(I)raţionamente pe marginea scrisului (final)

          Mai exista o concepţie, anume că scriitorul este scriitor pentru că nu e bun de altceva. Poate aceasta să fie motivaţia scrisului, dorinţa de a ascunde incapacităţile şi neputinţele. Societatea este capabilă să întoarcă spatele elementelor inutile. Elementele inutile se numesc “rataţi”. De ce scriitorul să nu încerce să se reinventeze? De ce să nu fie un ratat de grad înalt? Atunci societatea nu numai că îi va zâmbi, dar îi va şi deschide braţele. Ştiu oameni care nu au mai deschis o carte de ani de zile, dar sunt mândri că au prieteni scriitori. Iată, omul “realizat” poate privi nu îngăduitor, ci admirativ pe cel incapabil să se ridice la nivelul său. Să nu fiu înţeles greşit, scriitorul nu minte niciodată cu nimic, dimpotrivă, se asumă pe sine, dar îşi ascunde totodată lipsurile. Omisiunea nu este minciună, este mai degrabă o stare neutră care lasă totul la aprecierea celorlalţi, a celor care ajung, eventual, să se mintă singuri.

         Şi m-am mai gândit, că tot vorbeam nu demult despre vicii. Mă întreb, să fie scrisul provocator de vicii, să fie el produsul viciului, sau să fie doar o scuză? O scuză pentru o atitudine delăsătoare, sau pentru o atitudine condamnabilă în sferele normale ale societăţii? Dacă un umil paznic de noapte va fi prins beat în timpul serviciului, este foarte probabil să fie concediat. Neexistând o poliţie a scrisului, oricare scriitor care jonglează cuvintele în stare de ebrietate nu numai că nu va fi condamnat, dar va fi şi aplaudat. De multe ori capodoperele nu sunt produsul genialităţii ci al altor stimuli. Sau poate greşesc… Dar de ce aş greşi? Cu atât mai mult cu cât iresponsabilitatea este caracteristică, în general, copiilor. Iar scriitorii, pe lângă faptul că nu sunt buni de altceva (cel puţin teoretic), au de multe ori atitudini copilăreşti. Scrisul este, de multe ori, o joacă – sunt scriitori care vorbesc despre activitatea lor aşa cum ar vorbi despre un joc. Doar că este o joacă diferită care include cuvinte, sentimente, gânduri, suferinţe, frustrări. Scrisul poate să fie o scuză – scuza pentru imaturitate, pentru iresponsabilitate, pentru viciu, pentru joacă. Scrisul este o scuză. Sau, poate, este un gest elegant şi dispreţuitor al omului superior care îi condamnă pe alţii. Scrisul poate să fie inclusiv răzbunare. Legea penală pedepseşte omorul. Şi totuşi, scriitorul are posibilitatea să îl transforme pe cel pe care îl dispreţuieşte într-un personaj antipatic pe care, într-un mod sau altul, să îl execute. Este un gest net superior, o utilizare a raţiunii, o ridicare deasupra naturii de fiinţă instinctuală, o dovadă de inteligenţă şi, totodată, o răzbunare care oricui i s-ar părea nedrept să fie pedepsită.

          Îmi place să spun de multe ori că întreaga înţelepciune a omenirii este în cărţi. Dar de ce s-au născut acele cărţi? De ce? Mai bine tac. Nu ştiu. Nu ştiu de ce scriu oamenii, nu ştiu nici măcar de ce scriu eu.

