Nobeliene

         Nu mai ploua. Ciurde de oameni treceau prin jurul meu, fiecare îndreptându-se înspre hambarul, grajdul sau coteţul său. Mă simţeam – nu cum le tot spun celor care vor să mă asculte, într-un univers apropiat de „1984”- într-un alt univers orwellian, un soi de fermă a animalelor extinsă la fiecare pas, la fiecare gând, la fiecare răsuflare, la fiecare privire, la fiecare aprobare. Probabil sunt eu nebun, sau cine ştie, mi s-o fi urcat la cap vreun succes mai abitir ca aburul bahic. Mă simţeam, deci, într-un univers care nu mă conţine, sau, mai degrabă, unul care mă sufocă pentru că nu fac parte din el. Cred că atunci m-am hotărât pe loc să mă las de fumat şi să îmi cumpăr maşină. Nu ştiu, a mai observat cineva în jurul său priviri îndobitocite?!

         Acum tare îmi este dor de vreunul care mă urăşte, să mă tragă de mânecă şi să îmi spună că sunt invidios. Şi cum naiba să nu fiu?! Nu de mult am fost martor la primul pas… peste câţiva ani parcă îl văd pe Donald Trump în buzunar cu Nobelul. Nu ăla pentru pace, de-astea s-au mai întâmplat; ăla pentru literatură.

         Nu mai ploua. Când eram mic învăţasem, poetic, că atunci când plouă plânge Cerul. Şi îngerii. Şi cum îmi mai place mie să spun, uneori plouă de parcă şi-a deschis cerul toate venele. Nu mai ploua. Priveam în sus, mi se părea că mă uit în gol, ameţit, iar Cerul, în loc să fie deschis la vene, se descheiase la şliţ.

Ignoranţa

          Spune o snoavă că, atunci când Moromete ar fi văzut girafa, ar fi spus: „aşa ceva nu există”. Şi mărturisesc că la propriu nu, dar de multe ori m-am tras atât de mult de urechi pentru că am adoptat în câteva rânduri asemenea atitudine, încât tare mi-e teamă că aş fi putut deveni măgar. Am făcut-o – dacă tot suntem la Săptămâna Urii – pentru că, în multe momente, prea mândru de mine, am lăsat să mă cuprindă autosuficienţa. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, am învăţat, pe calea grea, adevărat, că autosuficienţa duce, nici mai mult nici mai puţin, la ignoranţă. Ca să mă folosesc de un exemplu relativ concret, m-a întrebat cineva ce scriitori moderni, aşa, din 2010 încoace, îmi plac. Departe de mine gândul de a spune că niciunul nu e bun înafară de mine, dimpotrivă; m-am simţit prost pentru că neplăcându-mi niciunul din câţi am citit am renunţat să mai aprofundez. Ignoranţă cumplită şi cu atât mai mult nescuzabilă mie. Spuneam că mă urăsc inclusiv pe mine în dese momente pentru că nu reuşesc să mă dezbar în totalitate de anumite obiceiuri proaste. Unul dintre aceste obiceiuri este ignoranţa. Şi, mai mult, ca unul care nu vede bârna din propriul ochi de paiul altuia, tocmai în ignoranţa mea îmi permit să o condamn pe a altora. Condamnabil, ştiu, şi de urât – dublu, pentru că eu mă urăsc pentru aşa ceva, şi le dau dreptate celor care mă urăsc pentru jignirile pe care le pot aduce prin diverse consideraţii.

Pe de altă parte, primul pas pentru vindecare unei boli este acceptarea ei de către bolnav, deci sunt pe drumul cel bun. Sunt oricând gata să îmi fac mea culpa, îmi pun şi cenuşă în cap, doar pentru a putea spune că, înainte de a îi arăta cu degetul pe alţii, mă arăt pe mine. Şi totuşi, ignoranţa este unul din lucrurile pe care le voi urî de moarte, tocmai pentru că se spune bine, nu e ruşine să te naşti prost, ruşine este să mori prost. Dar astea, probabil, majoritatea dintre cei care îşi vor aşterne aceste rânduri sub ochi, le va considera discuţii de bere, lipsite de substanţă.

În virtutea ignoranţei, a dreptului la demnitate pe care îl conferă anumite convenienţe umane, ajunşi într-un punct în care suntem mulţumiţi de noi, renunţăm să mai creştem. Ştiţi cum era vorba unei alte snoave, creştea Făt Frumos într-un an cât alţii în zece, şi la zece ani arăta ca de o sută”. Se mai spune, totuşi, că rudele nu ni le alegem, prietenii da. Şi, fiind de părere că fiecare om care îmi iese în cale mă învaţă ceva, de multe ori mi s-a întâmplat să îmi apropii oameni din rândurile celor de la care pot învăţa, indiferent ce, nu dintre aceia pe care să îi învăţ eu. Am mai spus-o şi o voi susţine mereu, eu nu sunt crescător de oameni, eu trebuie să învăţ de la ei. Şi sub nicio formă nu o spun cu falsitate, o spun pentru că sunt conştient că mereu am de învăţat.

