Răspuns naiv

Când mă întreabă câte unul, curios,
Ce-mi place mie cel mai mult pe lume
Spun că, deşi nu-s evlavios,
Iubesc să simt pe buze-al tău prenume.

Când mă întreabă lumea ce visez
În nopţi în care somnul mă răpune
Răspund că în delir îmbrăţişez
Tot trupul tău sclipind a goliciune.

Dacă mă-ntreabă careva de munţi şi văi
Răspund ca şi lovit de amnezie
Că ştiu doar coapsele şi sânii tăi –
Versuri strânse-n întrupată poezie.

Mă râde lumea, cu degetul m-arată
Ca pe un clovn de circ, ca pe-un smintit,
Ca pe o aripă desperecheată,
Ca pe un sfânt buimac de neclintit

Dar când mă-ntreabă vreunul mai voios
De ce-s născut, de ce exist, ce îmi doresc,
Gândindu-mă la tine îţi şoptesc duios:
„Să fiu al tău întreg, să te iubesc”.

Joacă

          Nu mai ţin minte cine afirma că, înafara copiilor şi a bătrânilor, nu putem ierta pe cei care ne spun adevărul. Cred că ăsta este unul din motivele pentru care am rămas şi vreau să fiu mereu copil. Sunt anumite momente în care îmi place să spun adevărul şi, paradoxal, dacă cineva îmi pune o întrebare la care nu îşi doreşte răspunsul, îi vine destul de greu să se supere pe mine când îl primeşte. Sau, dacă se supără, îi trece destul de repede. Se mai spune că marile adevăruri se spun sub formă de glumă – şi din nou, în cazul bunei dispoziţii nu este loc de supărare. Cred că din acest motiv câţiva prieteni de-ai mei, lipsiţi de grijile menţinerii siluetei, deci „oameni cu greutate” cum îmi place să îi numesc , nu se supără pe mine de fiecare dată când mă mir că au supravieţuit încă unui Crăciun. Păi cum să te superi pe un copil şi pe un adevăr spus în glumă?! Este, de asemenea, posibil ca, păstrându-ne latura copilăroasă şi refuzând să devenim oameni mari şi scorţoşi, bucuriile să ne fie mai multe şi deloc străine. Dar cred că o asemenea afirmaţie este ceva mai hazardată şi exclude mai mulţi factori care ne influenţează structurile sufleteşti şi atitudinile.

          Într-o noapte, jucându-mă cu câteva idei, mi-am amintit că primisem o întrebare şi am început să mă gândesc ce îmi aduce mai multă bucurie, marea sau muntele. Am renunţat după câteva secunde să mă mai gândesc, nu pentru că întrebarea nu ar fi avut vreo însemnătate – orice întrebare este importantă pentru că poate naşte multiple răspunsuri şi încă pe atâtea întrebări! – ci pentru că răspunsul cel mai sincer nu avea nevoie de multă cumpănire.

          Marea nu am iubit-o niciodată, aşa cum pretind unii că ar face-o. M-a impresionat în câteva rânduri, e adevărat, dar respectiva senzaţie mi s-a stins repede. Nu spun că dispreţuiesc iubirea de mare, pot eventual mărturisi că nu o înţeleg, întrucât, raportat la mulţi pe care îi cunosc, picat pe sub masă prin vreun birt pot foarte bine să stau oriunde, nu neapărat cu marea vuindu-mi în ureche. Dacă vreodată, în cine ştie ce acces de nebunie, aş prefera pentru câteva clipe marea muntelui, ar fi dintr-un motiv care multora li se va părea ciudat. „Thalassa”! Aşa strigau vechii greci însetaţi şi epuizaţi de marşuri prin cine ştie ce ţinuturi ostile. Aşa strigau zărind malul mării, ştiind că de acolo sunt mai aproape de casă. „Thalassa, Thalassa”! Nume pe care, dacă aş face excepţie că aparţine mării, eu l-aş oferi unei femei exotice şi necruţătoare care să mă piardă de tot, cu suflet şi cu minte. Dar altfel, exceptând acest nume, marea nu prezintă vreun interes pentru mine.

