Ridicol

          Mă gândisem să mă aplec într-un mod metodic şi de-a dreptul ştiinţific asupra prostiei. Îmi structurasem ideile, îmi pusesem ordine în gânduri şi chiar eram gata să le las să se repeadă asupra hârtiei. M-am oprit brusc, exact înainte de a începe, doar ca să mă întreb: „Chiar crezi că oamenilor le face plăcere să li se spună că sunt proşti”? M-am apărat – aşa cum o fac de obicei, eu trebuie să mă apăr şi în faţa altora, dar mai ales în faţa mea: „Nu o spun eu, o spun alţii, oameni, studii, statistici”. “Deci – a continuat insinuantă vocea – tu nu eşti decât ecoul care transmite mai departe concluziile altora. Şi experienţa ta? Halal scriitor”! Ne învăluia noaptea şi, pentru că scriitorii sunt de multe ori absurzi, pot jura că auzeam gerul cum rodea din geamuri. Stelele licăreau cu trosnete înfricoşătoare şi Pământul întreg părea că şi-a accelerat mişcarea de rotaţie, ca un carusel scăpat de sub control din pricina unui fapt ridicol. Mărturisesc, ridicolul poate fi asociat cu prostia, dar poate numai pentru că prostia este întotdeauna ridicolă. Eu, cel puţin, aşa îmi spun. Cred că de aceea mi-am permis să râd mereu de oamenii cu un pronunţat simţ al ridicolului şi, dacă nu ne-am tras de şireturi, i-am tras eu de mânecă. Doar aşa, ca să mă mai întrebe câte un revoltat: „Dar tu cine eşti”?! Atunci mă pufnea râsul, aşa cum mă mai apucă uneori când încerc să scriu despre prostie.

Text fără pretenţii de fabulă

          Într-o zi (sau într-o noapte, cine mai ştie?! şi, mai ales, cui îi pasă?!), într-o urbe de vreo douăzeci de mii de locuitori, muri un om. Îi spunem om pentru că aşa era, adică avea şi bune şi rele, sau, spus altfel, şi rufărie curată, şi bube în cap. Se strânse populaţia urbei cam ca la urs, pentru că mulţi îl cunoscuseră cât fusese în viaţă, unii ca să îl omagieze, alţii ca să socializeze, iar alţii doar să asiste la un spectacol, poate pentru că nu le plăcea sau, mai precis, nu aveau mijloace să meargă la o piesă de teatru pe care, foarte probabil, riscau nu numai să o plătească, dar şi să nu o înţeleagă.

          Undeva, mai la marginea mulţimii care stătea în aşteptare, deşi momentul important se întâmplase şi fusese pierdut, se nimeriră, ca nucile în perete, trei spectatori mai deosebiţi – dar nu pentru că ar fi fost vreunul cu trei capete sau altul cu coarne de cerb (imposibil de spus aşa ceva, dacă acceptăm posibilitatea că erau necăsătoriţi, şi aşa păreau!), ci prin însăşi adunarea lor care, având în vedere că nu se cunoşteau, nu putea fi pusă decât în spinarea lată a întâmplării.

          – Odihnească-se! zise cel din mijloc, bărbat nici înalt nici scund, nici gras nici slab, nici frumos nici urât, adică un fel de capodoperă a mediocrităţii fizice, a acelei căi de mijloc care se citeşte din întâmplare în trupurile unora dintre oameni, tocmai pentru că nu se remarcă deloc, cu nimic. Sic transit gloria mundi… murmură, apoi, mai mult pentru sine, dar fiind mai aplecat către urechea celui din dreapta sa, vorbele nu îi scăpară neauzite.

         – Ce tranzit, domnule, ce tranzit! E aici de când mă ştiu, nu am auzit să fi plecat vreodată! Aaaa… că s-a mai dus el în vacanţe, ca tot omul, bineînţeles! La auzul vocii groase pe care aspectul fizic i-o şi prevestea, înspre el se mai întorseseră câteva perechi de ochi, iar cel care vorbise, încântat, continuă. Poate că pe acolo, prin vacanţele alea ale lui o fi făcut… unele lucruri.

