Rațiuni de personaj

         Deși spuneau unii că tăcerea este de aur, am urât-o întotdeauna și niciodată nu mi-am însușit cu tărie principiul “dacă tăceai, filosof rămâneai”. Se mai spunea și că mai bine taci și dai impresia că ești prost decât să deschizi gura și să înlături orice dubiu. Nu, niciunul dintre principiile mai sus enunțate nu îmi este cu adevărat familiar, niciuna dintre aceste credințe nu îmi este pe deplin însușită și tăcerii de multe ori găsesc că îi este preferabil orice – inclusiv, așa cum mi s-a reproșat nu de puține ori, “fluieratul în biserică”. Mai degrabă mă înspăimântă tăcerea decât să îmi provoace plăcere, și până și plăcerea pe care mi-o provoacă mă înspăimântă. Poate sunt fricos, poate sunt incapabil să fiu tăcut – poate mă tem că va veni o vreme în care nu voi mai putea să fac nimic altceva decât să tac și încerc să îmi umplu tăcerile cu vorbe atata timp cât îmi va sta în putință.

          Să îmi umplu tăcerile cu vorbe… deși uneori mi se întâmplă să mă întreb cu ce să îmi umplu vorbele. Pentru că se întâmplă ca vorbele goale să trezească neîncredere, să stârnească râsete, să provoace dezgust – iar cel de la care pornesc să fie asemănat lor, chiar asimilat lor, să fie considerat la rândul lui gol. Mă înspăimântă oamenii goi – cadavre umblătoare incapabile să mai simtă bucurie sau tristețe, absorbite exclusiv de nevoia lor de a se afunda în mormânt. Mi se par ciudați oamenii care își sapă singuri groapa, nerăbdători să se arunce în ea. Deși, nu de puține ori, mi-am spus că totul este minciună. Nimeni nu vrea să moară; nimeni nu vrea să fie gol și nici singur. Mă contrazic – așa îmi place să o fac și o voi face mereu. Goliciunea este de dorit, mai ales când este atributul trupului unei femei. La ce altceva ar fi bune? Ele, trupurile lor…

Rațiuni și vise

          Coborâsem de pe culmile visului, din grădinile verzi ale Paradisului în mijlocul umanității. Zburasem; zburasem peste hăuri, peste munți, peste ape, cu viteza celui care uită să se mai uite în jos – nu de spaimă că ar putea cădea, ci pentru că lucrul pe care îl urmărește îl urcă, urcă mereu, ridicând, rarefiind atmosfera, ucigând temerile și dezlănțuind visul. Pe vremea în care eram un simplu pesimist aș fi îndrăznit să spun că visul nu este altceva decât o slabă irigare a creierului. Pentru că raționalul nu poate decât să stabilească scopuri, să își impună realizări, dar nu permite să se viseze la ele. Asta este proabil ciudățenia umană, și slăbiciunea trupului, pentru că dacă sângele ar reuși să irige în același timp la aceeași intensitate fiecare venă, fiecare arteră, visul nu ar mai exista. Atunci doar am gândi, am prioritiza, am teoretiza, am stabili și am zbura mai puțin. Ne-am urmări scopurile mergând, alergând, târându-ne, agățându-ne de ele cu unghiile, cu dinții, cu speranța, cu tăria – acea tărie care poate să spună mereu “sunt prea puternic să renunț”; cu tăria aceea care ne-ar turna în trup slăbiciunea – slăbiciunea de a visa. Mi se pare ciudat, uneori, cum nu mai înțeleg nimic din tot ce înseamnă viața. Mi se pare ciudat cum unii se exclud din viață în numele visului și cum alții se exclud din vis în numele vieții. Și mi se mai pare ciudat cum viața și visul ajung, în unele stadii, să se excludă una pe cealaltă, deși sunt voci ridicate care afirmau cu tărie că viața fără vis nu înseamnă nimic.

