Ciudăţenie

          Asistând la un soi de belea, pentru că necazul nu vine niciodată singur, am primit o veste bună. Mai degrabă nebună decât bună, pentru că bucuria, oricât de ascunsă, tindea la un moment dat să atingă paroxismul. Cum îmi urmăream paşii (mai degrabă făcuţi prin aer decât pe caldarâm) m-am gândit la mine cel din preistoria aceluia care sunt. Nu pot spune că mi-e dor de mine. Nici de cel care am fost, nici de cel care aş fi putut fi. Interesantă noţiune – „cel care aş fi putut fi”. Îmi mai este dor, din când în când, de nişte vremuri. De ipoteze nu. Cine ştie ce biet slujbaş aş fi fost, îngrăşat, îngălat, plictisit, dacă într-un moment de nebunie nu m-aş fi hotărât că am un vis pe care merită să îl urmez. Cred că în momentele de mare bucurie nu trebuie să ne întoarcem numai înspre alţii, ci şi înspre noi. Bucuriile mari se împărtăşesc inclusiv cu cei care am fost; nu, nu cu cei care am fi putut fi. Pentru că într-un context muzical extrapolat, cei care sunt suficient de răbdători sau de nebuni să strângă din dinţi, ajung să îşi trăiască visele. Şi mai cred că atunci, acela, trăitorul, ar trebui să se privească cu drag pe sine, cel vechi, care a detonat visul.

Închipuiri

          Vorbeam cu cineva, nu de mult, despre încrederile care ne rămân alături până în ultima clipă. M-am stăpânit bine, i-am pus frâu naivului din mine şi mi-am încercat latura cinică într-o contradicţie care risca să se prelungească. Adevărul este că îmi place să întâlnesc oameni mai naivi decât sunt eu, tocmai pentru că din ei reuşesc să îmi trag puterea de a crede. Testul, însă, este acela de a mă contrazice mereu, de fiecare dată când vreau să încerc să cred în ceva. Poate de aceea am spus, zâmbind puţin în barbă obscurităţii, că în omenire nu mi-aş pune încrederea niciodată – ceea ce, bineînţeles, în gândul multora ar stârni valuri de dezaprobare. „În ce să crezi?! În porci, în curve, în morţi şi în oameni diluaţi pe care viaţa îi omoară în fiecare clipă care trece? Mă îndoiesc, o spun cu cea mai mare sinceritate. Încrederea mea în omenire, dacă a existat vreodată, m-a părăsit cu prea mult timp în urmă ca să îmi mai amintesc chipul ei. Nu, în omenire nu aş crede niciodată, în umanitate da. Umanitatea aceea vibrantă, chiar dacă pentru clipe scurte, care transmite sentimentul în fiecare celulă din corp, care defineşte bucuriile mari şi care ne stoarce lacrimile. În ea aş crede şi cred că aş recunoaşte-o de cum aş vedea-o prima oară pe stradă. Nu degeaba mi se spunea demult să am grijă pentru că ochii sunt oglinda sufletului. Mă întreb – oare nu de asta am învăţat să privesc oamenii în ochi? Pe de altă parte, dacă aş fi avut vreodată un fiu cred că atunci când ar fi avut vârsta la care să înţeleagă l-aş fi sfătuit să nu creadă nici măcar într-un ochi; nici măcar într-un ochi de apă”.

          „Devii plictisitor, îmi spuse. Iubirea este suflet întotdeauna, şi dacă ai de gând să mă contrazici uite, tac şi poţi să îmi dictezi tu exact ce să spun”! Mărturisesc, uneori din acest motiv îmi iubesc personajele, pentru că se întâmplă să îmi refuze cuvintele şi să vrea să mi le însuşesc eu pe ale lor. Chiar dacă nu poate nimeni să creadă doar în cuvinte.