         Privi în jur simulând discreţia, acea discreţie care se citeşte în ochii celui care ştie un secret pe care ţine neapărat să îl împărtăşească, dar aşteaptă să fie rugat. Îi fură suficiente câteva rugăminţi pornite din trei-patru perechi de ochi:

            – Da, domnilor, da! Că cine mai ştie ce făcea el prin vacanţele alea în care mergea. Ştiu eu, am auzit nişte fapte, cum că ar avea copil făcut cu cine mai ştie cine. Era curvar, domnilor, trăgea pe dânsul tot ce prindea, nu se uita că e de douăzeci de ani sau de cincizeci. Păi ce, nevastă-sa nu e aşa tânără că poate să îi fie fiică?! Curvar, şi dacă aşa a fost, normal să apară şi rezultatele curvăsăriei!

           – Taci, domnule dragă, taci! spuse rugător cel din mijloc, şi buzele, conturate de o barbă nici scurtă nici lungă, nici îngrijită nici neîngrijită, adică deloc specială, i se curbară într-o tristeţe aproape inobservabilă. De mortuis nihil nisi bene…

            Deodată, din stânga sa se ridică o voce ascuţită, pornită din gâtul lung şi slab al unui bărbat sfrijit, micuţ de statură, stafidit – normal! – ca o stafidă, aproape tremurând de indignare.

           – Nihilist ai vrut să spui, domnule, păgân, călcător de cele sfinte şi de vorbele lăsate de la Domnul Dumnezeu! Păi (aproape strigă, după ce îşi făcu o cruce largă) spune dumneata, cum să ceri să te ardă focul, când toţi ştim că trebuie să ne întoarcem în ţărână aşa cum am fost lăsaţi? Ce, s-a născut vreunul arzând, ca să plece de aici arzând?! Şi cum să arzi când tot creştinul îşi doreşte tare să ajungă sus, în faţa Tatălui, nu să ardă! De-abia de-acuma o să ardă, pentru că a călcat învăţătura şi legile cele sfinte!

             – Că bine zici! Îl încurajă celălalt, cel cu fizic impunător, de taur, cu vocea lui groasă şi răsunătoare.

             – Păi bine zic, răspunse sfrijitul, şi mai ales că era şi curvar! Păi nu se spune în cartea sfântă să nu preacurveşti? Cum să nu se spună?!

           Alţii din jurul lor începură să murmure, să îşi dea cu părerea, ridicând din ce în ce mai mult vocile, contrazicându-se unii pe alţii, fiecare dând dreptate ba celui cât un munte, ba smochinitului.

           – Domnilor, spuse bărbatul din mijloc mângâindu-şi barba, eu nu am pretenţii că aş şti prea multe. Şi poate nu am nici mintea necesară… zic şi eu, după ce am văzut că a făcut cândva, mai demult. Că mi-a plăcut de el, că nu, acum nu mai interesează pe nimeni. Că mi-a plăcut ce a făcut, că nu… iar nu contează. A plăcut altora, multora, şi spre binele lor a fost făcut, de aceea eu zic să îi aveţi milă de suflet şi să îl lăsaţi în pace să se odihnească. Eu aşa zic, după mintea mea, deşi e adevărat, barba philosophum non facit, dar…

            – Domnule! tună cel din dreapta lui, degrabă mugind ca un bivol, lasă-ne, domnule în pace cu păsăreasca ta, că o tot croncăni de când ai venit! Dacă ştii ceva ce nu ştim, spune-ne şi nouă, deşi, uitându-mă la ce prostii vorbeşti, mă îndoiesc că ai şti. Şi spune, domnule, ceva să înţelegem şi noi, what the fuck?! Fucking hell!