         Mă gândeam să plec. Mă gândeam să plec din grădinile Paradisului caracterizat de viață veșnică și să mă întorc pe alte culmi, restructurat pe alte baze, mai raționale, mai stabile, pentru că mai mult decât viața, poate să prăbușească visul. Și, plimbându-mă printre oameni ca un răstignit căruia încă nu i se văd rănile, am întrebat în stânga și în dreapta dacă mai crede cineva, și dacă mai crede, în ce. Începeam să mă înspăimânt tot mai mult, și mi se făcea dor de Grădinile mele, de speranțele mele, de vise, de visuri, de dușmanul cel mai cumplit pe care mi l-am putut face vreodată – speranța. Începeam să sper că în siguranța văzduhurilor mele, în singurătatea lor, îmi voi recăpăta puterea de a face minuni. Și luându-mi din nou zborul, mi-am amintit că odată, cu nici nu mai țin minte ce ocazie, un om îmi spusese prin intermediul slovei că preferă nebunia experienței vieții; că viața poate să întristeze, pe când nebunia poate să înveselească. Mi-am luat zborul din nou și abia atunci, făcând-o, mi-am regăsit puterea de a râde.

Gând

          Poate că disperarea mea i se datorează primei femei care m-a învăţat să nu renunţ să mă întind către stele. Susţineam cândva, de fiecare dată, că lucrul care ne face cu adevărat oameni nu este raţiunea. Şi sunt în continuare gata oricând să susţin acest lucru – aşa cred eu. Aşa cred eu pentru că de câte ori mă privesc în oglindă mă felicit că sunt mai frumos şi mai deştept decât alţii. Nu, nu că aş avea eu vreun merit, dar pentru ceva tot trebuie să primesc şi eu felicitări.

        Ceea ce ne face cu adevărat oameni, cred eu, este capacitatea de a visa cu ochii deschişi. “Vise au şi animalele, mi se spunea, şi ele sunt net inferioare omului”. Afirmaţie discutabilă, pe care nu vreau să o dezvolt aici, pentru că nu îşi are rostul. Îmi amintesc cu drag, însă, că Poe spunea un lucru care pe mine mă va urmări toată viaţa: “Cei care viseaza ziua cunosc multe lucruri care le scapa celor care viseaza doar noaptea”. Omul simplu – nu, nu vreau să jignesc pe nimeni printr-o asemenea sintagmă – nu poate face distincţie în ceea ce priveşte nuanţele. Nu poate sau nu vrea – pe cât de adevărat, pe atât de irelevant. Animalele visează, la fel fac şi oamenii, şi cine vrea să priceapă rostul şi rolul visului, să încerce. Pentru celălalt vis, însă, acela mult mai greu de îndurat şi mult mai greu de visat deopotrivă, ar trebui răscolită întreaga fiinţă umană, şi tot nu cred că s-ar putea da un răspuns complet care să îl justifice. De ce visează oamenii cu ochii deschişi? Poate pentru că suntem nebuni – ăsta este adevărul, nu există niciun om în totalitate întreg la minte. Şi pentru că, simţindu-ne nebuni, ne temem să nu înnebunim şi mai tare. Visul poate să fie tamponul de realitate şi de raţionalitate dintre om şi nebunie. Poate este singurul lucru care ne împiedică să nu înnebunim mai tare. Pe de altă parte, aş putea fi întrebat de ce nu visăm toţi cu ochii deschişi? Eu cred că o facem, chiar dacă nu recunoaştem. Visăm în mod inconştient, pentru că o dorinţă este izvorul unui vis nedefinit, iar visul, chiar dacă blamat sau neînţeles de mulţi, este însăşi o secvenţă a codului genetic uman.

