Sentimentele cumpănite ale unui om oarecare

         Plecasem în căutare. Începusem să caut ceea ce îmi lipsea de mult și nu știam unde pot să găsesc. Poate că, îmi spuneam, îmi lipsește speranța, sau poate că absolutul. Poate că îmi lipsesc amândouă deopotrivă și încă multe altele, precum un vis, o disperare, un gând, o vorbă. Cum, cum îi poate lipsi cuiva o vorbă, mai ales în condițiile în care vocabularul este atât de bogat?! Mie îmi lipsea. Multă vreme mi-au lipsit vorbele pentru că se împleticeau și se pierdeau dinainte să îmi iasă pe gură. Dinainte să reușesc să îl rotunjesc și să îi dau formă, cuvântul mi se rătăcea în laringe și se transforma fie în icnet, fie în strigăt. Când îmi lipsea cuvântul nu îmi lipsea disperarea. Când îmi lipsea disperarea nu îmi lipsea niciodată ideea. Când îmi lipsea ideea nu îmi lipsea niciodată dorința. Și am dus-o tot așa, mereu lipsindu-mi câte ceva, dar capabil să mă revolt și să caut să îmi acopăr golurile. Mă simt de multe ori ca o divinitate iubitoare care încearcă, dorește, caută să se cuprindă pe sine însăși în toate sferele ei, în toate straturile unei lumi pe care o crează, pe care o întrupează, în care se ascunde cu unicul scop de a viețui, de a trăi. Îmi doream să trăiesc, chiar și atunci când lumii mele îi lipsea perfecțiunea, și îmi doream să o stăpânesc, să o posed, chiar și atunci când încă nu îi născusem trupul decât în imaginație.

          Imaginația era lumea în care mă înălțam, deși însetat mereu încercam să mă nasc din ea, înafara ei. Și reușeam, uneori, eșuam, alteori, în funcție de cât de puternic îmi era edificiul, de cât de puternică îmi era credința – credința în mine. Credința în puterile sale este cea mai bună armă a fiecăruia chiar și împotriva nisipurilor mișcătoare ale disperării. Poate disperarea nu este altceva decât voința neîmplinită de putere. Iar puterea… Aici îmi vine să râd. Oare cum aș putea defini puterea? Puterea este un secret; un izvor care, la un anumit moment, poate să curgă din altă parte, din ochi care privesc și ne transformă sufletele în albie. În albie pentru râuri de lacrimi, în albie de energie, în albie de porci. Puterea vine de oriunde, atâta timp cât este dorită. Mereu mi-am spus, însă, că puterea de a renunța nu este altceva decât slăbiciune. Slăbiciune și disperare. Deși nu fac casă bună, cândva Puterea s-a întâlnit cu Renunțarea. Și a învins-o, pentru că Puterea rămâne, Renunțarea este cea care pierde întotdeauna; iar eu nu m-am mai pierdut nicio clipă, niciodată, de ea, de puterea mea.

