parcă atunci terminase să îşi facă de lucru cu o priză. Purta o haină care, iniţial, nu pot să presupun decât că fusese gri pentru ca, mai târziu, să se închidă din ce în ce mai mult la culoare, îmbogăţindu-se cu modelul deloc stilizat compus din dungi negre de murdărie. Mi-am spus că pantalonii de stofă probabil avuseseră, cândva, o notă de distincţie şi de eleganţă până când să devină lucioşi, tociţi şi rupţi într-un genunchi. Atunci am simţit nevoia de a tresări violent: “Tu, patibularule, tu îndrăzneşti să mă tutuieşti pe mine?! Am fost cumva la aceleaşi şcoli, sau colegi de breaslă, sau am băut vreodată ceva împreună, ca să ai calitatea şi dreptul de a mi te adresa la pertu”?!

         Când sunt surprins de câte ceva ochii mi se măresc şi mai mult, se rotunjesc ca ai unui copil care îşi găseşte în dimineaţa Crăciunului cadourile sub brad. Sau, în cazul surprizelor neplăcute, ochii mi se îngustează şi privirea ţâşneşte din ei ca o săgeată trimisă din arc căutând să străpungă mortal ţinta. Deşi am simţit cum mă cuprinde revolta, în cele câteva secunde în care l-am privit am decis să îl ignor. Să îl iau de guler nu era decât o pierdere inutilă de timp şi de energie şi, mai mult, o dovadă a importanţei pe care i-aş fi acordat-o. Nu, el nu îmi merita nici măcar o clipire din gene, nicidecum un alt efort mai mare. Nu i-am răspuns, am clătinat din cap în semn negativ şi mi-am reluat privitul spre nicăieri, nici în exterior, nici în interiorul meu.

Ninsoare altfel (Răzvan Nicula)

Am să te ning cu puf de păpădie,
Cu jar aprins, fierbinte, în privire,
Cu vis şi cu speranţa a ce va fi să fie,
Cu promisiuni zadarnice de nemurire,

Cu frunze verzi scornite de copaci,
Cu cer albastru, nepătat de nori,
Cu mângâieri, atunci când te dezbraci,
Şi cu sărut incandescent în zori.

Am să te ning cu ale florilor petale,
Cu adieri de vânt suflate peste piele,
Ţi-oi ninge-n ochi vii aurore boreale
Şi mi te-aş cerne, lună între stele,

În lumi de adevăr deşi nu sunt reale,
În gânduri care plâng să te cuprindă,
În iadurile poftelor carnale
Şi-n nebunii ce tind să se extindă.

Am să te ning cu primăveri nebune,
Cu veri toride curgând adânc în vene,
Cu zâmbet prins în ochii de cărbune,
Chemându-te în lumi nepământene;

Cu mine însumi trupul ţi l-aş ninge
Acoperindu-te cu buzele pe umeri –
Aşa ţi-aş fi mereu ninsoarea care-nvinge
Ani-clipe care trec fără să-i numeri.

Despre…

          Uneori mă cuprinde lenea şi somnul. Somnul raţiunii, acela născător de monştri. Ce monstru s-ar naşte din somnolenţa gândurilor mele nu mi-am dat seama şi, sincer să fiu, parcă nici nu îmi pasă. Într-o noapte mi-am spus că monstrul este senzaţia pe care o simţeam – că făcusem platfus la creier. Apoi mi-am spus că, de fapt, înspăimântătoare şi monstruoasă îmi este liniştea şi nevoia de a o umple cu ceva. Mi s-a făcut dor…

          Uneori, din necuprinsul iernilor mele, mi se făcea dor de primăvară. Deveneam nerăbdător, mă frământam, alergam pe câmpii de vis în căutarea celei mai frumoase dintre flori pentru a o pregăti spre oferire cuiva care mi-ar fi adus anotimpul dorit. Apoi, mai târziu, am lăsat deoparte inocenţa şi am învăţat să sfidez. Am învăţat să sfidez cerul, norma, pământenii şi timpul în care trăiesc atât de încorsetaţi că nici nu mai pot să respire. Am învăţat că nu se face primăvară cu o floare, în schimb, cu o senzaţie, cu o dorinţă, da! Oricând!

Zvon de primăvară (Răzvan Nicula)

I-am încolţit în suflet şi îi înmuguresc
Pe buzele sfioase ce m-aşteptau anume
Cu chip de primăvară în zâmbet să-nfloresc
Ca anotimp visat dar nerostit pe nume.

Mă ştie, mă cunoaşte, de mult mă aştepta
Să îi tulbur gândul, în braţe s-o cuprind,
În nopţile în care nici nu mă mai spera,
Pe care, resemnată, şi le trecea dormind.

M-a întrupat din iarnă într-o noapte
Să-i ning alt fel de gânduri între tâmple,
Să mă transform din crivăţuri în şoapte
Şi-n anotimp născut să i se-ntâmple,

Dorindu-şi s-o acopăr numai cu săruturi,
S-o împodobesc cu puf de păpădie,
Pierzându-mă în ea în albe aşternuturi
Să-i strecor în sânge venin de nebunie.

M-a chemat cu soare s-o umplu în privire,
S-o-mbrăţişez fierbinte – unire androgină,
Să-i fiu ascuns fior scăpat din plăsmuire,
Şi-n piept să-i cresc, adânc, drept rădăcină.