//

(I)raţionamente pe marginea scrisului (final)

          Mai exista o concepţie, anume că scriitorul este scriitor pentru că nu e bun de altceva. Poate aceasta să fie motivaţia scrisului, dorinţa de a ascunde incapacităţile şi neputinţele. Societatea este capabilă să întoarcă spatele elementelor inutile. Elementele inutile se numesc “rataţi”. De ce scriitorul să nu încerce să se reinventeze? De ce să nu fie un ratat de grad înalt? Atunci societatea nu numai că îi va zâmbi, dar îi va şi deschide braţele. Ştiu oameni care nu au mai deschis o carte de ani de zile, dar sunt mândri că au prieteni scriitori. Iată, omul “realizat” poate privi nu îngăduitor, ci admirativ pe cel incapabil să se ridice la nivelul său. Să nu fiu înţeles greşit, scriitorul nu minte niciodată cu nimic, dimpotrivă, se asumă pe sine, dar îşi ascunde totodată lipsurile. Omisiunea nu este minciună, este mai degrabă o stare neutră care lasă totul la aprecierea celorlalţi, a celor care ajung, eventual, să se mintă singuri.

         Şi m-am mai gândit, că tot vorbeam nu demult despre vicii. Mă întreb, să fie scrisul provocator de vicii, să fie el produsul viciului, sau să fie doar o scuză? O scuză pentru o atitudine delăsătoare, sau pentru o atitudine condamnabilă în sferele normale ale societăţii? Dacă un umil paznic de noapte va fi prins beat în timpul serviciului, este foarte probabil să fie concediat. Neexistând o poliţie a scrisului, oricare scriitor care jonglează cuvintele în stare de ebrietate nu numai că nu va fi condamnat, dar va fi şi aplaudat. De multe ori capodoperele nu sunt produsul genialităţii ci al altor stimuli. Sau poate greşesc… Dar de ce aş greşi? Cu atât mai mult cu cât iresponsabilitatea este caracteristică, în general, copiilor. Iar scriitorii, pe lângă faptul că nu sunt buni de altceva (cel puţin teoretic), au de multe ori atitudini copilăreşti. Scrisul este, de multe ori, o joacă – sunt scriitori care vorbesc despre activitatea lor aşa cum ar vorbi despre un joc. Doar că este o joacă diferită care include cuvinte, sentimente, gânduri, suferinţe, frustrări. Scrisul poate să fie o scuză – scuza pentru imaturitate, pentru iresponsabilitate, pentru viciu, pentru joacă. Scrisul este o scuză. Sau, poate, este un gest elegant şi dispreţuitor al omului superior care îi condamnă pe alţii. Scrisul poate să fie inclusiv răzbunare. Legea penală pedepseşte omorul. Şi totuşi, scriitorul are posibilitatea să îl transforme pe cel pe care îl dispreţuieşte într-un personaj antipatic pe care, într-un mod sau altul, să îl execute. Este un gest net superior, o utilizare a raţiunii, o ridicare deasupra naturii de fiinţă instinctuală, o dovadă de inteligenţă şi, totodată, o răzbunare care oricui i s-ar părea nedrept să fie pedepsită.

          Îmi place să spun de multe ori că întreaga înţelepciune a omenirii este în cărţi. Dar de ce s-au născut acele cărţi? De ce? Mai bine tac. Nu ştiu. Nu ştiu de ce scriu oamenii, nu ştiu nici măcar de ce scriu eu.

(I)raţionamente pe marginea scrisului (2)

          Dar ar fi eronat, aş greşi şi faţă de cei care scriu, şi faţă de logică. Poate că nu nebunii ar trebui să scrie, ci aceia care au talent. Dar măsura talentului? Iată, o întrebare dificilă. Cine dă măsura talentului? Dar şi mai important, de ce aceia care ar putea să se pronunţe, ar avea dreptul să o facă? În ce bază? Oamenii cu talent ar putea forma un juriu care să se pronunţe asupra talentului unui nou venit. Dar, dacă aş fi eu în locul lor, chiar şi pe cei mai talentaţi i-aş declara netalentaţi, de teama concurenţei, sau din invidie, sau din cine ştie ce motive. Pentru că, eu sunt sigur, literatura universală a pierdut multe talente din pricina găştilor, din pricina prieteniilor, din pricina unui critic acru care nu a putut fi îndulcit şi care a descurajat (posibil!) cel mai bun scriitor pe care umanitatea ar fi putut să îl aibă. Fie, să nu se pronunţe talentaţii. Să se pronunţe netalentaţii? Dar dacă nu ai ceva, şi nici nu ai putinţa să identifici, cum ai putea spune despre un altul că are talent? Mi se pare greu, mi se pare greu de crezut. Un avocat nu poate să îşi dea cu părerea după cum să fie construit un pod, la fel cum un marinar nu are ce căuta să conducă o navă spaţială. Şi atunci, ar trebui să scrie cei cu talent, dar cine poate să confirme sau să infirme talentul? Nu, scrisul ar trebui să fie o activitate care sa poată fi desfăşurată liber, fără poliţie şi indiferent de existenţa sau de absenţa talentului. De multe ori el poate să fie înlocuit de muncă şi de ambiţie.