Gânduri

          M-a urmărit întreaga noapte, ca un corb dezlănţuit care vroia să îmi scoată ochii. Nu m-am lăsat, am fugit. Sunt puternic, prea puternic ca să cedez în faţa terorii. Spatele mi-a susţinut de-a lungul timpului prea multe poveri ca să se mai îndoaie. Spatele meu nu se va îndoi nici sub povara morţii mele, dimpotrivă, va redeveni drept, aşa cum ar fi trebuit să fie întotdeauna, chiar şi pe vremea când lucram zilier în porturi sau noaptea în abatoare. Sunt suficient de puternic încât să nu mă mai înspăimânte nici măcar abatorul ăsta numit viaţa. Poate că asta suntem cu toţii, nişte vite, vite care aşteptăm încovoindu-ne spatele. Ce aşteptăm nu ştie nimeni. Dar nici nu îmi pasă, nu de acel ceva pe care îl aşteptăm îmi este teamă, nu îmi este teamă de ce va fi după aceea, mă tem doar de faptul că trebuie să aştept. Este singurul lucru care m-a urmărit întreaga noapte, gata să îmi însângereze ochii, ca un corb, ca nişte degete transformate în gheară şi împlântate în simţul meu cel mai de seamă. Nu instinctul, nu raţiunea, nu acestea sunt simţurile mele cele mai de seamă, ci vederea. Ca să văd eu trebuie să cred, în anumite privinţe, şi este şi învers în şi mai multe – ca să cred eu trebuie să văd. În fuga mea disperată din calea spaimei m-am ascuns într-o oglindă şi m-am privit drăgăstos şoptindu-mi numele, numele drag urechilor mele, drag limbii mele şi buzelor, drag limbii sărutului şi întregului vis pe care lumea nu îl poate cuprinde. Lumea nu cuprinde niciodată visele oamenilor, doar oamenii, în visele lor, cuprind lumi şi le dezvoltă şi le perfecţionează, uitându-şi temerile şi deziluziile, spărgând graniţa trupului şi înlocuind-o cu infinitul. Sunt vise care durează la infinit, care durează de un infinit – de un infinit de timpuri, de ani, de eternităţi, de clipe. Şi o susţin cu cea mai mare tărie, pentru că şi infinitul, ca şi orice altă noţiune teoretică, îşi are limite diferite pentru fiecare om care o atinge cu degetele minţii. Noţiunea… noţiunea este ca un fel de ascunziş, un înveliş care ascunde în sine o surpriză plăcută, adică exact ceea ce vrea fiecare să vadă în interiorul ei. La fel cum fac oamenii între ei, când închid ochii la defecte şi apreciază calităţile. Sau… ştiu eu?! Adevărul este că nu sunt decât un zilier, un zilier nocturn care a cărat pe umeri poveri nenumărate până când o noapte, una dintre ele, i-a înfipt gheara în piept strecurându-i în vertebre o teamă. “Eu ce fac”?! “Îmi duc poverile şi visez, visez la o zi mai bună, la o noapte întunecată în care să îmi licărească stelele pe bolta cerească a pasiunii”. Pasiunea… pasiunile sunt umane, pasiunile adevărate sunt divine. De ce nu?! Şi cine nu este de acord cu mine să tacă, este dreptul meu să spun prostii! Doar că am învăţat de mult să nu mai spun prostii, să nu le mai gândesc şi să nu le mai fac. De aceea, ascuns în oglindă, zâmbind chipului drag pe care mi-l căutam în suflet, m-am eliberat de spaimele mele toate şi mi-a rămas căldura. Acea căldură a unei raze de soare care gâdilă vestind sfârşitul coşmarului, pentru că nopţile, oricât de iubitoare pot să fie, oricât de bune amante, trebuie să facă de fiecare dată loc luminii. Iar lumina, se mai întâmplă, vine din încurajare, din apropiere, din contopire, dintr-un alt suflet capabil să risipească umbra şi asurzirea spiritelor rătăcite. Spaima asurzeşte de multe ori cu bătăile inimii, dar tot ea, în încleştarea cu dorinţa, îşi trădează progenitura şi disperarea disperă, la rândul ei. Poate că nu am învăţat prea multe la viaţa mea, poate că nu mai sunt bun decât să car poveri. Dar sunt sigur că am dreptate când spun, există oameni pe care nu îi poate învinge nimic; nimic, absolut nimic, doar ei înşişi!

Incoerenţe

          Îmi spunea cândva un prieten: “eu pot citi mai mult decât poţi tu scrie”. Nu ştiu ce era, laudă de sine sau minimalizare a putinţelor mele. Eu, însă, am avut o perioadă în care am putut scrie mai mult decât puteam citi.

         Nu ştiu din ce vine uşurinţa în scriere – oricât mi-ar plânge unii de milă, în realitate scrisul este o activitate care nu necesită alt efort decât cel sufletesc – poate din faptul că niciodată nu scriu despre mine. Scrisul este o minciună, o poveste inventată întotdeauna, o realitate denaturată undeva la poale de munte cu pajişti verzi şi cu păduri lipsite de pericole, care nu mai ştiu să înghită vieţi, doar să le vegheze.

