Ura şi la gară! Sau poate nu; politic

              Pe Adina nu aveţi de unde să o cunoaşteţi. O fată simpatică, minionă, tunsă franţuzeşte. Veselă. Zâmbitoare. O urăsc!

            Amicu’, urăşte şi el… Nu pe Adina, dar urăşte, instinctiv şi profund, cu dăruire. I se încleştează dinţii şi i se injectează ochii dacă privindu-l superior şi absent, adică, mai degrabă părând deloc interesat, mustind de ironie muşcătoare, îi spun doar un cuvânt: “băse”. Nu e o greşeală, nici scăpare – cuvântul nu merită majusculă…

            Mi se pare stupid să văd în jurul meu oameni mai mult sau mai puţin inteligenţi sfâşiind vălul raţiunii şi devenind asemeni animalului, plini de furtuni de pasiune prost canalizată, cu venele de la tâmplă prea mult umflate şi cu inima pulsândă bătând aproape auzit, ca un clopot al vreunei catedrale necesare mântuirii unui neam, înflăcărându-se pe marginea chestiunilor politice. Nu, nu spun că frâiele unei ţări, puse cândva în nişte mâini, nu ar trebui să ne mai pasioneze sau să ne mai intereseze. Dimpotrivă… Dar nu aici, nu în România.

            Se poate spune despre băse orice. Că e chior, că e chel, că e manelist (nu primea el degeaba dedicaţii muzicale de la un anumit post de televiziune), ca e matelot, că e beţiv, că e curvar… Nu. Curvar nu e, el nu are gusturi la femei. Deşănţarea cu o femeie culeasă în vreun club de fiţe şi aceea cu una care nu ar face faţă concurenţei nici măcar pe centura Bucureştiului, nu este decât o întărire a spuselor mele – băse nu are gusturi la femei. Şi nu e doar atât, se mai pot spune multe, şi nenumărate, şi la fel de bine, cât mai multe potopuri de înjurături pentru că individul le merită cu prisosinţă. Dar mai este un lucru de spus despre el, unul singur care, privit de pe o anume falie a raţiunii, nu poate decât să stârnească un sâmbure de admiraţie. Este un supravieţuitor. Se vede că e matelot, ştie perfect ce să facă în timpul furtunilor!

            Totuşi! Nu ştiu exact cât de supravieţuitor este băse în esenţa sa şi cât de mult a fost ajutat, de data aceasta, să supravieţuiască. Într-un fel sau altul, românii l-au ajutat, chiar dacă suntem cu toţii atât de sătui de el încât, în secret, în fiecare noapte ne creăm planuri de emigrare, aşa cum un deţinut visează să îşi scormonească zidurile celulei înspre libertate. Să nu fiu înţeles greşit, sunt orice doriţi, nu băsist. Nu am boicotat referendumul pentru că nu am vrut să îl ajut să supravieţuiască lamentabil, dar am votat conform conştiinţei mele. Nu cu băse, ci împotriva caţavencilor care cu calupuri de dinamită legate de veste au atentat la pseudo-democraţia românească – aceea căreia, culmea! tot ei, atentatorii, îi sunt părinţi. Problema cu aceşti părinţi, este că, deşi a trecut timpul peste ei, au rămas aceiaşi, doar şi-au mai schimbat, pe ici pe colo, măştile, pentru a fi mai greu de recunoscut de ochii orbiţi. Şi chiar dacă greşesc eu şi măştile nu sunt nici măşti nici marionete, şi cu adevărat s-a schimbat ceva, dacă mă întrebaţi pe mine, principiile le-au rămas aceleaşi, la fel de sterile, de sterpe, de lipsite de viziune, doar înceţoşate de eternă foame.

            Clasa politică românească nu merită nu înflăcărări, nici măcar priviri neruşinate şi deocheate, ca acelea pe care un îndrăzneţ le poate arunca unei dame prea de consumaţie. Cât despre încredere, eu am mai mare încredere că înainte de a sfârşi de scris aceste rânduri mă va cuprinde mâna rece a morţii decât că politicul, politica şi partidele din România sunt ceea ce ar trebui să fie.

            Ura, dacă aş fi întrebat, derivă din teamă. Din teamă nedefinită, de obicei, şi din suferirea unei nedreptăţi. Combinate, nedreptatea şi teama de încă una, neîncrederea în echitate şi orgoliul călcat în picioare de actul săvârşitor de nedreptate, precum poate şi alţi factori, generează vibraţia, nasc ura – ura ca reverberaţie a sufletului şi a individului, din toate profunzimile sale. De aceea pot da dreptate celor care îl urăsc pe băse cu patimă, dar nu îi pot înţelege. Sau, dacă ar fi să înţeleg, aş face-o doar spunându-mi că ei simt nevoia să urască, şi dacă pe băse nu l-ar fi chemat cum îl cheamă, cu siguranţă l-ar fi chemat altfel. Sufletul, aşa cum are disponibilitate la iubire, are şi disponibilitate la ură.