Se poate confunda ignoranţa cu prostia? De multe ori da. De multe ori, tocmai oamenii inteligenţi devin mai ignoranţi decât cei mai puţin dotaţi din acest punct de vedere. Iar acolo unde este multă inteligenţă cu siguranţă este şi multă prostie. Pe de altă parte, eu cred că setea de cunoaştere nu vine din inteligenţa nativă, ci din dorinţa dezvoltată, cultivată, de a şti mai multe.

Am afirmat acum multă vreme, într-o noapte nereuşită, că măsura unei societăţi este dată de valoarea intelectualităţii ei. Or, cum societatea românească este plină de absolvenţi de facultate pe care în susţinerea concepţiilor nu i-ar bate nici Jean Claude VanDamme dar îi bate limba română, eu m-am hotărât să urăsc ignoranţa. Ca să nu îmi mai amintesc o altă poveste de bere care îmi face prietenii să râdă cu lacrimi. Se făcea, nu ştiu cum naiba, la un pahar!, să cunosc o domnişoară care, neascunzând prea multă vreme faptul că îi eram simpatic, a încercat să braveze. Printre concepţiile ei solide despre viaţă, despre umanitate şi despre dreptul ei de a umbla prin mall-uri, a declarat, sus şi tare, că din liceu – şi trecuse ceva vreme! – nu a mai citit nicio carte şi nici nu o va mai face vreodată. Apoi, privindu-mă languros, mai dulce ca mierea, m-a întrebat cu ce mă ocup. Nu, nu vreţi să vă imaginaţi stupoarea cu care a fost primit răspunsul, anume că nu sunt bancher, doar scriitor, unul mereu în nevoie de vreo sinecură sau sponsorizare. Adio noapte frumoasă! Poate să fie un blestem al omului şi al vremurilor, dar tot o urăsc pe ea, ignoranţa, nu pentru că ucide momente, ci spirite!

:)

          Mă întreba cineva de curând: „ai mai lucrat ceva vara asta”? Am dat din cap misterios, nici da, nici ba – ca şi cum aş fi mărturisit că nici eu nu ştiu. M-a bătut prieteneşte pe umăr, aşa cum a mai facut-o cu altă ocazie: „Nu, noi nu jucăm table; dacă vrei aur stai, aşteaptă să se umple rezervorul şi când e plin scufundă-te”!

           – Dar eu prefer să las impresia că zbor! răspund zâmbind.

         Râdem amândoi, eu şi el, om învăţat cu copilul cu mască de neobrăzat. Dar ştiam amândoi că nevoia de cuvânt, indiferent că e în zbor sau scufundare, sufocă.

Dezumanizarea umanităţii

          Se poate spune că limbajul s-a născut în urma unei legături oarecum întâmplătoare între un sentiment şi un sunet corespunzător, datorită unei anumite intonaţii a vocii asociate respectivului sentiment. Scrisul, în schimb, este mult mai tânăr decât limbajul, având în vedere că are o vârstă de doar 30.000 de ani. Adevărat, de-a lungul timpului, scrierea a străbătut, succesiv, stadiul pictogramelor preistorice, al ideogramelor chinezeşti şi egiptene, ajungând, într-un final, la alfabetul silabic al fenicienilor.

          Nu mai departe de câteva zile citeam pe undeva că americanii renunţă la scrisul de mână. “Timpul alocat scrisului de mână ar putea fi utilizat în mod mai productiv”, aşa ar suna, se pare, opinia unui psiholog american. Este suficient, pentru un copil de unsprezece ani, “să demonstreze o stăpânire suficientă a tastelor, pentru a tasta cel puţin trei pagini într-o singură sesiune”. Probabil se impune să strigăm “Scrisul e mort! Trăiască scrisul!”. De fapt, tastatul…

          Există oameni care deja îmi atribuie titlul (şi statutul) de scriitor, dar ipotetica, eventuala moarte a scrisului nu mă înspăimântă. Încep să mă tem, însă… să mă întreb cu strângere de inimă încotro ne îndreptăm. Pentru că, din ce în ce mai des, umanitatea dă semne de dezumanizare.

De duminică

Citeam, nu mai departe de zilele trecute, despre Casa de Ajutor Reciproc a Clericilor şi Mirenilor. Şi mă minunam cum este posibil ca dracu’ să îşi bage coada şi… ochiul (că ştim toţi, banu’-i ochiul dracului!) în Biserică. Mă gândesc că vor fi mulţi care să afirme că iniţiativa este nemaipomenită. Alţii, mai îndrăciţi, cine ştie ce conspiraţie sau necurăţenie preoţească vor vedea într-o asemenea acţiune. Cum câinii latră şi ursu’ trece nici nu mai am interesul de a mă întreba cui profită… normal că oamenilor Domnului. Dar cum toţi suntem…

Duminică faină!

1991.