(I)raţionamente pe marginea scrisului (2)

          Dar ar fi eronat, aş greşi şi faţă de cei care scriu, şi faţă de logică. Poate că nu nebunii ar trebui să scrie, ci aceia care au talent. Dar măsura talentului? Iată, o întrebare dificilă. Cine dă măsura talentului? Dar şi mai important, de ce aceia care ar putea să se pronunţe, ar avea dreptul să o facă? În ce bază? Oamenii cu talent ar putea forma un juriu care să se pronunţe asupra talentului unui nou venit. Dar, dacă aş fi eu în locul lor, chiar şi pe cei mai talentaţi i-aş declara netalentaţi, de teama concurenţei, sau din invidie, sau din cine ştie ce motive. Pentru că, eu sunt sigur, literatura universală a pierdut multe talente din pricina găştilor, din pricina prieteniilor, din pricina unui critic acru care nu a putut fi îndulcit şi care a descurajat (posibil!) cel mai bun scriitor pe care umanitatea ar fi putut să îl aibă. Fie, să nu se pronunţe talentaţii. Să se pronunţe netalentaţii? Dar dacă nu ai ceva, şi nici nu ai putinţa să identifici, cum ai putea spune despre un altul că are talent? Mi se pare greu, mi se pare greu de crezut. Un avocat nu poate să îşi dea cu părerea după cum să fie construit un pod, la fel cum un marinar nu are ce căuta să conducă o navă spaţială. Şi atunci, ar trebui să scrie cei cu talent, dar cine poate să confirme sau să infirme talentul? Nu, scrisul ar trebui să fie o activitate care sa poată fi desfăşurată liber, fără poliţie şi indiferent de existenţa sau de absenţa talentului. De multe ori el poate să fie înlocuit de muncă şi de ambiţie.

          Şi atunci, de ce scriu oamenii? Talentul nu este o motivaţie, sunt mulţi care l-ar putea avea şi pe care să nu îi intereseze să îl exercite. Poate din ambiţie? Poate din dorinţa de a ieşi din comun. Poate din dorinţa de a exprima anumite principii. Sau, poate, din dorinţa de a emite anumite idei. Poate din bravură. Nu ştiu, cu cât caut mai mult răspunsul cu atât mai puţin mă simt în stare să îl găsesc. Poate că scrisul, de fapt, nu este o activitate ci o şoaptă, o chemare. Iar cei aleşi, cei care o aud, încep să scrie nu ca activitate, ci ca răspuns. De ce? Poate pentru că scrisul este o vrajă. O vrajă mai mult ca sigur rea, cu efecte benefice, eliberatoare. I-am auzit pe mulţi spunând, şi am preluat fără să înţeleg această explicaţie – scrisul este un chin. De ce un chin? Mie îmi face plăcere să scriu. Îmi face plăcere să îmi aud degetele alergând pe taste şi oferind formă grafică nebuniilor mele. Sau elucubraţiilor mele, pentru că, oricât de mare importanţă ne-am da, numai idioţii nu sunt conştienţi că pot să vorbească şi prostii. Omul este supus greşelii, iar adevărul suprem, universal valabil, dacă este în posesia cuiva, nu este în posesia vreunuia dintre noi.

          Poate că este adevărat, scrisul să fie chin, dar atunci ar însemna că oamenii scriu cedând tendinţelor lor masochiste. Cine vrea să se chinuie de bună voie?! Şi de ce?! De ce aş face ceva care ştiu că mi-ar deveni tortură? Poate pentru satisfacţia de a pretinde că scriu, poate asta se caută de fapt, satisfacţia, plăcerea, şi atunci scriitorii nu mai sunt masochişti, ci hedonişti. Deşi m-aş întoarce la una dintre concluzii şi, dând a lehamite din mână, i-aş cataloga pe toţi ca nebuni. De ce să mă intereseze pe mine de ce scriu alţii? Dar eu de ce scriu? Nu am curaj să îmi răspund cu adevărat, prea mă înspăimântă răspunsul. Am auzit că scrisul sfâşie. Nu ştiu cât de adevărat este, aş înclina să cred că este destul de puţin probabil. În schimb, ştiu sigur că există suflete care se sfâşie. Şi ele au nevoie de un motiv, de o scuză, tocmai pentru ca sfâşierea lor să nu pară un act gratuit şi nebunesc.