         Poate că uşurinţa scrisului îmi vine din incoerenţă. Am învăţat să îmi eliberez ideile, să le las să mă domine şi să mă stăpânească, să trec de la una la alta fără regrete şi să le las să mi se aştearnă sub ochi. Uneori ideile nu se mai caută, se oferă singure, în cadre de poveste şi în echilibre nevisate, nesperate vreodată.

          Actul creator presupune întotdeauna suferinţă, dar şi suferinţa are structuri şi paliere diferite, şi dacă aş spune că absenţa suferinţei îmi provoacă cea mai mare dintre suferinţe, ori nu m-ar crede nimeni, ori aş fi considerat nebun. Dar actul creator în sine este o nebunie, şi nu de puţine ori m-am întrebat dacă nu cumva dumnezeii, toţi şi fiecare dintre ei, nu sunt decât nişte nebuni de legat cărora în loc de haine strălucitoare li s-ar potrivi mai bine o cămaşă de forţă.

         Dar de ce, oare, de forţă? Poate că, în realitate, creaţia este dovadă de slăbiciune pentru că, indiferent de obiectul creat, creatorul ajunge să îl iubească. Iar iubirea este un sentiment care provoacă durere, care slăbeşte spiritul, care diminuează puterea – puterea voinţei.

       “Eppur si muove” – voinţa este motorul care face o lume să se învârtă sau o poate prăbuşi. Din pricina voinţei Pământul a rămas plat pentru prea multă vreme şi s-a rotunjit, vălurindu-se, mai târziu, poate când scăpând de platitudini în vreo cârciumă i-am perceput mişcare de rotaţie. Era prea târziu să fiu ars pe rug pentru blasfemie când clamam curajos “opriţi pământul, vreau să cobor”. Întotdeauna lumile sunt mişcate de voinţă, iar voinţa este, probabil, primul atribut al puterii. Este vorba aici de o conectare a două principii, anume “pentru a avea puterea trebuie să o vrei”, respectiv “puterea îşi va găsi mereu izvorul şi resurse în voinţă”. În zadar există putere fără voinţă, dar la fel de zadarnică este voinţa fără putere. Este probabil un cerc vicios care poate fi creat în jurul unei idei, dar chiar vicios fiind, cercul rămâne forma perfectă. Iar perfecţiunea… Perfecţiunea vine din putere, din voinţă şi din iubire. Să fie acesta secretul actului de creaţie?

Frântură de jurnal

          Istoriile se repetă mereu. Acela care îndrăzneşte să conteste fie nu are nici măcar cea mai mică idee despre viaţă, fie nu posedă grăuntele necesar de inteligenţă pentru a deschide ochii. Da, adevărul este că din poziţia mea, chiar dacă poate să pară jignitor, îmi permit să spun: “oamenii sunt proşti”.

        Am încercat să îmi iau mintea de la toate, inclusiv de la scris, şi am trăit, dacă nu chiar în virtutea inerţiei, simplu. Fără prea multe gânduri, fără prea multe speranţe. Mi-am pus o singură dorinţă, cândva demult: să pot. Pentru că nu mă înspăimântă nici moartea pe care o datorez, nici suferinţele; mă înspăimântă neputinţa. Eu pot orice. Doar că, spre deosebire de omul slab care îşi spune un asemenea lucru căutând să se motiveze în încercarea de a îşi uita complexele create de neputinţă, eu chiar mă cred – pot; pot orice. Cred că pot orice, şi aproape în fiecare zi îmi dovedesc mie însumi acest lucru. Nu, eu nu mă iau la întrecere cu alţii, nici nu am ceva de dovedit cuiva. Sunt prea sigur pe mine ca să fie nevoie de transpiraţii inutile. Singura piedică în faţa ascensiunii, respectiv a accesiunii în anumite sfere, îmi sunt eu. Chiar dacă pot orice, mă tem să îmi duc la capăt putinţele. Şi, înspăimântător este că în unele cazuri mă înspăimânt mai mult de ceea ce aş putea face decât de o eventuală neputinţă. Într-o noapte am învăţat să dau viaţă morţilor. Problema este alta – nu contestă nimeni, este greu să naşti, să dai viaţă. Este şi mai greu, însă, să păstrezi viaţa şi să o închizi într-un trup. Mai ales atunci când conştientizezi că orice trup este, mai mult sau mai puţin dator nu numai cu o moarte, ci cu însăşi propria ratare.