            Eu nu sunt ca Amicu’, nu îl urăsc pe băse, îl dispreţuiesc aşa cum dispreţuiesc tot ce ţine de românismul politic, de partide, de aceşti “toţi o apă şi-un pământ” angrenaţi în mecanismul ros de cancer al politicii. În schimb, o urăsc pe Adina. A fost o vreme în care într-un grup de prieteni mi se spunea “Prinţesa”. După apariţia Adinei…! Acum, dacă cineva din respectivul grup spune “am vorbit cu Prinţesa”, toţi ceilalţi întreabă: “cu care din ele”? Şi aşa devenim, treptat treptat, „toţi o apă şi-un pământ”, personalizaţi prin depersonalizare…

            Spuneam, ura este generată de o nedreptate suferită, sau de o teamă, una mai mult nedefinită decât definită. Dar oare nu cumva ura care ne animă, tocmai ea, le permite celor pe care îi urâm să supravieţuiască? Nu ştiu dacă se merită să îmi pierd vremea căutând răspunsul – a supravieţuit băse pentru că este un supravieţuitor, sau a făcut-o tocmai ca efect al urii pe care o simţim cu toţii faţă de ceea ce reprezintă ticăloşia? Care dintre ele, dintre ticăloşii? Ambele, pentru că adevăr nu mai există de mult în niciuna dintre cele două tabere combatante, şi cu atât mai puţin dreptate. Şi totuşi, necenzurându-mi o opinie personală, pesediştii nu mă puteau cuceri decât dacă îl citeau pe Nietzsche. Nu l-au citit, n-au auzit de el, deşi, la vârf, i-au plagiat “Voinţa de putere”!

Reclame

Principiu şi doctrină

          În romanul lui Zola, “Munca”, era un fragment care unora le stârneşte râsul, altora nostalgii: “Dreapta şi fericita societate de mâine nu este decât în reorganizarea muncii, care singură va permite o împărţire echitabilă a bogăţiilor”.

          Aş prefera să nu fiu întrebat care muncă. Chiar dacă unora mai înaintaţi în vârstă fragmentul respectiv, rostit cu tonul şi intonaţia potrivite, le poate provoca un gol în stomac, mă întreb dacă nu cumva este cel mai potrivit dicton pentru mişcarea, dacă nu politică, măcar po-pulistă care se intitulează, cu deosebită importanţă, PSD.

          Propun să nu dezgropăm morţi şi nici să nu pornim cu lanterna în căutarea originilor respectivului partid. De asemenea, nu are rost să căutăm nici originile persoanelor care fac parte din mişcarea sus-amintită, pentru a nu fi învinovăţiţi că ne luăm de mamele oamenilor cu oarecare importanţă din ţara asta. Cel mai bine, aşa am învăţat pe vremea când cu onor îmi desfăşuram activitatea pentru care mă pregătisem, este să facem strictă referire la fapte, fără a căuta să enervăm adversarii cu diferite înţepături, ironii sau chiar mitocănii.

          Punând botniţă mitocanului din mine îmi voi permite doar să arăt cu degetul. Ce? Cred că niciun om întreg la cap nu ştie ce să arate mai întâi cu degetul. Poate faptul că România este, într-adevăr, ţara tuturor posibilităţilor. A fost o vreme când, cel puţin eu, simţindu-mi cuţitul la os, am mâncat carte pe pâine. Deh… mama nu avea bani să îmi cumpere BAC-ul, şi, chiar dacă avea, nu cred că aş fi putut-o convinge. Dacă nu îl luam din prima şi-ar fi pus încrederea în mine, sigură că aş fi reuşit din a doua încercare. Pe vremea mea nu era soluţia unei a treia sesiuni de bacalaureat, aşa cum s-a propus în ţara asta, acum aproximativ două săptămâni, deci, dacă nici a doua încercare nu ar fi fost cu succes, mi se spunea “La anu’ ”… Nu, fără “şi la mulţi ani!”, pentru că speranţa moare ultima.

          Ce mi s-a părut uimitor, totuşi, şi demn de acest tărâm care în minunăţia sa depăşeşte cu mult ţara lui Oz, este că proiectul privind a treia sesiune de bacalaureat a fost înlocuit cu o idee de departe mult mai năstruşnică – posibilitatea înscrierii la facultate chiar şi pentru cei care nu au reuşit să îşi obţină acel şase amărât rămas ca barem minim, probabil, de pe vremea în care Zola îşi scria “Munca”.

          După ce au stârnit hohote de râs şi priviri mai mult sau mai puţin încruntate, adică, fie cu cel puţin o sprânceană ridicată, fie cu cel puţin una coborâtă, epigonii comunismului adevărat, poate chiar a celui cu faţă umană, pesediştii, încearcă să dreagă busuiocul dezicându-se, din păcate pentru ei doar în parte şi neconvingător, de proiectul de lege propus. Foarte rău, de altfel!

          Foarte rău, pentru că lipsa unei coloane vertebrale atrage după sine, automat, statutul de nevertebrată. Statut pe care, e la fel de normal să o recunoaştem, partidul la care facem referire l-a avut mereu. Ideal mi se pare ca, acţionând în vechiul spirit caracteristic, gruparea care se chinuie de ceva vreme să ajungă nestemata din fruntea ţării să promită, pe ascuns, diplome provizorii de BAC fiecăruia din cele 100.000 de capete vită furajeră incapabilă să obţină Sfântul Şase. Provizorie, dară, cu posibilitatea retragerii ei dacă se constată că votul pus în urnă, atunci când va fi cazul, nu este acordat aşa cum trebuie. Aşa cum trebuie, da, dar nu neapărat în mod valid şi liber exprimat, nu?!

          Ceea ce nu înţeleg este de ce pesediştii, pe lângă realizarea pe care o au în mod constant, aceea de a se face de râs, mai caută să îşi treacă în palmares încă una care pe tătucul Stalin l-ar face să se ia cu mâinile de cap. Şi pe Zola să se enerveze la culme, simţindu-se contrazis. De ce să nu ne îndreptăm cu pas vioi spre “fericita societate de mâine”? Pentru că respectivul proiect de lege nu poate fi altceva decât o reorganizare a muncii. Unii învaţă să ia BAC-ul şi, inteligenţi fiind, nu se mai prezintă la vot, iar alţii votează ca să îl ia. Nu cumva ar fi, şi asta, o diviziune a muncii pe deplin echitabilă, dragi tovarăşi şi pretini?