          Şi atunci, de ce scriu oamenii? Talentul nu este o motivaţie, sunt mulţi care l-ar putea avea şi pe care să nu îi intereseze să îl exercite. Poate din ambiţie? Poate din dorinţa de a ieşi din comun. Poate din dorinţa de a exprima anumite principii. Sau, poate, din dorinţa de a emite anumite idei. Poate din bravură. Nu ştiu, cu cât caut mai mult răspunsul cu atât mai puţin mă simt în stare să îl găsesc. Poate că scrisul, de fapt, nu este o activitate ci o şoaptă, o chemare. Iar cei aleşi, cei care o aud, încep să scrie nu ca activitate, ci ca răspuns. De ce? Poate pentru că scrisul este o vrajă. O vrajă mai mult ca sigur rea, cu efecte benefice, eliberatoare. I-am auzit pe mulţi spunând, şi am preluat fără să înţeleg această explicaţie – scrisul este un chin. De ce un chin? Mie îmi face plăcere să scriu. Îmi face plăcere să îmi aud degetele alergând pe taste şi oferind formă grafică nebuniilor mele. Sau elucubraţiilor mele, pentru că, oricât de mare importanţă ne-am da, numai idioţii nu sunt conştienţi că pot să vorbească şi prostii. Omul este supus greşelii, iar adevărul suprem, universal valabil, dacă este în posesia cuiva, nu este în posesia vreunuia dintre noi.

          Poate că este adevărat, scrisul să fie chin, dar atunci ar însemna că oamenii scriu cedând tendinţelor lor masochiste. Cine vrea să se chinuie de bună voie?! Şi de ce?! De ce aş face ceva care ştiu că mi-ar deveni tortură? Poate pentru satisfacţia de a pretinde că scriu, poate asta se caută de fapt, satisfacţia, plăcerea, şi atunci scriitorii nu mai sunt masochişti, ci hedonişti. Deşi m-aş întoarce la una dintre concluzii şi, dând a lehamite din mână, i-aş cataloga pe toţi ca nebuni. De ce să mă intereseze pe mine de ce scriu alţii? Dar eu de ce scriu? Nu am curaj să îmi răspund cu adevărat, prea mă înspăimântă răspunsul. Am auzit că scrisul sfâşie. Nu ştiu cât de adevărat este, aş înclina să cred că este destul de puţin probabil. În schimb, ştiu sigur că există suflete care se sfâşie. Şi ele au nevoie de un motiv, de o scuză, tocmai pentru ca sfâşierea lor să nu pară un act gratuit şi nebunesc.

//

(I)raţionamente pe marginea scrisului (1)