//

(I)raţionamente pe marginea scrisului (1)

          Aş îndrăzni să spun – şi chiar dacă m-ar contrazice cineva eu nu îmi voi schimba părerea – că întrebarea care face lumea să se învârtă este “de ce”. “De ce?” – întrebarea copiilor şi a filosofilor, singurii despre care, într-adevăr hazardat, aş spune că dau lumii rostul şi posibilitatea de a îşi continua drumul. Fără întrebări umanitatea nu ar fi evoluat niciodată; fără copii, totul s-ar fi stins în întuneric şi ar fi rămas în întuneric, fără rost. Pustietatea îşi are şi ea rostul ei, dar numai atunci când i se poate opune un termen de comparaţie. Copiii sunt, cu toţii, nişte filosofi în formă incipientă. Iar filosofii, din nou hazardat, sunt nişte copii întârziaţi care, în loc să îşi vadă de mersul lucrurilor, au rămas cu întrebări nerăspunse şi cu curiozităţi nesatisfăcute. “De ce? De ce? De ce”? Diferenţa este că un copil va aştepta mereu un răspuns la întrebarea sa, pe când filosoful poate ajunge la un stadiu în care să înţeleagă că o întrebare este mai importantă decât răspunsul pe care îl aşteaptă. Lumea este variabilă, şi o întrebare poate să primească mai multe răspunsuri, unele deloc valabile, altele neadevărate, poate toate greşite. Cine ştie, în funcţie de constantele lumii fiecăruia, în funcţie de variabilele ei, orice om poate să admită numai răspunsul care i se potriveşte. Dar ceea ce face lumea să se învârtă este, totuşi, întrebarea.

          Într-o noapte, prins în obsesivitatea de ce-urilor, am încercat să îmi răspund unei întrebări de care m-am ferit multă vreme. De ce scriu? De ce scriu eu, şi de ce scriu oamenii? De ce? Mi-am imaginat tot felul de răspunsuri, mi-am oferit ajutor prin tot felul de ipoteze susţinute de concluzii mai mult sau mai puţin credibile. De exemplu, poate că unii, inclusiv eu, scriu ca să nu trebuiască să citească. Sunt oameni care urăsc să citească – dar îmi vine greu să cred că exact ei sunt primii care s-ar repezi să scrie. Despre ce să scrii în condiţiile în care eşti un idiot care abia leagă două vorbe, şi acelea caracterizate, în special, de dezacord gramatical? Să îmi fie scuzată pornirea, ştiu, legile gramaticale, ca orice lege, sunt restrictive şi ţin o limbă prizonieră în loc să o lase să se dezvolte. Dar dacă s-ar aboli legile gramaticale nu s-ar dovedi mai uşor că limba este ca un organism viu, în continuă schimbare ci, mai degrabă, i s-ar prilejui agonia şi i s-ar grăbi moartea. Poate că are şi gramatica rolul ei, aşa ţeapănă şi intransigentă cum este.

