(Pseudo)cronică de concert. Whitesnake

          Duminică dimineaţa vremea părea că vrea să strice sărbătoarea programată pentru seară. Părea că o nouă ceată de fanatici religioşi prevăzuseră un alt atac satanist asupra României şi ridicaseră rugi fierbinţi spre Creator. Dar, dacă ar fi fost aşa, aş spune că se verifică dictonul “ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place”. Soarele şi-a făcut simţită prezenţa în cursul după-amiezei, uscând urmele ploii şi încălzind mulţimea care se adunase în Piaţa Constituţiei.

          Ca nişte englezi ce se respectă, Whitesnake au apărut în faţa miilor de oameni strânşi să îi aclame exact cu un minut înainte de ora la care era anunţat concertul. Salutul „Bună seara, Bucureşti!” a fost imediat acoperit de ovaţii nerăbdătoare. Cu un Coverdale plin de vervă, deşi cei aproape şaizeci de ani de viaţă i se reflectau în ridurile de pe obraji, trupa engleză şi-a început recitalul în forţă – “Best Years”.

          Sub soarele care strălucea pe cer David Coverdale, singurul membru rămas din componenţa originală a trupei, nu a avut niciun fel de problemă să ridice tensiunea în rândul publicului, aşa cum şi era de aşteptat. Succesiv, în sufletele cunoscătorilor şi nu numai, au vibrat “Give Me All Your Love” şi “Love Ain’t No Stranger” pentru ca, apoi, ca într-un fel de respiro înfiorător şi impresionant, Piaţa Constituţiei să fie cucerită de “Is This Love”.

          Pentru că în martie englezii îşi lansaseră ultimul album, nu se putea să nu supună atenţiei publicului câteva piese de pe noul material discografic. Alegere inspirată, de altfel, “Love Will Set You Free”, “Steal Your Heart Away” şi, mai ales, “Forevermore”, reprezentând un interludiu pentru dezlănţuirea care a urmat. “Lovitura de graţie” primită de public, cea care, de altfel, a adus cu sine delirul, a constat în interpretarea magistrală a arhicunoscutelor Here I Go Again şi Fool For Your Loving.

          Nu cred că aş găsi cuvintele potrivite pentru a descrie cât mai apropiat de realitate prestaţia Whitesnake, şi, mai cu seamă, a lui David Coverdale. Vă puteţi închipui, însă, că un vocal care aparţine unei generaţii din care mai fac parte  Freddie Mercury, Mick Jagger, Bruce Dickinson, Rob Halford, nu avea cum să fie altceva decât o „maşinărie” umană de făcut show. În final, parcă nepermiţându-ne să uităm apartenenţa sa la Deep Purple, Coverdale a cântat Soldier of  Fortune, punând astfel punct unui concert cât se poate de reuşit.

          Din marea de oameni ale cărei valuri nu se puteau potoli după furtuna stârnită au izbucnit aplauze, aclamaţii, urale, solicitări de bis, dar Whitesnake au părăsit scena cu certitudinea că au demonstrat, dacă mai era nevoie, că VH1 nu i-a aşezat în mod gratuit pe locul 85 într-un top al formaţiilor rock din toate timpurile.

(Pseudo)cronică de concert. Lake of Tears

          Spuneam că sâmbătă, 25 iunie, va avea loc evenimentul anului, din punctul meu de vedere. Şi, privind din acelaşi unghi, pot spune cu mâna pe inimă că nu m-am înşelat. Concertul celor de la Lake of Tears a fost, într-adevăr, un succes bifat în faţa a aproximativ 2500 de oameni, cu plus sau cu minus. Nu i-a încurcat nimic, cu atât mai puţin ploaia care, se pare, devine tradiţie la concertele suedezilor în România.