           Vorbele care au urmat i-au fost acoperite de un cor de voci, iar vocile se ridicau din ce în ce mai sus, spre cer, din ce în ce mai înfierbântate, mai răsunătoare, mai acoperitoare de orice altceva. “Da, dom’le! Avea bastard, curvarul! Dar să fie şi păgân”?! “Apăi, oameni buni, dacă era păgân, nu-i normal să fi fost şi curvar? Daţi-o dracu’ ”!

            Printre voci, chiar acolo, între ele, între tabere, mediocrul, acela care nu spunea nimănui nimic, nici prin vorbe, nici prin voce, nici prin fizic, păru că scapă, mai mult din neatenţie, o lacrimă. Şi printre dinţi, încrâncenat, un “odihnească-se!”, de parcă nu ar mai fi contat nimic altceva.

            Morală neartistică:

           Si tacuisses, philosophus manisses, chiar dacă barba nu are vreo importanţă. Dar dacă tot n-a tăcut, unele voci spun revoltate că mediocrul ar fi adăugat, după acel “odihnească-se!” scrâşnit: “Să te mut, popor al urbei! Cu “m” de la marmacie”!

Satan, be my guide (IV)

Avem în sânge o manie, o vicisitudine de care nu prea putem scăpa… nu ştiu de ce, nu aş putea spune, din cauza bicisniciei simplităţii împinse la extrem a fiinţei umane, din cauza lipsei raţiunii sau din cauza înfrângerii în confruntarea cu prejudecata?  Suntem gata oricând să punem etichete, să aruncăm cu ele în stânga şi în dreapta, simţindu-ne astfel mai mari, mai buni, nişte dumnezei în miniatură a căror lume trebuie neapărat să fie aranjată până la cel mai întunecat colţişor, o gospodină deosebit de harnică incapabilă să nu aşeze pe raft, în cămară, la locul său, cel mai neînsemnat borcan.

V-o spun eu, diavolul, acela al cărui nume este interzis să fie scrisă cu majusculă, al cărui nume este ostracizat din locurile sfinte, de pe limbi umflate de aburii mediocrităţii, eu, necuratul – izvorul primordial al răului din această lume şi sursa tuturor nenorocirilor, dezrădăcinătorul primilor oameni din Grădina Edenului. O spun eu, cu limba mea despicată, cu pielea mea rece, cu ochii în care nu se poate citi absolut nimic înafară de condamnarea pe care o arunc asupra celor care mă privesc – aceea la o teamă nedefinită, ciudată, ascunsă, care se cuibăreşte treptat în suflete, prevestind suferinţe veşnice, băi de smoală şi torturi greu imaginabile pentru alte minţi decât cele stăpânite de habotnicie.

*

Nu m-a derajat să fiu numit diavol de acele două femei pe faţa cărora superficialitatea se citea fără vreo urmă de dubiu. Nici nu mă deranjează că unele persoane îmi privesc pline de reticenţă lungimea părului… E adevărat, uneori, din nevoia de schimbare sau din lene îmi mai las barbă, dar acel aspect nu înseamnă că am puterea de a rămâne rece la unele raţionamente, dileme sau probleme pe care mi le imaginez. Îmi place să scormonesc prin vise, prin gânduri, îmi pun întrebări şi, îndrăznesc să spun, dau dovadă de suficientă capacitate de a înţelege…

Totuşi! De ce am numi diavol un individ pe care îl vedem pentru prima oară doar pentru că este îmbrăcat în piele şi îşi poartă părul desfăcut pe umeri? Şi să spunem că pentru o imaginaţie suficient de bogată, apariţia din faţa ochilor ar fi suficientă, dar… de unde avem această manie de a judeca omul după aspect şi nu după comportament, respectiv, după modul în care ar putea gândi?

În ultima vreme m-am întrebat dacă, social vorbind, dar în acelaşi timp uman, individual, avem capacitatea de a înţelege că nu haina face pe om… Suntem în stare să ne strigăm nevoia de libertate în acţiune, în exprimare, în gândire, dar, în acelaşi timp, dăm dovadă de intoleranţă faţă de ceilalţi semeni ai noştri, ca şi cum potenţiala noastră valoare, pe care ni se pare că o posedăm, ne dă certitudinea că am fi primii şi singurii beneficiari ai libertăţii.