         Sunt unii oameni care încep să scrie din prea multă iubire de sine. Una din legile universal valabile este aceea că omul se va iubi mereu pe sine. Indiferent de complexele de inferioritate, indiferent de nemulţumiri, indiferent de suferinţe, fiecare îşi doreşte un mai bine, îşi ţinteşte o fericire propusă şi se va considera demn de ea. Poate dintr-o doză de narcisism, poate dintr-o îngăduinţă mult prea mare faţă de propria persoană, oamenii încep să scrie. Eu, spre exemplu. Lipsit de talent şi de prea multe idei, insist să o fac. Poate că unii caută să îşi ocupe timpul; sunt oameni care nu au ce face şi, plictisiţi să se mai uite pe pereţi, încearcă să lege câteva cuvinte pentru a le lăsa ca moştenire posterităţii sau pentru a le prezenta prietenilor drept cugetări ale unui geniu neînţeles şi nedescoperit. De ce scriu oamenii? Poate pentru că unii, în iubirea prea mare de propria persoană, consideră că vieţile lor sunt atât de deosebite, au atât de mare importanţă şi atât de multe învăţăminte, încât neapărat trebuie împărtăşite cu ceilalţi. De ce scriu oamenii? Din narcisism, din plictiseală, din exhibiţionism, din prostie, pentru că pot. Pentru că nu există o poliţie a scrisului care să se repeadă asupra cuiva, să îi încătuşeze mâinile, să îl judece şi în două-trei zile să îl şi execute. Şi bine că nu este aşa, pentru că eu, chiar pisică să fi fost şi să fi avut nouă vieţi, probabil le-aş fi pierdut pe toate, fiind condamnat la moarte pentru fiecare frază dintr-un text care ar fi conţinut nici mai mult nici mai puţin de nouă; nouă fraze; nouă vieţi. Aşa, ca să mă învăţ minte. Este bine că nu există o poliţie a scrisului, pentru că dacă ar fi existat, nimeni nu s-ar fi încumetat să scrie, poate doar sinucigaşii. Mă întreb, câţi dintre cei care scriu, sau care ar scrie, ar îndrăzni să dea cu piciorul unei vieţi ajunse pe un făgaş, renunţând la ea în favoare scrisului, sau măcar a încercării de a scrie? Nebunii, aşa cred, şi poate, extrapolând, aş putea spune că numai nebunii ar trebui să scrie.

(Pseudo)raţionamente

          Într-o noapte în care nu puteam să dorm am început să îmi scormonesc amintirile, să le iau pe cele la care alegeam să mă opresc şi să le cântăresc, să le studiez, să extrag din ele esenţele care mi-ar fi putut răspunde la întrebări pe care nu îndrăzneam să mi le rostesc. Îmi amintesc că deşi refuzam să conştientizez, la câteva zile după ce împlinisem cincizeci de ani, întreaga mea fiinţă îşi striga întrebarea, nemulţumită de ceea ce ajunsese. “De ce sunt aşa”?! strigam eu însumi necunoscutului, cu o teama imensă de a mă întoarce înspre mine şi de a mă privi. I s-a mai întâmplat cuiva să îşi pună o asemenea întrebare? A mai păţit cineva asta – să se aşeze în aşternuturile în care îşi doarme somnul, în care îşi trăieşte mica moarte, şi să se întrebe “de ce”? Doar “de ce?”, întrebare despre care am mai spus şi mi s-a mai spus că devine, la un moment dat, enervantă şi copilărească. Dacă “de ce?” este întrebare copilărească, atunci copilul este mereu cel mai de seamă dintre filosofi, pentru că îşi caută, cu minte ascuţită, răspunsuri şi explicaţii pe care le şi găseşte, într-un fel sau în altul. Doar că mereu aflarea răspunsului generează o altă întrebare – acelaşi “de ce?” cumplit şi apăsător care caută să înlăture în totalitate dubiile.