          Aş îndrăzni să spun – şi chiar dacă m-ar contrazice cineva eu nu îmi voi schimba părerea – că întrebarea care face lumea să se învârtă este “de ce”. “De ce?” – întrebarea copiilor şi a filosofilor, singurii despre care, într-adevăr hazardat, aş spune că dau lumii rostul şi posibilitatea de a îşi continua drumul. Fără întrebări umanitatea nu ar fi evoluat niciodată; fără copii, totul s-ar fi stins în întuneric şi ar fi rămas în întuneric, fără rost. Pustietatea îşi are şi ea rostul ei, dar numai atunci când i se poate opune un termen de comparaţie. Copiii sunt, cu toţii, nişte filosofi în formă incipientă. Iar filosofii, din nou hazardat, sunt nişte copii întârziaţi care, în loc să îşi vadă de mersul lucrurilor, au rămas cu întrebări nerăspunse şi cu curiozităţi nesatisfăcute. “De ce? De ce? De ce”? Diferenţa este că un copil va aştepta mereu un răspuns la întrebarea sa, pe când filosoful poate ajunge la un stadiu în care să înţeleagă că o întrebare este mai importantă decât răspunsul pe care îl aşteaptă. Lumea este variabilă, şi o întrebare poate să primească mai multe răspunsuri, unele deloc valabile, altele neadevărate, poate toate greşite. Cine ştie, în funcţie de constantele lumii fiecăruia, în funcţie de variabilele ei, orice om poate să admită numai răspunsul care i se potriveşte. Dar ceea ce face lumea să se învârtă este, totuşi, întrebarea.

          Într-o noapte, prins în obsesivitatea de ce-urilor, am încercat să îmi răspund unei întrebări de care m-am ferit multă vreme. De ce scriu? De ce scriu eu, şi de ce scriu oamenii? De ce? Mi-am imaginat tot felul de răspunsuri, mi-am oferit ajutor prin tot felul de ipoteze susţinute de concluzii mai mult sau mai puţin credibile. De exemplu, poate că unii, inclusiv eu, scriu ca să nu trebuiască să citească. Sunt oameni care urăsc să citească – dar îmi vine greu să cred că exact ei sunt primii care s-ar repezi să scrie. Despre ce să scrii în condiţiile în care eşti un idiot care abia leagă două vorbe, şi acelea caracterizate, în special, de dezacord gramatical? Să îmi fie scuzată pornirea, ştiu, legile gramaticale, ca orice lege, sunt restrictive şi ţin o limbă prizonieră în loc să o lase să se dezvolte. Dar dacă s-ar aboli legile gramaticale nu s-ar dovedi mai uşor că limba este ca un organism viu, în continuă schimbare ci, mai degrabă, i s-ar prilejui agonia şi i s-ar grăbi moartea. Poate că are şi gramatica rolul ei, aşa ţeapănă şi intransigentă cum este.

         Sunt unii oameni care încep să scrie din prea multă iubire de sine. Una din legile universal valabile este aceea că omul se va iubi mereu pe sine. Indiferent de complexele de inferioritate, indiferent de nemulţumiri, indiferent de suferinţe, fiecare îşi doreşte un mai bine, îşi ţinteşte o fericire propusă şi se va considera demn de ea. Poate dintr-o doză de narcisism, poate dintr-o îngăduinţă mult prea mare faţă de propria persoană, oamenii încep să scrie. Eu, spre exemplu. Lipsit de talent şi de prea multe idei, insist să o fac. Poate că unii caută să îşi ocupe timpul; sunt oameni care nu au ce face şi, plictisiţi să se mai uite pe pereţi, încearcă să lege câteva cuvinte pentru a le lăsa ca moştenire posterităţii sau pentru a le prezenta prietenilor drept cugetări ale unui geniu neînţeles şi nedescoperit. De ce scriu oamenii? Poate pentru că unii, în iubirea prea mare de propria persoană, consideră că vieţile lor sunt atât de deosebite, au atât de mare importanţă şi atât de multe învăţăminte, încât neapărat trebuie împărtăşite cu ceilalţi. De ce scriu oamenii? Din narcisism, din plictiseală, din exhibiţionism, din prostie, pentru că pot. Pentru că nu există o poliţie a scrisului care să se repeadă asupra cuiva, să îi încătuşeze mâinile, să îl judece şi în două-trei zile să îl şi execute. Şi bine că nu este aşa, pentru că eu, chiar pisică să fi fost şi să fi avut nouă vieţi, probabil le-aş fi pierdut pe toate, fiind condamnat la moarte pentru fiecare frază dintr-un text care ar fi conţinut nici mai mult nici mai puţin de nouă; nouă fraze; nouă vieţi. Aşa, ca să mă învăţ minte. Este bine că nu există o poliţie a scrisului, pentru că dacă ar fi existat, nimeni nu s-ar fi încumetat să scrie, poate doar sinucigaşii. Mă întreb, câţi dintre cei care scriu, sau care ar scrie, ar îndrăzni să dea cu piciorul unei vieţi ajunse pe un făgaş, renunţând la ea în favoare scrisului, sau măcar a încercării de a scrie? Nebunii, aşa cred, şi poate, extrapolând, aş putea spune că numai nebunii ar trebui să scrie.