          În septembrie 2007 a plouat cu găleata, lucru care nu a avut mare relevanţă în mijlocul unei atmosfere încinse de cei de la Rage şi ridicată la cote apoteotice de Lake of Tears. De data aceasta, din fericire, ploaia a început înaintea concertului. Adăpostiţi sub umbrela protectoare a unei terase, până să ne facem curaj cu nişte licori să înfruntăm stropii de ploaie, aceştia s-au oprit. E drept, din această cauză am ajuns undeva pe finalul recitalului celor de la Tiara. Îi ascultasem cu ceva timp în urmă şi, ca şi acum, pot spune că potenţialul există, dar personal prefer să primesc confirmarea.

          În aşteptarea celor de la Lake of Tears am fost nevoit să îi ascult şi pe cei de la Abigail, despre care, însă, nu pot spune decât că au descântat în loc să fi cântat. Din nou, este o opinie personală şi sunt gata să accept că este posibil doar ca genul muzical pe care l-au adoptat să reprezinte ceva prea mult pentru urechile mele pline de fineţe în cele ale muzicii.

          Pot spune, însă, că nerăbdarea de a îi revedea pe cei care ţineau capul de afiş al concertului a fost nu numai îndreptăţită ci şi răsplătită cu vârf şi îndesat. De cum au intrat pe scenă Lake of Tears au oferit publicului o bucăţică de iad – Taste of Hell – o bucăţică suficientă să ne încălzească şi să ne mute gândurile de la cerul ameninţător la ameninţarea-promisiune care venea de pe scenă, aceea a unui show de excepţie.

           Au urmat, într-o succesiune debordantă şi dezarmantă piese precum Illwill, A Foreign Road, The Greymen, U.N.S.A.N.E., Making Evenings, Crazyman, The House of The Setting Sun, Cosmic Weed, The Shadowshires. Având în vedere că scopul declarat al trupei a fost să îşi promoveze ultimul material discografic, apărut la sfârşitul lunii aprilie, nu m-a surprins faptul că de pe acesta au fost cântate nu mai puţin de cinci piese. Surprinzător, însă, şi în definitiv, plăcut în egală măsură, a fost că în faţa unui public de a căror iubire sunt conştienţi, Lake of Tears au ales să cântă piese mai vechi şi mai puţin comerciale. În consecinţă, atmosfera a devenit din ce în ce mai incendiară cu fiecare acord, cu fiecare vers din Raven Land, Headstones, Sweetwater, Demon You/Lily Anne.

            Pentru a nu lipsi absolut nimic, am fost şi martori ai unui moment aplaudat cu dărnicie. În timpul recitalului, cei de la Lake of Tears au decis să îşi acorde un moment de respiro şi, în acelaşi timp, să ofere un trecător moment de glorie unui tânăr român hotărât să îşi ceară aleasa în căsătorie. Am uitat, însă, imediat de întrerupere în momentul în care corzile chitărilor au început să vibreze, oferind audienţei o succesiune de cântece de neuitat, interpretate în cea mai înaltă manieră artistică.

            Cum, însă, toate lucrurile, bune sau rele, au un sfârşit, deşi mi se părea că timpul s-a scurs mult prea repede, dorindu-mi să îi mai ascult încă cel puţin pe cât o făcusem, suedezii au anunţat sfârşitul concertului. Dar nu se putea termina aşa, era imposibil! De aceea, după nici două minute în care au ascultat, din spatele scenei, uralele şi solicitările de bis, au revenit, provocând în sufletele tuturor o explozie de mari proporţii: So Fell Autumn Rain şi Forever Autumn. Greu cred că s-ar găsi în discografia Lake of Tears piese mai iubite şi primite cu mai multă căldură de orice public din lume. Aşa a fost şi la Bucureşti, la finalul unui concert mare, pe parcursul unui eveniment reuşit în totalitate.

            După ce ultimele acorduri din Burn Fire Burn s-au pierdut în noapte, întunericul s-a lăsat peste Arenele Romane. Şi totuşi, în suflet nu mi se stinsese nici focul, nici iubirea nici admiraţia pentru Lake of Tears. “Mai vreau”…

(Pseudo)cronică de concert. Adrian Berinde

            S-a întâmplat sâmbătă seara, 14 mai, în fostul LMC, actualul Music Hall – concert Adrian Berinde. Aproximativ o sută de oameni, poate câţiva rătăciţi în plus… Mi s-a părut trist, pentru că valoarea este condamnată la neputinţa de a scoate capul de sub apele impotenţei intelectuale a românului.

