(Pseudo)cronică de festival. Artmania (sâmbătă)

          După o zi întreagă de stat la cafele, la răcoritoare, de plimbări şi de admirat oraşul, sâmbăta părea o zi petrecută într-un mod foarte plăcut chiar înainte de ora la care trebuiau să înceapă concertele. Bineînţeles, al doilea act ARTmania nu a fost altceva decât cireaşa de pe tort…

          Seara a început cu Republica – trupă de alternativ din discografia căreia, oricât de mult m-am străduit, nu am reuşit să îmi amintesc mai mult de două piese. Ştiind însă la ce să mă aştept, am fost chiar plăcut surprins de un recital antrenant care a culminat cu celebra “Ready to go”. În ansamblu, publicul, destul de numeros încă de la începutul concertului, a avut parte de un “aperitiv plăcut” înainte de ceea ce numesc acum piesa de rezistenţă a întregului festival.

          Deşi nu mă aşteptam ca Sonata Arctica să cânte mai bine decât Helloween, semnele au apărut încă de la prima piesă cu care finlandezii au electrizat publicul şi au pus, definitiv, stăpânire pe el: “Flag in the ground”. Deşi tineri, având în vedere că au în spate o istorie de numai aproximativ cincisprezece ani, băieţii de la Sonata au continuat să încânte cu “Blinded no more”, “Juliet”, “Last drop falls” şi “Victoria’s Secret”. Când a început “Paid in full” nu m-am putut opri să nu mă minunez cât de ieftin mi se părea biletul pentru a asista la o asemenea prestaţie impresionantă. Toni Kakko, solistul Sonatei a interacţionat perfect cu publicul, fiind chiar şi el uimit (eu îl cred!) de succesul de care se bucură trupa în rândurile publicului român.

          Uimitor, pentru mine, a fost să “revăd” un fan Sonata Arctica mai apropiat de vârsta venerabilităţii decât cea la care prezenţa la festivaluri rock reprezintă o adevărată descătuşare. În extrema cealaltă, nu m-am putut să nu remarc copii de 6-7 ani purtând tricouri cu Nightwish, lucru care mi-a dat speranţe că există un viitor şi pentru publicul ascultător de muzică bună din ţara asta.

          Întunericul se lăsase peste un public incandescent care cânta dimpreună cu finlandezii de pe scenă. O lună rotundă, galbenă, străjuită de nori întunecaţi îşi revărsa razele argintii peste Piaţa Mare, aşteptând apropiatul sfârşit al recitalului. Atunci, însă, s-a dezlănţuit isteria. Atrăgând atenţia asupra magiei nopţii, asupra lunii, Kakko a început să cânte una din cele mai bune piese de pe Ecliptica – Full Moon. În uralele unui public cucerit definitiv, Sonata Arctica a părăsit scena pentru a reveni la un bis de nu mai puţin de patru piese, dar, în cele din urmă, totul s-a pierdut în noaptea străpunsă de aplauze furtunoase.

          Sub impresia creată de Sonata, în ochii mei Lacuna Coil a cântărit mult mai puţin. O trupă italiană nu poate să fie alăturată uneia finlandeze – cel puţin, în materie de metal. Nu mă pot opri, însă, să nu remarc prestaţia fantastică a Cristinei Scabbia (vocalista Lacunei), prea puţin trasă în jos de prezenţa celui de-al doilea vocal, al cărui nume nu merită menţionat. Ca să nu fiu învinovăţit cădau curs unei prejudecăţi personale privind poporul italian, pot spune că Lacuna a făcut un show bun, reuşind să încălzească şi mai mult publicul. Dar nu pot să nu îmi pun problema dacă, nu cumva, starea de efervescenţă a spectatorilor nu se datora în mare parte impresiei lăsate de Sonata Arctica.

          Puţin înainte de miezul nopţii, după promisiunea Cristinei că Lacuna Coil va reveni curând în România, ARTmania şi-a stins definitiv reflectoarele pentru anul 2011. În urmă au rămas amintiri plăcute, mulţumirea şi, de ce nu?, mândria că şi în România se pot organiza festivaluri rock cu succes garantat.