Amestec de concepţii

        M-am întâlnit cu un cunoscut pe care nu l-am mai văzut de multă vreme. M-am oprit câteva minute, să îl întreb ce mai face. Mi se părea schimbat faţă de cum îl ştiam eu şi am încercat să identific în ce constă schimbarea. O simţeam nu neapărat în fizic ci mai degrabă în aerul lui. Părea afectat şi răspunsurile sale mi se păreau stereotipe şi într-un fel calculate; pregătite dinainte, de parcă ar fi ştiut că urma să ne întâlnim. Studiile şi credinţele mele mă împiedică să dau crezare ideii că este posibil ca cineva să citească viitorul. În interiorul ordinii în care trăiesc nu este negată variabila, dimpotrivă, având în vedere că am studiat matematica iar viitorul nu poate să fie altceva decât o variabilă. O necunoscută pe care nu o poate rezolva un oarecine, care să îşi arunce o privire în interiorul palmei cuiva şi să le cunoască pe toate. Viitorul este o variabilă tocmai pentru că este determinat de acţiunile individului, de gândurile sale, de hotărârile lui, de influenţa cumulată a prea multor factori pe care numai un nebun ar putea pretinde că îi poate ţine sub control. Viitorul este mereu incert, este o ecuaţie – adevărat, a cărei ultimă rezolvare este aceeaşi. Doar că, în viaţă, ca şi în matematică, orice problemă poate să aibă una, două sau chiar trei metode de rezolvare. Sau, de ce nu, pentru că şi asta este posibil, nicio rezolvare.

         Cunoscutul meu îmi părea schimbat, spuneam, şi nereuşind să descopăr natura schimbării privindu-l omeneşte, am ales să îl privesc ca matematician, ca pe o ecuaţie care, într-un fel sau altul, trebuie rezolvată. Nu a întârziat mult, m-a salutat, şi-a exprimat bucuria de a mă fi întâlnit şi după ce îmi strânse mâna se pierdu în vălmăşagul străzii. Dar deşi s-a îndepărtat de mine atât de repede, m-a însoţit pe drumurile mele, prinzându-mi în mănunchi gândurile şi strângându-le pe toate în jurul lui. Seara, când am ajuns acasă, am vrut să mă relaxez. Nu ştiu cum fac alţii, dar eu încep să închipui pe coli de hârtie tot felul de exerciţii şi, privind numerele cum se desfăşoară, înţelegându-le acţiunile, încep să mă simt stăpân pe mine, şi nu numai pe mine, dar şi pe ele, devenind stăpânul unui univers întreg în care domneşte legea şi ordinea. În matematică legile sunt simple şi numerele li se supun automat în faţa unei minţi care le priveşte cu drag şi cu înţelegere. De aceea am şi studiat matematica, de fapt, pentru că urăsc haosul şi indisciplina şi inconsecvenţa. Pentru a se dezvolta în mod ideal, pentru a se structura în mod admirabil, omul are nevoie de ordine. La rândul său el, omul, este o altfel de construcţie, dacă ne permitem să discutăm la un nivel teoretic, şi din punct de vedere al realităţii care nu poate fi contrazise, orice construcţie se ridică în baza unei anumite ordini. Acela care îşi  doreşte să construiască o clădire începând cu acoperişul acesteia este sortit să eşueze, pentru că sfidarea ordinii fireşti a lucrurilor nu poate să se încheie decât în mod lamentabil.