            Adrian Berinde, absolvent de Arte Plastice la Cluj, plecat în Elveţia de aproape treizeci de ani, este unul dintre artiştii care nu au reuşit să îşi facă un nume, sufocaţi de pleiada de ciuperci otrăvitoare care au crescut ca după ploaie în muzica românească. Normal, mulţi ar spune, în necunoştinţă de cauză, că este vina lui, sau că eu însumi supraapreciez eforturile sale artistice. Şi totuşi, poate că este vina slabei promovări de care a avut parte, a bolii care l-a măcinat în ultimii ani sau, poate, a faptului că acest om nu a privit muzica drept o sursă de venit menită să îi asigure traiul. Întrebările pe această temă sunt, în momentul actual, inutile. Mai important este că sâmbătă seara Berinde a concertat, a cântat şi a încântat o mână de oameni, în cadrul unui spectacol pe care nu aş greşi să îl cataloghez drept “cu dedicaţie”. Pentru cei care îl apreciază şi îi ascultă muzica, normal – acea muzică destul de greu de încadrat într-un gen anume; poate rock, poate folk…

            Şi ce muzică! Începând cu Absent, primul album apărut în 1995, şi continuând cu Negru de fum (1996), Vertical (1998), Captiv în inutil (2001), Albaştri după ploi (2003) şi Azil (2010), Adrian Berinde nu şi-a dezamăgit niciodată publicul nemeritat de restrâns. Iar publicul… nu mi se pare puţin lucru ca un Adrian Pintea sau un Florian Pittiş să vorbească admirativ despre un artist. Au făcut-o, cu ceva timp în urmă, încercând să aducă în atenţia publicului român o muzică extraordinară, nişte versuri înnebunitoare şi un artist de excepţie.

            M-a uimit simplitatea cu care Adrian Berinde a intrat în încăpere, cu zâmbetul pe buze, încercând să îşi ascundă slăbiciunea datorată unui transplant de ficat. Salutul condescendent faţă de cei care veniseră să îl asculte, turul încăperii, strângerile de mână şi bătăile pe umăr cu un fel de prietenie pe care o arăta chiar şi unor oameni pe care nu îi mai văzuse niciodată, mi s-au părut parcă desprinse din altă lume. De fapt, dintr-o altă civilizaţie. Apoi a început concertul. Şi ni s-a cântat, Doamne! De o umbră, În treacăt, Amigos poncho, Captiv în inutil, Cerneala ochilor tăi, Mai departe, Absent – şi încă altele. O interpretare de excepţie şi o susţinere instrumentală uimitoare în faţa unui public care putea să fie într-un număr mai mare, o modestie care a dat impresia că omul Adrian Berinde nu este român decât cu numele, eforturile făcute de a oferi celor prezenţi aproape două ore cât mai plăcute, m-au convins, dacă era nevoie, că şi în poporul ăsta se nasc mari valori. Dar, oricât de mult m-a bucurat concluzia, oricât de mult m-ar fi învăluit muzica, gustul amar că  în ţara asta nu vedem ce trebuie să vedem a rămas. Sau, în cazul acesta, că nu ascultăm ce ar trebui să ascultăm. Apoi chiar m-am revoltat. De ce Berinde nu primeşte un loc undeva mai sus în preferinţele românilor? Muzica este de calitate, din păcate versurile sunt suficient de complexe pentru a nu fi înţelese de cei care se cer părinţilor să îi lase la mare, singuri sau, după caz, singure, la soare.