În acest fel, punând la repezeală etichete, nu putem decât să arătăm platitudinea care ne caracterizează, închistarea între barierele care delimtează un singur mod de gândire, sau, la fel de posibil, lipsa vreunui mod de gândire. Şi prin această atitudine de deţinători ai adevărului unic, cum că bărbatul ar trebui să poarte părul tuns şi că femeia ar trebui să stea în bucătărie păzind oala în care fierbe mâncarea, nu facem altceva decât să inhibăm spiritul, spiritul în sine, nu acela al unui singur om, ci acela esenţial care are puterea de a construi, de a inova, de a împinge umanitatea către o altă eră, către civilizare, către progres sau, în cel mai rău caz, măcar şi numai spre diversitate.

Nu spun că mă simt fără de pată, nu spun că pe rafturile sufletului meu, pe acelea ale gândirii mele, nu există etichete, dar ele aşteaptă o vreme până să fie puse. Tocmai pentru ca, atunci când sunt lipite, să nu se mai dezlipească, demonstrând valoarea logicii şi a înţelepciunii. Din câte ştiu eu, omul face haina, nu haina face pe om. Şi, de asemenea, omul se face pe sine însuşi, dezvoltându-se în permanenţă, murind încercând, sau lăsându-se să alunece către baza lanţului trofic, devenind o simplă amibă pluricelulară, o pseudo “fiinţă înzestrată cu raţiune”.

Încerc să îmi dau seama… este bine să punem etichete? Este bine să aproximăm oamenii, să îi apreciem în funcţie de valorile şi de modul nostru de gândire, pentru a vedea dacă tovărăşia lor ne este, dacă nu plăcută, măcar utilă? Este mai bine să împărţim cu dărnicie etichete, pentru fiecare persoană pe care o vedem, doar pentru că are un ochi strâmb sau nasul prea mare? Şi, în definitiv, un asemenea efort – chiar dacă l-aţi considera infim – merită să fie făcut? Da, da, vă spun! Pentru că majoritatea oamenilor nu au atins acel grad de inteligenţă şi de civilizaţie care să le permită să nu se simtă ameninţaţi de ceva care este diferit… şi, în acest fel, orice ar ieşi din rândurile turmei, trebuie înfierat, demonizat, pentru că, este la fel de adevărat, cea mai la îndemână metodă de a ne ridica pe noi este aceea de a coborî pe alţii!

Şi dacă este aşa cum văd acum, în faţa superficialităţii şi a imbecilităţii, în faţa unor prejudecăţi şi a credinţei inoculate, decât să mă plec în tăcere, prefer să răspund… „Satan, be my guide”!

To be, or…

Cum ne place nouă, mie şi celui mai bun prieten, să ne spunem uneori, “şi a fi prost este o realizare”. Analizată stricto senso, afirmaţia nu poate fi altfel decât laudativă. Realizările, pozitive sau negative, arată mobilitatea individului, faptul că acesta nu este suspendat undeva într-un timp şi într-un spaţiu în care nu face altceva decât să aştepte, inert, moartea. Acţiunea în sine presupune un efort, iar efortul are, de fiecare dată, rezultate – reuşită sau eşec.

Acum ceva vreme, într-o mentalitate comunistă aflată la final, eram învăţat că nu este important să câştigi, important este să participi. Pentru ca, peste noapte, mentalităţile să se schimbe radical, participarea să devină insignifiantă şi să mi se spună că locul doi nu există, că are aceeaşi valoare ca locul douăzeci, două sute sau patru sute. Învinşii sunt întotdeauna uitaţi, doar învingătorii rămân în memoria colectivă – este un lucru pe care l-am învăţat relativ uşor, din fericire, la o vârstă fragedă.