          Uite, jurnalule, o piesă potrivită. Adevărul este că Dumnezeu o fi primul din istorie care a ratat, dar ne-a creat după chipul şi asemănarea sa. Or, atunci, de ce să ne mai mirăm că eşuăm lamentabil?!

Scurtă poveste fără vreo urmă de morală (IV)

          Încercând să mă binedispun mi-am amintit de un lucru pe care mi l-a spus o femeie nemulţumită de conduita mea: “O să ajungi un bătrân alb, cu câteva fire rare de păr în cap, pe care nu o să îl iubească nimeni, şi o să mori singur”! I-am râs în nas, când mi-a spus-o, dar fără vreo urmă de ironie, fără răutate, mai degrabă cu poftă. Hohotele de râs mi s-au prăvălit înafara fiinţei spărgând tăcerea sub care spera să mă îngroape, anulând impresia oricărei spaime despre care ea credea că m-ar fi putut cuprinde. După ce nu a mai fost în faţa mea, având în vedere modul în care a plecat, m-am gândit că până şi o insultă ar fi jignit-o mai puţin. Aşa sunt oamenii, preferă de multe ori cuvântul şi nu fapta, şi mulţi iartă mai degrabă o insultă decât o atitudine sfidător-jignitoare.

           Adevărul este că terenul genetic îmi este bun, sunt şanse minime să mă pricopsesc cu vreo calviţie. În plus, atâta timp cât vor exista încă femei invidioase pe părul meu, îmi permit să stau liniştit şi să râd cu poftă de cei care îi prevăd un viitor sumbru. Am râs, spuneam, de acea femeie, cu acea pornire pe care o declanşează orice glumă bună, orice comic de bună calitate, şi nu m-am considerat niciodată vinovat de vreo intenţie ofensatoare. La fel de adevărat este, însă, şi faptul că atunci când păşim, mai devreme sau mai târziu, chiar fără voie, în drumul nostru vom strivi şi câteva furnici, lucru pentru care nu trebuie să avem remuşcări. Acesta este cursul vieţii, al mersului înainte, mereu va exista câte o formă de viaţă zdrobită sub o talpă, şi dacă ne-am face griji pentru asemenea lucruri mărunte ar trebui să stăm mereu zâvorâţi într-un spaţiu minim, pentru a nu îi pune în pericol pe alţii. Cât despre remuşcări, ele îşi au rolul lor, dar trebuie controlate, încuiate undeva în străfunduri şi lăsate să respire doar atunci când posesorul lor consideră de cuviinţă.  Eu nu am prea avut ocazia să le las să mă bântuie, deşi a fost vreme în care eram curios cum le-aş resimţi…