            Sâmbătă seara Adrian Berinde nu a făcut nici topless, nu a fluturat fustiţe roz şi codiţe împletite, nu şi-a încordat bicepşii şi nu a făcut playback. Doar a cântat. A cântat magnific, deşi nu este deloc apreciat aşa cum se cuvine. Ceea ce mă duce cu gândul la o anumită vorbă auzită pe undeva… popor român, da-ţi-aş cu doboş pe chip!

(Pseudo)cronică de concert. Haggard.

             A mai trecut un eveniment notabil. Relativ notabil. Cel puţin pentru cei care au fost prezenţi la el. Silver Church, 8 mai, concert Haggard – una din trupule mari din sfera symphonic metal-ului, de care orice ascultător (care se respectă) al genului nu are cum să nu fi auzit.

            Pentru început aş spune că cei aproximativ 600 de spectatori (poate ceva mai mulţi) care au umplut până la refuz “Biserica Argintie” erau încântaţi de ceea ce se prefigura a fi un concert de succes. “Sold out”, aşa scria la intrare şi încă nu am încetat să mă întreb de ce un asemenea eveniment nu a fost organizat într-o locaţie mai încăpătoare. Nu sunt nemulţumit nici pe departe, totuşi, nu am cum, având în vedere că nu am fost printre cei care nu au putut intra în inima întâmplărilor.

            În deschidere am ascultat, la început cu îngăduinţă, apoi cu sinceră apreciere, pe cei de la Crow 7. Nemţi, şi ei, unii de care nu mai auzisem până acum, dar care au cântat mai bine decât multe trupe chemate cu surle şi trâmbiţe să deschidă concerte de amploare mai mare. Important a fost că au reuşit să facă ceea ce trebuiau să facă – să încălzească atmosfera şi să mulţumească un public ale cărui pretenţii, o spun cel puţin în numele meu, erau mari.

            Apoi, după o scurtă pauză, după ce publicul a apucat să se mai răcorească trăgând o duşcă de bere, suc sau ce altceva o mai fi avut prin pahare, lucrurile s-au schimbat brusc. Acordurile de power metal au fost înlocuite de dulcele glas al flautului, de line acorduri de viori şi medievalul s-a trezit în sufletul fiecăruia. Aplauzelor şi uralelor li s-a răspuns pe măsură, începând, pe rând, să îşi facă simţită prezenţa şi chitările, şi tobele, şi vocile încântătoare ale sopranelor dublate de vocea dură şi cât se poate de contrastantă a lui Asis Nasseri.

            Fondată ca trupă de death metal, Haggard şi-a schimbat în foarte scurt timp stilul, îndreptându-se, inspirat, către sfera simfonicului, utilizând instrumente de natură clasică şi teme folk, lucru care le-a adus consacrarea. Într-o succesiune înnebunitoare, pe parcursul a ceva mai bine de două ore, publicul a fost electrizat de ritmurile pieselor care au făcut, în timp, ca această trupă să fie atât de îndrăgită pe cât este astăzi: The observer, The sleeping child, Per aspera ad astra, The day as heaven wept, In a full moon procession, The final victory şi, mai ales, Herr Mannelig şi Awaking the centuries.

            Spre deosebire de Iron Maiden sau de AC/DC, Haggard nu a venit pregătită pentru un show plin de efecte pirotehnice. Asemănarea cu cele două mari nume pomenite mai sus există, însă, germanii venind să facă un concert mare, efectele muzicii lor suplinind orice altă absenţă. Am văzut ochi măriţi, guri căscate şi, personal, am simţit fiori în multe momente în faţa unei interpretări impecabile.

            La final, mulţumind publicului în limba română (lucru care deja devine clasic), cei de la Haggard au plecat însoţiţi de aplauze furtunoase. Dar sunt foarte sigur că, dacă ar fi dat curs tuturor cererilor de bis, nu am fi plecat până la dimineaţă. În urma lor rămâne încă o amintire frumoasă; încă un concert reuşit; încă o doză de fericire strecurată în sufletele celor care îi apreciază şi îi ascultă cu plăcere. Poate chiar asta le este menirea – să cânte şi să încânte…