Nu mă pot opri, însă, să nu privesc înspăimântat, uneori, prăpastia care se cască între generaţiile de ieri şi cele de mâine. O prăpastie peste care pare din ce în ce mai greu să se dureze vreun pod, pentru că, din diverse motive, orice pilon pe care am încerca să îl construim se năruie peste noapte sub influenţa unei alte mentalităţi actuale, o antiteză cruntă a vechiului “ai carte, ai parte”. Într-un fel, am impresia, trăim în beznele celui mai apăsător comunism cunoscut vreodată fiinţei umane, fiind martorii arderii pe rug a culturii şi a valorilor esenţiale, îndobitocirii crunte a maselor, egalizării acestora şi încadrării lor într-un spirit de turmă pe care îl numim “modă” sau “spiritul vremii”.

Spiritul vremii noastre este unul sărac, îndrăznesc să spun, sau, mai precis, spiritul vremii noastre este, de fapt, o lipsă a spiritului. Am ajuns să ne trădăm pe noi înşine, uitând acea clasificare a nevoilor care se preda, cândva, obsesiv, la orele de economie. Uităm că nevoile primare sunt caracteristice (şi) animalelor, dar, în continuare, ne plasăm deasupra lor invocând argumentul suprem al raţiunii. Omul este un animal înzestrat cu raţiune – deci superior – dar… dar se ghidează, în continuare, exclusiv, după nevoile primare pe care caută să le satisfacă încălcând, de multe ori, anumite limite, anumite reguli, renunţând la valori şi construind altele – valori care frizează, din păcate, nonvaloarea.

Decăzând spiritual şi intelectual, omul începe să se (re)apropie din ce în ce mai mult de statutul natural de bestie, pentru că raţiunea, fără a fi utilizată în virtutea unui anumit nivel de cunoaştere, nu îşi mai are rostul, nu îşi mai îndeplineşte rolul elementar. Gândirea este dezvoltată, încă din antichitate, în baza unei educări a minţii şi a spiritului, ceea ce omul modern pare să arunce în uitare. De multe ori am auzit că trebuie privit mereu înainte, pentru că, având în vedere dezvoltarea socială, progresul ştiinţific, e normal să ne considerăm superiori altor faze prin care a trecut societatea. Deşi, nu ştiu cât de reală este această superioritate pe care omul contemporan o invocă.

Mă întreb, uneori, dacă nu cumva această superioritate nu este, în realitate, doar un mod de parare a nimicniciei pe care o simţim, a decăderii fiinţei umane din punct de vedere ideatic. Pentru că de aici apar problemele, de aici apare aprecierea calpă a unor valori frivol-peremptorii, a unor oameni care într-un fel sau altul sunt ridicaţi, aşezaţi în faţă ca modele, sfidând, însă, faptul că în ei nu există nicio calitate care să îi facă să fie demni de urmat.

Probabil că o societate care are ca lideri oameni mai degrabă demni de dispreţ decât de apreciere este sortită să se transforme în aşa fel încât să le reflecte chipul, să se recreeze după asemănarea celor care o conduc. Reacţia tardivă de manifestare a dezgustului, de negare a noilor valori, de dezicere de “modă” sau de “spiritul vremii” poate să apară, aşa cum este normal, în anumiţi indivizi. Dar este puţin probabil să mai schimbe ceva, alunecarea în derizoriu, odată făcută, este imposibil de oprit fără o contraofensivă susţinută care să găsească ecou şi care să retrezească la viaţă raţiunile pe cale să adoarmă.