          Uneori îmi spun, privindu-mă în oglindă, că Dumnezeu s-a întrecut pe sine însuşi atunci când m-a creat. Poate pentru că sunt înzestrat cu frumuseţe mi se iartă multe şi mi se suportă şi mai multe. Sunt de multe ori lăudat, ba pentru ochi, ba pentru buze, ba pentru zâmbet, ba pentru armonia corpului. De aceea am rămas surprins într-o dimineaţă când, sorbindu-mi cafeaua, femeia lângă care mă trezisem mi-a spus: “te îndrăgesc pentru ceea ce eşti, pentru fizic, pentru intelect, pentru suflet. Te îndrăgesc, cu bunele şi cu relele tale”. Am mai spus-o, şi o voi susţine mereu – fiecare trebuie să îşi cunoască locul, prostia trebuie să se plătească, iar cocoşatul nu trebuie lăsat să îşi închipuie că prin aplicarea legilor compensaţiei i se poate ierta hidoşenia. Ridicându-mă de lângă ea i-am aruncat în faţă ceea ce nu înţelesese până atunci. Există un moment pentru toate. Rolul ei în viaţa mea era simplu – să mă placă pentru chip şi pentru trup. Şi să le laude, fără să îmi amintească nici măcar o clipă de altceva. Încă este momentul laudelor pentru frumuseţe, abia mai târziu, când în cruzimea lor timpul şi, poate, viciul mă vor deposeda de ea, atunci va fi cazul să fiu îndrăgit pentru intelect şi pentru suflet. Deşi, îmi închipui, în acel moment voi rămâne în cumpănă dacă nu cumva, în pofida avidităţii mele de a primi laude, nu va trebui să mă lipsesc de multe dintre ele. Aşa îmi închipui, că un suflet corupt de viciu nu poate să fie îndrăgit decât de cele care îi seamănă, şi să fie respins cu teamă de celelalte. Iar eu, dacă m-am temut vreodată de ceva în afară de clipa în care mi-aş pierde frumuseţea, m-am temut de întunericul sufletelor corupte. M-a privit enervată şi acea femeie, încercând să îmi arunce pe umeri povara ruşinii: “Frumuseţea trece, nu este importantă. Importantă este comuniunea dintre suflete, modul în care rezonează, felul în care se îmbogăţesc prin experienţe, fiecare separat dar şi împreună. Refuz să cred că îţi închipui că eşti aici doar pentru chipul tău”. I-am râs în faţă, m-am îmbrăcat şi am plecat, refuzând să o mai întâlnesc vreodată. Mi s-a părut exact genul de profesor stupid care, după ce a învăţat un copil tabla înmulţirii, are direct pretenţia ca elevul să rezolve ecuaţii de gradul doi. Aprecierea sufletului este inventată de cei care nu au avut parte de frumuseţe. Aprecierea intelectului a fost inventată de cei care nu au mai avut suflet pentru care să fie apreciaţi. Aprecierea frumuseţii, în schimb, este cea mai spontană, cea mai impulsivă, cea mai sinceră dintre toate, pentru că aceasta, deşi supusă subiectivităţii fiecăruia, nu poate să fie contestată sub povara postulatului. Mai ales în condiţiile în care este lăudată nu de propriu-i stăpân, ci de alţii, din jur, de oameni dispuşi să fie răniţi şi chiar călcaţi în picioare pentru a se putea bucura de ea. Mai mult de atât, sufletul şi intelectul nu au dreptul la cruzime, copilăria şi frumuseţea da. De aceea i-am aruncat cuiva în faţă cuvinte pe care fără îndoială le merita şi de care nu am vrut să o cruţ. “Nu te mai împăuna atâta că eşti frumos, pe mine nu m-a dat pe spate când te-am văzut prima oară”, mi-a zis. “Nu, i-am răspuns, te-a aşezat pe coate şi pe genunchi cu bazinul ridicat înspre mine, abia apoi te-a dat şi pe spate”. I-am văzut lacrimile lucind în ochi, răsfrângându-mi zâmbetul muşcător. Da, pe lângă privirea aceea absentă, neîntoarsă nici în interior, nici îndreptată spre exterior, mi-am studiat şi zâmbetul acesta care doare, care mutilează, care muşcă ucigător. Pentru că este o vreme pentru fiecare lucru în parte, şi pentru acţiune, şi pentru inacţiune, şi pentru luptă, şi pentru tăcere, şi pentru frumuseţe, şi pentru sufletisme. Iar cei care nu reuşesc să înţeleagă acest lucru trebuie să plătească pentru incapacităţile lor.