          Mă speriasem puţin pentru că, abia ajuns la cincizeci de ani, fără să fi avut vreodată tangenţe cu filozofia, fără ca măcar să fi cochetat vreodată cu ea, îmi simţeam în suflet aceeaşi întrebare şi am început să îmi spun că dau în mintea copiilor. Era, totuşi, prea devreme – aşa mi-am spus, deşi la fel de bine aş fi putut să spun că este prea târziu. Cum am ajuns eu la cincizeci de ani nu ştie nimeni, nici măcar eu nu ştiu. Parcă mereu am încercat, ca în povestea pe care o scrie un bun prieten al meu, să prind timpul în mâini şi să îl strâng – să îl strâng de un gât imaginar până când împietreşte în moarte şi încetează să mai curgă. Dar asta trebuia să o fac eu cu zeci de ani în urmă, poate cu vreo douăzeci, nicidecum acum, când timpul meu a trecut prea mult şi prea repede, pe nesimţite, pe nevăzute, pe furiş! Întrebarea care a urmat m-a contrazis cu desăvârşire: “De ce m-am furişat prin timp”? Adică, cum să mă furişez eu prin timp dacă timpul mi s-a furişat mie şi s-a furişat din mine? Dacă fiecare om este un rezervor de timp, iar timpul este un combustibil care alimentează fiinţa umană? Combustibil care îi dictează foamea, setea, nevoia sexuală, căutarea intelectuală şi inclusiv (sau mai ales?) moartea? Mă întrebam, deci, de ce mă furişasem eu prin timp, în loc să îl iau de guler, să îl oblig să facă ceea ce îmi doream eu, nu eu să fac ceea ce îmi impunea el. Poate pentru că ne naştem proşti şi pe măsură ce avansăm în vârstă unii dintre noi se mai şi deşteaptă din somnul raţiunii devenind inteligenţe ascuţite. Eu de care oi fi?! Uneori îmi spun: “cincizeci de ani scurşi de pomană. Timp în care nu am făcut altceva decât să îmi distrug trupul, existenţa”. Când mă întâlnesc cu vreun mincinos care are tupeul să mă înşele spunându-mi în faţă “Eşti neschimbat!” îmi spun că este, totuşi, posibil să fi îmbătrânit frumos. Şi aici sunt mai multe căi pe care mi s-ar putea scurge raţionamentul – asta dacă ceea ce fac eu se poate chema raţionament şi nu este doar o scălămbăială, o maimuţărire a inteligenţei de către un stupid. Pentru că da, de multe ori mă simt un prost, un stupid care are pretenţia că vârsta, una dintre cele mai mari frustrări ale omului, l-a înzestrat cu daruri deosebite.

          “Eşti neschimbat”! Dar de când?! De ieri? Adevărul este că de ieri mi s-au adâncit ridurile… Sunt neschimbat de când eram de treizeci sau de douăzeci?! Dar atunci eram un prost, unul care fugea după plăceri facile, care nu avea în cap decât planul de distracţie pentru a doua zi şi care în anumite circumstanţe, îşi dovedea prostia uitând, de la un anumit punct care nu rămânea fix ci vălurit şi mişcător, câte carafe de vin a băut. Adică, există oameni care au curajul să spună în faţa altora ceea ce cred despre ei? “Eşti neschimbat” nu este cumva echivalentul unei jigniri? “Eşti un dobitoc!”, spre exemplu. Şi apoi, cel sau cea care proferează o asemenea jignire, să îşi râdă pe ascuns de incapacitatea mea intelectuală. Asta este adevărat, poţi ocărî pe cineva fără să îi permiţi să îşi dea seama şi să râzi în adâncurile tale.

          M-am mai gândit la multe. Am încercat să fac tot felul de divagaţii, am emanat tot felul de raţionamente, de pseudoadevăruri sau de pseudominciuni – pentru că nu m-am hotărât încă dacă voi putea vreodată să disting adevărul de minciună. Dar mereu, oricâte întrebări mi-aş fi pus, mereu îmi revenea aceeaşi întrebare: “De ce sunt aşa”? Ştii… poate că sunt aşa tocmai pentru că toţi trebuie să murim într-un fel. Mai tineri sau mai bătrâni, mai inteligenţi sau mai puţin inteligenţi, cu mai multe sau mai puţine întrebări, mai mulţumiţi sau mai nemulţumiţi de noi. Cândva îmi propusesem să mor de tânăr, şi poate că nu era nicio pagubă, având în vedere că există oameni care îmi spun “eşti neschimbat”! Minciuni! Mă simt schimbat. Au fost timpuri în care acţionam în virtutea impulsului. Acum trăiesc altfel, acum nu mai acţionez, doar mă întreb de ce am făcut ce am făcut, sau de ce nu am făcut altfel. Atunci trăiam în braţele speranţei, acum speranţa abia mai trăieşte în braţele mele.