Asemenea acţiuni, de multe ori sortite eşecului, cer hotărâre, determinare, chiar sacrificiu la un moment dat. Însă, pentru cei mai mulţi, este mai uşoară ruperea de lume, adoptarea unei opinii separate, a unei atitudini nihiliste care condamnă strâmbăciunea dar nu luptă să o îndrepte, care ar vrea să vadă detronată valoarea-nonvaloare dar nu aduce în prim plan vreo alternativă, nici măcar haosul. Comoditatea, uneori teama, sunt duşmanii cei mai de seamă ai acestor semi-nihilişti care la un moment dat se satură să şi condamne, resemnându-se, spunându-şi “ăştia suntem”. Şi apoi viaţa îşi urmează cursul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, poate doar apariţia, în vreun suflet, a unei frustrări nerostite, mereu prezente, dar prea puţin luată în seamă. O nouă victorie a dezamăgirii, a renunţării şi a spiritului de turmă. “Ăştia suntem”!

Dar oare condamnarea prostiei despre care vorbeam la început reflectă prezenţa inteligenţei, puterea valorii întrupate în persoana condamnatorului? Oare, acela care pierde, nu este, în realitate, pierzător doar pentru că nu a avut la îndemână mijloacele şi capacităţile intelectuale de a ieşi învingător? În cazul victoriei prostiei asupra inteligenţei, nu cumva ar trebui să caracterizăm aceste atribute în mod invers – prostia ca inteligenţă şi inteligenţa ca prostie? Sau vor exista cazuri în care vor apărea scuze, precum “deşteptul cedează primul”, sau “teme-te de prost pentru că are mintea odihnită”, trecându-se, însă, sub tăcere, hibele din raţionamentele inteligenţei, lipsa ei de hotărâre, teama de a purta o luptă decisă şi constantă împotriva a tot ce îşi doreşte să condamne.

Trăim o vreme în care fiinţa umană începe să decadă. Dar nimeni nu face nimic să oprească această rostogolire în abis, doar declamăm, explicativ, că “ăştia suntem”. Momente în care, cu resemnare, inteligenţa capitulează în faţa prostiei pe care nu mai are puterea să o înfiereze. Pentru ca următorul pas să fie acela de integrare aparentă în rândurile învingătorilor, o adaptare la vremuri şi la mode. Mereu celui care se adaptează îi este mai bine decât celui care nu urmează decât calea pe care o crede dreaptă, refuzând să se abată de la ea.

Şi atunci?

To be or not to be… stupid? That is the question!

România şi instituţia deţinutului politic. 2010

Se pare că în România, în curând, până şi dreptul la vacanţă va fi suspendat prin lege. Ca să o iau înaintea unei asemenea iniţiative legislative, mi-am întrerupt vacanţa pentru a exprima o părere asupra anumitor evenimente care sunt în măsură să atragă consecinţe inimaginabil de hilare.

Anul 2010 ne-a adus, pe lângă tăieri de salarii şi majorări ale TVA-ului, reînvierea unei “instituţii” despre care nu s-a mai pomenit de multă vreme. Aceea a deţinutului politic. În principiu, această “specie” de deţinut este caracterizată printr-o suferinţă acută, îndurată undeva în beciurile vreunei Securităţi, sau a unei închisori. Suferinţele pot avea natură fizică, psihică sau sufletească. În anumite cazuri, regimul de detenţie este înlocuit prin plasarea într-un domiciliu forţat – o minciună pe care şi-o poate confecţiona cel în cauză, ca să simtă cât de puţin parfumul unei libertăţi închipuite.

Moda ridicării opozanţilor unui regim (de obicei totalitar) şi cadorisirea lor cu ani grei de detenţie, cu trimiterea la canale sau în tabere de muncă a apărut încă din ’45, dar după Revoluţia din 1989 părea că va fi aruncată în uitare – după acel decembrie sângeros România pornise cu paşi nesiguri pe drumul capitalismului, devenind ceea ce este astăzi: o ţară relativ liberă şi relativ democrată.

Până când, această relativitate a fost zguduită de arestarea unui patron de televiziune, unul din principalii vinovaţi pentru îndobitocirea poporului român cu ajutorul televizorului – părintele cazului Elodia, născătorul emisiunilor senzaţionale de după miezul nopţii în care un spiritist… sau, mai exact, şarlatan medium îi spune nevestei de câte ori a înşelat-o soţul, sau bătrânei credule şi lovite de scleroză unde şi-a pus ochelarii, sau cine ştie cărei alte persoane de ce anume boli suferă, a suferit sau va suferi.