(Pseudo)cronică de festival. Artmania. (Vineri)

          Vineri era spre apus când Lacrimas Profundere şi-a început recitalul în Piaţa Mare. O trupă relativ mică deschidea o seară în care mai urmau să mai cânte Helloween şi Tarja Turunen. În faţa a aproximativ două mii de oameni băieţii de la Lacrimas au încercat, s-au chinuit, dar parcă nu aveau cu ce. Îi ascultasem, acum mulţi ani, cu nişte piese de gothic de-a dreptul bune, dar nu mică mi-a fost dezamăgirea când, la Sibiu, încercând să îşi promoveze noul material discografic au arătat cât de mult au cotit-o spre un “comercial-alternativ” menit să le asigure, speră ei, succesul. Fără o prezenţă scenică deosebită, şi fără a reuşi să interacţioneze aşa cum ar fi trebuit cu publicul, Lacrimas Profundere mi-au cam risipit impresia pe care o aveam despre ei, nereuşind decât să inducă o oarecare nostalgie după HIM.

          Totuşi, sub razele calde ale unui soare care îşi trăia ultimele suflări de raze pe acea zi, printre înghiţituri de bere şi fumuri de ţigară timpul s-a scurs cu paşi destul de repezi.

          Privind în jur, prin întunericul care se lăsase, la mulţimea ale cărei valuri se îngroşaseră – poate până la un număr de cinci mii de picături – am exultat când, parcă de nicăieri chitările au început să strige, tobele să tune şi vocea inconfundabilă a lui Andi Deris să interpeleze, cu forţă, publicul, în ritmurile piesei de introducere de pe ultimul material discografic semnat de germani: “Are you metal?”. Dacă mi se permite o opinie personală, probabil un manelist s-ar fi prăbuşit la pământ, în convulsii, dar, pe fondul interpretării magistrale, poate şi un asemenea specimen şi-ar fi şters sângele din urechi şi ar fi devenit fan Helloween la sfârşitul primei piese din recital.

          Au urmat “Eagle fly free”, “March of time” şi “Where the sinners go”, ale căror acorduri s-au dispersat într-un solo fantastic al bateristului trupei, Dani Loble. Cu o istorie de aproape treizeci de ani în spate, “bătrânii” de la Helloween au ţinut publicul în mână, entuziasmându-l cu fiecare minut care trecea, supunându-l voinţei lor, distrându-l şi încântându-l prin mijloace specifice aflate doar la îndemâna celor înzestraţi cu talent nativ, aşa-numiţii “showman”-i.

          Andi Deris a dovedit cu prisosinţă că a fost născut pentru a se scălda în luminile scenei, în faţa unui public incandescent ca acela de la Sibiu. Presărând poveşti şi interacţionând în mod extraordinar cu publicul între pauzele dintre “If I could fly”, “Future world” şi “Dr. Stein”, prezentând un “medley” cu grad de dificultate ridicat (“Keeper of the seven keys/ The king of a thousand years/ Halloween”) Helloween au fost la înălţimea la care trebuiau să fie. Mi se părea că totul s-a terminat prea repede când, la bis, germanii au încheiat seara cu “I want out”. În urma unei interpretări extraordinare şi a unui show de excepţie publicul nu putea avea decât o singură nemulţumire – din întreaga pleiadă de piese mari lansate de-a lungul a douzeci şi şapte de ani de carieră, trupa care ar fi trebuit să fie capul de afiş al festivalului cântase mult prea puţine. Deşi, dacă ar fi acceptat să le cânte pe toate, recunosc, Sibiul ar fi avut parte de o noapte albă, iar Tarja ar fi concertat undeva către prânz în ziua de sâmbătă.

           Poate că aşa ar fi trebuit să se şi întâmple. Recitalul Tarjei a fost un moment slab al festivalului, din punctul meu de vedere. Am mai spus-o şi o voi repeta mereu, Tarja fără Nightwish este ca Nightwish fără Tarja – adică, nimic. Mi s-a părut trist să constat că o voce atât de bună se loveşte mereu de sărăcia unui repertoriu care să o pună în valoare. În afară de “I walk alone”, “In for a kill” , de “Die alive” şi de alte două piese “moştenite” din perioada Nightwish, recitalul Tarjei a fost ca o piesă de teatru pentru copii la care asistă adulţii. Diva rock se transformase într-o şcolăriţă care ţopăia pe scenă. Nimic memorabil, nimic de povestit, o prestaţie fadă al cărei gust a fost îndulcit numai de valoarea incontestabilă a vocii. A unei voci care, din nefericire, nu are ce să cânte.