         Muntele, în schimb… Nu ştiu cum îi spuneau vechii greci, dar sunt sigur că nu „la naiba”! Eu aşa cred, în faţa munţilor nimicnicia este mai greu de suportat şi nu de puţine ori ni se poate întâmpla să apelăm la exclamaţia mai sus menţionată. Nu mi s-a întâmplat să mă simt demn de dispreţ ca formă de viaţă în faţa valurilor mării, dar în faţa măreţiei munţilor nu am putut să nu îmi pun anumite întrebări. Nu le voi reda aici, nu îşi au rostul decât la poale de munte, în vălurile unei nopţi întunecate care îşi şopteşte liniştea cu aromă de cetină. A fost cineva care, pierzându-se în propriile gânduri, să nu se trezească brusc înspăimântat de linişte, de lună şi de umbre? Muntele nu este numai frumuseţe, este şi spaimă, şi mult mai multă trăire dacă avem curaj să căutăm în noi.

          Şi ar mai fi un lucru, unul pe care orice „homo ludens” nu l-ar trece cu vederea. S-o spune că Venus s-a născut din spuma mării, dar ştiu eu sigur că ea are munte, nu mare.

Labirint raţional

          Ce spuneam? Nu mai ştiu, am uitat…

          Aş spune că sunt de o inteligenţă netă, ascuţită, sclipitoare, pe alocuri, chiar dacă de multe ori reuşesc să mi-o ascund până şi mie. Şi mai spuneam că sunt neînduplecat, că îmi las cuvintele să se aştearnă, neşterse, pe coli de hârtie, vizibile doar ochilor mei, deşi există alţi ochi flămânzi care aşteaptă, nerăbdători, să le cuprindă. Sunt egoist, poate, sau poate că sunt femeie, pentru că asta fac şi ele, gândesc şi scriu în gând lucruri pe care nici ele nu le înţeleg – având în vedere că nu se înţeleg pe ele însele, dar în loc să îşi dezvăluie literele le ascund şi întruchipează altele.

         De multe ori am căutat să găsesc scopurile nobile ale minciunii, dar nu ca o scuză pentru vreo femeie, având în vedere că femeia, alături de pisică, este cea mai mincinoasă creatură, ci pentru mine. Şi eu, la rândul meu, mint, şi o fac cu o pricepere uluitoare, cu o plăcere înspăimântătoare… şi o fac atât de bine încât mă întreb, de prea multe ori, dacă nu cumva sunt femeie.

          Nu sunt, pentru că spre deosebire de ea, de femeie, eu nu mint cu un scop anume, dimpotrivă, mint fără scop, doar de dragul artei. Orice poate să devină artă, şi minciuna, şi mângâierea, şi zâmbetul, şi crima, şi atingerea. În definitiv, contează scopul, şi dacă scopul este perfecţionarea, mijloacele nu mai contează. Dar atunci, dacă spun că mint fără scop având, însă, scopul perfecţionării, poate să pară o lacună de logică şi de exprimare – lucruri străine, de altfel, inteligenţelor sclipitoare, nete, ascuţite şi pe alocuri uimitoare. Şi totuşi, îmi spun eu, nu este… Nu este nicio lacună, dar să nu îmi ceară nimeni să explic, doar femeile sunt capabile să înţeleagă, eu doar presimt explicaţia.

           Spuneam că i-am căutat de multe ori minciunii un scop nobil, fără să i-l găsesc. O minciună nu poate să pareze o suferinţă, poate doar să o întârzie, eventual, să o amâne lăsând sufletului răgazul necesar de a nu mai fi afectat de ea. De suferinţă. Deşi, minciuna, la rândul ei, provoacă suferinţa de a fi minţit şi de a şti că ai fost minţit. Ciudată înlănţuire de cuvinte, şi echivocă, poate chiar lipsită de sens, pentru că, ar spune unii, este preferabil ca suferinţa să fie provocată de sinceritate decât amânată de minciună.