Ei… şi de parcă toate prin care trece nu erau suficiente pentru ca poporul acesta să aibă de ce să se ruşineze, în ultimele zile s-a avansat o idee care ar putea concura cu succes la primul loc într-un campionat mondial numit, pentru cei mai sensibili, “Nesimţitul anului”. Anume: Dan Diaconescu este cel mai tânăr deţinut politic din România.

Nu m-am răsucit în groapă, dar dacă aş fi fost acolo cu siguranţă aş fi făcut-o. Să ne înţelegem: unui Noica nu îi poate fi alăturat orice vierme. Şi, pentru cultura altora, unul singur este evreul care l-a aflat pe Dumnezeu între cei patru pereţi ai unei celule. Vorbăria goală a patronului de televiziune, cum că în detenţie a învăţat să se roage şi că acum înţelege cine este Dumnezeu, nu arată decât convingerea lui că manelele pe care le emana OTV-ul în eter şi-au atins scopul: îndobitocirea românului şi înstrăinarea sa de raţiune. Ca să nu adaug că sunt sigur că o asemenea strategie poartă marca Becali, nicidecum să facă vreo referire sensibilă şi mustind de cultură la bietul Steinhardt.

Concluzie: sunt două alternative, ne prăpădim de râs că, într-o societate pe care ne încăpăţânăm să nu o considerăm bananieră, Dan Diaconescu se declară deţinut politic, sau ne îngreţoşăm văzând cum suferinţa unor Oameni este pătată de apariţia unui individ care a “combătut” regimul băsescian, la început cu propagandă pro-pedelistă şi favorabilă Preşedintelui, iar mai apoi cu manele. Sau, singura urmă de adevăr din cazul inventatului deţinut politic Diaconescu este că şefului statului nu i-au plăcut manelele primite cu dedicaţie…

(Romanica Online, 19 iulie)

Demascarea. Da, recunosc! (despre mine, mai în glumă, mai în serios…)

          Nu vreau să vă îndepărtez, dragii și dragele mele, voi, cei care zi de zi, o dată la două zile, săptămânal, etc. veniți să citiți ce mai scriu eu pe aici. Totuși, oricât am făcut eforturi să mă abțin nu mai pot răbda. Mă văd nevoit, silit de condiția mea celestă, să vă mărturisesc superioritatea mea. Din nimicnicia voastră vă veți uita către mine cu ochi mânioși, știu, dar nu veți ține supărarea, vă veți da singuri seama de această superioritate. Apoi veți ajunge la concluzia lui Sherry, că “și viermii pot slăvi dumnezeirea”. Și veți reveni la sentimente mai bune, veți reînvăța să țineți la mine, să mă apreciați și să mă iubiți.

         M-am ascuns destul sub niște rânduri, suficient am căutat să nu vă orbesc cu perfecțiunea mea. Am considerat că nu ar fi corect față de voi, dar deja devine incorect față de persoana mea. Nu mă voi mai ascunde… trebuie să știți că am niște ochi frumoși, atât de frumoși încât femeile uită să își miște privirea când îi întâlnesc. Din fericire pentru ele asta se întâmplă foarte rar. Fiind conștient de pericolul pe care îl reprezintă acești ochi diavolești până și la dușurile bilunare pe care le fac îmi păstrez ochelarii de soare.