(Pseudo)cronică de festival. Rock the City

          Probabil respectând o anumită mentalitate românească privind capra vecinului, sfârşitul trecut de săptămână a fost marcat de două evenimente majore. B’estfest şi Rock the City, festivaluri care încep să devină, oarecum, de tradiţie, au concurat pentru atenţia publicului bucureştean şi nu numai. Din punctul de vedere al subsemnatului concurenţa a fost, însă, una relativă. Locaţia extrem de neinspirat aleasă, precum şi aplecarea către sfera genului alternativ, au făcut ca B’estfest să nu aibă şansa de a concura, în mod real, cu festivalul din Piaţa Constituţiei. Afirm, cu subiectivismul de rigoare, era imposibil, având în vedere că Skunk Anansie, Omul cu Şobolani, Mika sau House of Pain nu puteau să se impună în faţa unor nume precum Therapy, Prodigy, Sabaton, Mike & The Mechanics şi, mai ales, Whitesnake şi Judas Priest.

          Trăgând linie după seara de duminică nu pot spune decât că Rock the City a fost un festival epuizant despre care, însă, nu se poate vorbi decât cu înflăcărare. Având parte de un public numeros, cald, entuziast, şi de condiţii climaterice potrivite, nici nu se putea altfel.

          Începutul a fost, totuşi, greoi, seara de vineri fiind animată mai mult de berea rece şi de condiţiile potrivite de socializare decât de trupele care ar fi trebuit să încingă atmosfera. Cei de la Therapy, deşi îi aşteptam cu interes, au reprezentat o dezamăgire cruntă, nefiind capabili nici să facă un show cel puţin acceptabil, nici să cânte aşa cum ar fi trebuit, măcelărind până şi cea mai iubită baladă pe care au oferit-o în întreaga lor carieră – Diane. Cerul era înorat, părând că se gândeşte să plouă, dar nici ploaia nu le-ar fi putu spăla prestaţia ruşinoasă.

          Prodigy, în schimb, deşi de-a lungul timpului de câte ori auzeam de ei o porneam în partea opusă, au mai şters din gustul amar. Cu o interpretare plină de profesionalism, cu pofta de cântat şi cu mişcările bune de scenă, englezii mi-au lăsat o impresie mai bună decât oricând, deşi nu voi deveni vreodată consumatorul de muzică pe care o propun.

          Seara de sâmbătă a fost, din fericire, net superioară celei de debut de festival. Bineînţeles, Sabaton nu a dezamăgit nicio clipă, atât interpretarea cât şi prestaţia scenică ridicându-se la nivelul aşteptat chiar şi de cei mai pretenţioşi dintre spectatori. Spre deosebire de concertul din noiembrie Sabaton au ales să încânte cu un setlist în mare parte diferit, foarte bine primit, însă, de un public vulcanic pe care l-au cucerit fără drept de apel. Într-un fel a fost amuzant să urmăresc emoţia de început a lui Joakim Broden în faţa unei mulţimi numărând aproximativ 2.500 de persoane, vocalistul suedezilor fiind obişnuit cu concerte de mai mică anvergură şi cu public mai puţin numeros.

          În privinţa condiţiilor organizatorice nu am avut niciun moment ce să reproşez organizatorilor Rock the City. (probabil doar Amicul ar reclama “preţul de cocaină” la care se comercializa whiskey-ul şi absenţa altei mărci de bere decât Ursus). Am avut, însă, o oarecare nedumerire dublată de îndoială în privinţa alegerii drept cap de afiş pentru seara de sâmbătă a celor de la Mike  & The Mechanics. Deşi formaţia şi-a făcut debutul în 1985, având în spate mai mult de 25 de ani de activitate, timpul şi-a spus cuvântul, componenţa actuală a trupei fiind foarte diferită de cea originală. Temerile mi s-au risipit repede, noii Mike & The Mechanics cântând într-un mod impresionant piese celebre precum “Another cup of coffee”, “A beggar on a beach of gold”, “All I need is a miracle”, dar, mai ales, “Over my shoulder”.

           Prezenta (pseudo)cronică nu include şi activităţile de divertisment nocturn-ulterioare concertelor propuse de Rock the City, dar nu poate să nu reţină că la sfârşitul celei de-a doua zile de festival spectatorii deja trăiau fiorul nerăbdării. Mai era o zi, ziua în care Bucureştiul avea să găzduiască prezenţa unor monştri sacri ai rockului, Whitesnake şi Judas Priest…