          Sinceritatea, pe de altă parte, este caracteristică şi aferentă oamenilor fără imaginaţie, doar ei sunt incapabili să deformeze fapte, să le învăluie într-un alt joc de lumini, să le transforme din dezavantaj în avantaj. Sinceritatea este asemănătoare unei arme primitive, numai bună să lovească în moalele capului şi să facă pământul să se rotească mai tare în succesiune de ameţeli şi de revolte. Şi probabil de aceea este apreciabilă femeia, tocmai pentru că minte – pentru că ştie să mintă. Dar, din nou, oare acest enunţ nu cumva mă transformă în femeie?! În una apreciabilă, chiar…

           Uneori, minciuna este preferabilă adevărului, pentru că poate reprezenta balsam. Adevărul cauterizează, dar nu toate rănile au nevoie de cauterizare, şi atunci, minciuna devine onorabilă, pentru că, deşi poate provoca o suferinţă întârziată, scuteşte de una imediată şi deloc necesară. De ce să cauterizăm o rană care nu necesită cauterizare?

           Îmi spunea ea, o umbră a unui alt trecut, cândva: “Eu nu am renunţat la tine” – fără să ştie că o renunţare intervine în clipa în care o privire întoarsă în altă parte nu mai oglindeşte nimic din ce a fost, aşa cum este privirea mea. Minciuna (poate chiar inconştientă) îi era evidentă, sau poate neînţelegerea enunţului, ori a noţiunii de renunţare, sau a mea. Adevărul este că până şi eu sunt incapabil să mă înţeleg, uneori, iar când o fac, deşi mi se pare normal, transform totul într-un eveniment care merită sărbătorit vreme de trei zile şi trei nopţi. Exact ca o femeie, totuşi, pentru că pe ele le bucură lucrurile mici. Asta pentru că ele ştiu, deşi nu înţeleg pe deplin, că fericirile mari sunt bazate pe lucruri mici. O ştiu şi eu… de aceea îmi ridic atâtea semne de întrebare. Renunţ repede la ele, aşa cum am renunţat şi la cea care minţea că nu renunţase la mine. O renunţare este renunţare, o conservare a unei închipuiri este altceva. Mă întreba, aproape ruşinată, timidă, dacă eu… “Eu ce?” mă întrebam pe mine. “Eu ce sunt, femeie sau bărbat”?  Mă întreba dacă am renunţat la ea. Bineînţeles că nu am renunţat, i-am spus. Mi s-a părut că i se luminează ochii. Şi, să vă spun sincer, dacă minciuna amână suferinţa, iar adevărul o provoacă pe loc, uneori este mai bine să nu amâni, să spui adevărul. Adevărul, ca fiind cea mai bună minciună pe care o poate născoci vreo minte omenească sau neomenească. Bineînţeles că nu renunţasem, trecutul meu m-a făcut ceea ce sunt, şi dacă aş renunţa la el, la tot ceea ce conţine, aş renunţa la mine. Altfel, asumându-mi-l, recunoscându-l şi acceptându-l, mă îmbrăţişez pe mine, cel care am devenit.

           Mi s-a părut că ochii i se luminează, aşa am spus. Şi, ca o femeie, am simţit că am dat un răspuns complet fără a spune ceea ce gândesc, fără a mă înţelege pe mine însumi şi fără să îmi pese să înţeleg. Întrebarea reală, dacă ar fi să îi dăm formă grafică, ar fi: de câte femei înclinate spre filosofie aţi auzit, în afară de mine? Deşi, eu nu sunt femeie, aş susţine cu tărie acest lucru în faţa oricăruia dintre bărbaţii pe care i-aş întâlni. Minţindu-l, astfel, şi pe el, în faţă, dar nu pretinzându-mă pe mine bărbat, ci ascunzându-i că în fiecare bărbat sălăşluieşte o femeie, şi invers. Poate că şi asta este o dualitate necesară care e mai bine să rămână ascunsă, la fel de necesară şi de ascunsă ca minciuna. Sau ca adevărul, dacă vă revoltă lipsa de sinceritate… ca adevărul spus drept cea mai bună minciună inventată vreodată. Sau ca iubirea.