//

Scurtă poveste fără vreo urmă de morală (III)

          “Să nu judeci pe cineva pentru ceea ce a ajuns până când nu îi cunoşti motivele” – aşa îmi spuneam şi eu cândva. Cândva, înainte să îmi dau seama şi să înţeleg că o asemenea concepţie este nu numai dăunătoare ci şi plină de slăbiciune. Caracterele puternice se modelează şi devin ceea ce trebuie să devină prin propria lor sedimentare, în funcţie de straturile care le definesc sufleteşte şi motivaţional. Motivele, motivările, scuzele, acel “am devenit ceea ce sunt pentru că soarta m-a îngenuncheat” sunt replici patetice ale oamenilor slabi – oameni care mai bine ar fi făcut, dacă tot au fost îngenuncheaţi, să şi moară, de durere sau de ruşine, de dezamăgire sau de suferinţă. Nu numai rasa umană este caracterizată prin slăbiciune, deşi ea, slăbiciunea, este unul dintre cele mai cumplite blesteme care pot să fie aruncate asupra cuiva.

          Cândva făcusem, deşi înaintea mea o făcuseră şi alţii, o clasificare a sentimentelor, împărţindu-le în sentimente de-a dreptul dăunătoare şi sentimente care prin trăirile trezite pot să dea aripi, pot aprinde motivaţii în pieptul cel mai bicisnic. Nu am dus-o niciodată până la capăt, această clasificare, pentru că m-am ferit să iau fiecare sentiment şi să îl aşez, de sine stătător, într-o anumită categorie. Sentimentele au asupra oamenilor efecte diferite, mai puternice sau mai slabe, mai rapide sau mai întârziate. Ca şi alcoolul. Spre exemplu, iubirea poate să întărească un caracter slab şi să îngenuncheze unul puternic – or într-o asemenea situaţie nu se poate spune despre ea, generalizând, nici că ar fi benefică, nici că ar fi dăunătoare. Ca sentiment pozitiv, iubirea motivează, dar deopotrivă, aceasta poate să devină sentiment negativ, autodistructiv. La fel cum ura, dacă alegem să privim extremele, în momentul în care se împrăştie în interiorul individului, înăbuşită, oprită din orice altă manifestare exterioară, devine sentiment negativ. Atunci când, însă, acela care urăşte îşi reflectă sentimentul în exterior, asupra obiectului sentimentului, devine pozitivă şi, poate mă hazardez, cel mai dezirabil sentiment din întreaga gamă disponibilă fiinţei umane.

          Privind pe fereastră, de data aceasta întors în gândurile mele, mi-am spus că vagabondul acela, neomul, nu avea nicio scuză nici pentru familiaritatea cu care mi se adresase, nici pentru că fusese incapabil să îşi păstreze statutul de om. Mi-am alungat repede gândurile care încercau să îi ia apărarea. În clipa în care am realizat că îmi spuneam “cine ştie ce nenorociri l-or fi lovit de a ajuns aşa” am alungat gândul, fiind gata chiar să mă cert pe mine însumi pentru o asemenea îngăduinţă. Trecutul nu contează niciodată, iar rănile lui trebuie să se vindece, atât pe trup cât şi în suflet. Sechelele şi cicatricile sunt pentru oameni slabi, pentru aceia care în loc să aibă în faţă un scop bine definit pe care să îl urmărească, aleg să se aşeze, să privească în spate şi să se laude cu rănile căpătate în cine ştie ce încleştări cu viaţa. Oamenii slabi, unul din cele mai mari defecte ale umanităţii şi totuşi, la un anumit moment, motor al progresului, născători indirecţi ai structurilor sociale…