          Am văzut pe diverse bloguri cum unii pun poze cu ei, căutând să atragă atenția. Eu nu caut ca acest loc să fie unul comercial, de aceea am refuzat orice imbold de a mă arăta. Ar fi o îmbulzeală cruntă, toți ați dori să îmi vedeți pozele, să mă felicitați pentru spatele păros cu care m-a înzestrat natura, pentru mustăcioara tip guță (până și acest semizeu al muzicii bune nu își poate scrie numele cu majusculă în fața mea) atât de elegantă și de invidiată. În fața fotografiilor mele nările v-ar fi inundate de parfumul natural (exclusiv natural sau diluat cu niste aqua di gio) pe care îl emană ființa mea, sufletul meu…

          Ce doream să vă spun? Buzele îmi sunt roșii ca petalele trandafirilor sărutate de roua dimineții. Și dacă pe ele se mai rătăcește o coajă de sămânță, nu vă temeți pentru imaginea mea, voi da frâu masculinității care mustește parcă la subsuorile mele și o voi scuipa cale de o poștă… sau în obrazul celui mai apropiat dușman. Forța mea herculeană este remarcată chiar și de ochii cei mai lipsiți de simțul detaliului. Lanțul de aur de o kilă care mi se prelinge pe piept poposind pe burtă nu este cel care mă covârșește. Nici brățările cu zale groase nu sunt cele care îmi lungesc mâinile mai mult decât vi s-ar părea vouă normal. Această ținută pe care neștiutorii ar numi-o grobiană este de fapt exprimarea libertății mele de gândire, a puterii de pătrundere penetrare a legilor universului care în cazul meu atinge paranormalul… pentru că eu sunt cel mai fervent adept al teoriei darwiniste, eu și numai eu mă trag din maimuță. Dar pentru a mă deosebi de strămoșii mei demni, degetele-mi sunt acoperite cu ghiuluri care vă iau ochii, care pe unii dintre voi vă umplu de invidie… Și greșiți când spuneți că gramajele lor sunt imense, că sunt de prost gust! Au exact gramajul necesar pentru a-mi fi cuprinse degetele asemănătoare unor gustoși cârnăciori de bere.

          Unii dintre voi, pasionați de gadgeturi, s-ar uita cu invidie la telefonul meu extrem de scump, făcut la comandă… dar v-aș încuraja (pentru că și eu țin la voi) spunându-vă că înainte, când nu atinsesem perfecțiunea, telefoanele mele erau luate la ofertă, din buzunarul vreunui adormit, din poșeta vreunei neatente… Și aș considera că nu vă pasă deloc de ceea ce simt dacă invidia vă va îmbujora obrajii, când îmbrăcat de gală, îmi veți  privi cu jind costumul armani (in fata mea tot fara majuscula) asortat perfect cu adidașii pe care scrie Nikee.  Cred că am spus suficient deocamdată… știți că nu îmi place să mă laud, sunt suficiente cântece în care nevasta mea, amantele mele, mașinile și întreaga mea avere s-au dovedit a fi o nesecată sursă de inspirație pentru artiștii autohtoni de calitate, bronzați cu dungi prin curțile palatelor lor cu turnulețe. Și voi le știți prea bine, degeaba ați nega. Sunt atât de molipsitoare încât e imposibil ca stomacul să nu vă tresalte. (a spus cineva din spate “a greață”?! Te înșeli, frate, dar lasă, rezolvăm noi în particular…)

          Iertați-mă că am îndrăznit să îmi afișez superioritatea, dar oricum ați fi aflat despre această esență pură a divinității care îmi curge în vene în loc de sânge. Aurul strălucește și în mocirlă, indiferent dacă este purtat la gât, în ureche, pe mâni sau chiar la gleznă. Știu că vă va trece repede această supărare, pentru că îmi veți recunoaște mărețul suflet după comportamentul de până acum. Am căutat să mă ascund doar ca să nu vă nasc complexe de inferioritate, invidii, zbuciumuri nejustificate. Știu cum este, am trăit asemenea clipe de coșmar… Superioritatea naște complexe… și complexul de superioritate poate deveni relativ repede complex de inferioritate. Asta este lumea în care trăim… Dar țineți în continuare la mine, chiar dacă vă simțiți sfidați, arăta-ți-mi iubire și apreciere, hrăniți-mă ca și până acum cu energia voastră… doar pentru că sunt perfect!

P.S.: o dedicație – nu e chiar ultima capodoperă a lui gută, dar merge…