         Mereu am susţinut ordinea şi disciplina, şi mi le-am impus, m-am autoeducat într-un asemenea fel încât, descoperind tainele matematicii, viaţa mea însăşi să devină matematică pură. Am ajuns să cunosc oamenii, deşi uneori nu îi mai privesc ca oameni, mai degrabă ca cifre. Până şi prietenii mei sunt numerotaţi, şi le cunosc perfect locul în şiragul numărătorii lor. Reuşesc să descifrez cu uşurinţă variabilele, devin radical atunci când trebuie să o fac, îmi rezolv problemele cu precizie care pe alţii îi lasă uluiţi şi chiar şi noaptea, dacă nu pot să adorm, în loc să privesc nişte oi sărind peste un pârleaz privesc manifestările numerelor. Îl văd pe unu păşind ascuţit, urmat de doi şi de trei care se unduiesc, apoi îl zăresc pe patru, împiedicându-se şi rostogolindu-se bolovănos de câteva ori. Aşa fac, şi nu de puţine ori mi se întâmplă să adorm încă înainte de a ajunge la zece.

        Dar să revin la cunoscutul meu, cel care mi-a stăpânit gândurile întreaga zi şi care m-a făcut să îmi ridic o sumă de întrebări cărora să încerc să le găsesc răspunsul. Nu am fost niciodată foarte apropiaţi deşi mereu mi-a stârnit interesul şi l-am tratat în mod constant cu o anumită doză de simpatie. Ca orice om avea şi el ciudăţeniile sale, pe care cred că încă le mai are, ascunse, însă, de o altfel de atitudine. Nu ştiu cu ce se ocupă exact, pentru că îşi declară o multitudine de înclinaţii, nicidecum o meserie anume. Cândva, amintindu-mi de el în faţa unei căni de ceai l-am numit un revoltat pierdut pe un drum al unei vieţi în care nu s-a hotărât niciodată pentru ce să se revolte. L-am mai numit de multe ori visător, chiar mi-am permis de câteva ori să îl supăr căutându-i, de faţă cu el, un anumit scop în existenţa sa, un rol, o cauză pentru care să se fi născut. S-a enervat şi mi-a răspuns că omul este singurul în măsură să îşi aleagă propria cauză, propria luptă, şi că are dreptul să îşi schimbe traseul după modul în care vede lucrurile, în funcţie de idei, de concepţii şi de potriviri sau de împotriviri în cursul destinului. Genul de om, mi-am zis, capabil să înoate până la ultima suflare împotriva curentului, fără să renunţe atâta timp cât crede în ceva. Dar, în acelaşi timp, genul de om care, rămas fără credinţa sa, se lasă purtat de valuri fără să se mai împotrivească, aşteptând doar clipa în care trupul înecat să îi fie scos la mal după cine ştie câtă vreme. Sunt oameni pe care îi sperie asemenea indivizi, pe mine însă mă revoltă pentru că sunt capabili să facă orice, absolut orice în detrimentul ordinii. Sfidează evidenţe, sfidează numere, sfidează ordini şi mereu încalcă principiile de bun simţ al rezolvării unor probleme, al unor ecuaţii. Dar el, deşi mă revoltă, mă atrage deopotrivă prin complexitatea de care a dat de multe ori dovadă, printr-o inteligenţă pe care dacă ar fi folosit-o măcar o dată cum trebuie, ar fi devenit un matematician strălucit.