         Îmi simţeam fruntea arzând şi ochii îngustându-mi-se din ce în ce mai mult. Aşa mi se întâmplă când mă enervez. Mă simt pe mine în mine însumi, captiv şi temnicier deopotrivă, pentru că încerc să îmi joc în mod constant teatrul de zi cu zi, arborând masca impasibilului în orice moment, în orice situaţie. Este o dovadă de putere şi asta. În primul rând putere asupra sinelui, în al doilea asupra lumii. Omul este un iepure sperios şi în momentul în care simte o putere mai mare decât a lui apropiindu-se, protejat de mecanismele sociale nu o mai ia la fugă, nu se mai ascunde, dar nici nu îndrăzneşte să se apropie prea mult, sau să o înfrunte. Este un sentiment extraordinar pe care  l-aş recomanda oricui, mai puţin oamenilor slabi. Acel sentiment de trai în braţele unei pseudoizolări care să se schimbe, cameleonic, când în izolare completă, când în socializare totală. Ceilalţi, oamenii, sunt uimiţi, stupefiaţi, copleşiţi, punându-şi nu de puţine ori întrebări; “cum este posibil ca aceeaşi persoană să aibă atitudini atât de diferite? Cum poate extrovertitul să fie şi introvertit şi cum poate iubitorul de singurătate să îi întoarcă spatele pentru perioade îndelungate”? Omul simplu nu a auzit de dualitate, şi dacă a auzit, nu o înţelege. Este şi normal, pentru că şi iepurele, este doar fricos, este doar blând, nu se poate transforma brusc în contrariul esenţei sale. Şi, în general, nici oamenii nu pot, decât în cazuri excepţionale, în cadrul unor excepţii care, probabil, confirmă regula. Într-o vreme mi se părea normală propoziţia logică “omul este om”. Am uitat de ce, mai ales pentru că acum cred altfel. Omul este om, într-adevăr, dar totodată, fără să o ştie, este neom în devenire. Nimeni nu îşi cunoaşte nici destinul, nici cele care i se pregătesc în viitor, nici puterile. Unii ajung la sfârşitul vieţii oameni, alţii ajung neoameni, şi nu se ştie niciodată când poate să apară o asemenea transformare. Motivele nu sunt niciodată importante, important este doar momentul în care se întâmplă; şi, condamnabilă, lipsa puterii de a îndura.

Diverse rele, cu muzică bună

        Mă gândeam să scriu ceva despre un personaj care îşi plânge iubirea pierdută, dar nu m-am apucat, mi-a fost lene. De fapt, de ce să mint, am dubii. Uneori îmi vine greu să cred că mai există oameni care să fie plânşi. Până şi iubirile, cele mai multe, sunt imitaţii, sentimente pipernicite care se reflectă azi pe un trup, mâine pe altul, în funcţie de care anume apare în raza vizuală a iubitorului.

       De multe ori mi se pare că omul, cu cât mai mult avansează în timp, cu atât mai mult se îndepărtează de forma sa, de varianta sa ideală. Da, astăzi mi-am pus una din cele mai dragi măști, a întristatului de toate cele pe care le observă în jur. Și îmi răsună în minte întrebarea poetului – la care, bineînțeles, răspunsul, în orice timp ar fi dat, este aceeași negație hotărâtă – “Au prezentul nu ni-i mare”?!

         Mi s-a întâmplat de multe ori să mă întreb care este răul mai greu de suportat, manifestarea unei permanente nemulțumiri față de timpul prezent, sau lipsa de putere de a îl schimba? Răspunsul nu l-am aflat, îmi tot spun mereu să nu gândesc, să trăiesc simplu și superficial. În definitiv, acela care ar reuși să schimbe ceva într-o zi, nu face altceva decât să dea naștere nemulțumitului de mâine. Și atunci, chiar dacă este singurul lucru veșnic pe lume, ce rost are schimbarea?!

          “Ce ai schimba din mersul lumii dacă ți-ar sta în putere”?

       Nimic, atunci când îmi este prea lene și prea teamă să devin altul. Totul, atunci când îmi este prea teamă de cel care sunt. Adevărul este că sunt două tipuri de oameni – cei născuți să se conformeze și alții, care chiar fără a schimba mare lucru, reușesc să impună firescului mersul lor, poate de-a dreptul nefiresc.