         Brusc, încercând să îl rezolv ca pe o ecuaţie, am simţit că i-am găsit rezolvarea. Mi-am lovit fruntea cu palma şi m-am mirat cum de nu înţelesesem mai degrabă un anumit lucru. Răspunsurile oamenilor, tocmai pentru că ei nu sunt asemenea cifrelor, stau de multe ori în privire, nu în cuvinte. În ordinea mea fără de cusur am învăţat că răspunsurile se află pe fapte, nu pe buzele cuiva. O problemă se rezolvă cu mintea, mintea generează fapta şi adevărat, cuvântul. Dar diferenţa este că de multe ori cuvântul poate să fie mincinos şi trădător. Iar cunoscutul meu avea o privire pe care nu i-o mai văzusem niciodată. Aceea a omului care, în absenţa unei credinţe pe care să o urmeze îşi caută cu disperare un punct de sprijin. O idee în care să ajungă să creadă, o speranţă pe care să înceapă să o dezvolte, un vis pe care să fie capabil să îl urmeze. Îmi amintesc că mi-a spus cândva, pe jumătate batjocoritor, că am studiat matematica pentru că sunt incapabil să visez. Iar eu i-am răspuns că ordinea va fi întotdeauna răsplătită în mod real, pe când visul se dovedeşte de cele mai multe ori un atentat al omului îndreptat împotriva sinelui pentru că, spre deosebire de ordine, visul se trăieşte în mod haotic şi nu are, cu adevărat, decât un rol – să ajute. Să ajute, nu să înfăptuiască, aşa cum înfăptuieşte matematica. Să ajute omul să supravieţuiască sau să înnebunească. În ordine şi disciplină trebuie să fie mereu în prim plan pragmatismul şi sinceritatea. Deşi, am spus, cunoscutul meu se bucura de simpatia mea, mereu m-am felicitat că nu sunt ca el. Matematica, precizia, raţionalitatea nu trădează niciodată. Cuvântul, visul şi raţiunea o pot face oricând, în orice moment.

Labirint raţional

          Ce spuneam? Nu mai ştiu, am uitat…

          Aş spune că sunt de o inteligenţă netă, ascuţită, sclipitoare, pe alocuri, chiar dacă de multe ori reuşesc să mi-o ascund până şi mie. Şi mai spuneam că sunt neînduplecat, că îmi las cuvintele să se aştearnă, neşterse, pe coli de hârtie, vizibile doar ochilor mei, deşi există alţi ochi flămânzi care aşteaptă, nerăbdători, să le cuprindă. Sunt egoist, poate, sau poate că sunt femeie, pentru că asta fac şi ele, gândesc şi scriu în gând lucruri pe care nici ele nu le înţeleg – având în vedere că nu se înţeleg pe ele însele, dar în loc să îşi dezvăluie literele le ascund şi întruchipează altele.

         De multe ori am căutat să găsesc scopurile nobile ale minciunii, dar nu ca o scuză pentru vreo femeie, având în vedere că femeia, alături de pisică, este cea mai mincinoasă creatură, ci pentru mine. Şi eu, la rândul meu, mint, şi o fac cu o pricepere uluitoare, cu o plăcere înspăimântătoare… şi o fac atât de bine încât mă întreb, de prea multe ori, dacă nu cumva sunt femeie.

          Nu sunt, pentru că spre deosebire de ea, de femeie, eu nu mint cu un scop anume, dimpotrivă, mint fără scop, doar de dragul artei. Orice poate să devină artă, şi minciuna, şi mângâierea, şi zâmbetul, şi crima, şi atingerea. În definitiv, contează scopul, şi dacă scopul este perfecţionarea, mijloacele nu mai contează. Dar atunci, dacă spun că mint fără scop având, însă, scopul perfecţionării, poate să pară o lacună de logică şi de exprimare – lucruri străine, de altfel, inteligenţelor sclipitoare, nete, ascuţite şi pe alocuri uimitoare. Şi totuşi, îmi spun eu, nu este… Nu este nicio lacună, dar să nu îmi ceară nimeni să explic, doar femeile sunt capabile să înţeleagă, eu doar presimt explicaţia.

           Spuneam că i-am căutat de multe ori minciunii un scop nobil, fără să i-l găsesc. O minciună nu poate să pareze o suferinţă, poate doar să o întârzie, eventual, să o amâne lăsând sufletului răgazul necesar de a nu mai fi afectat de ea. De suferinţă. Deşi, minciuna, la rândul ei, provoacă suferinţa de a fi minţit şi de a şti că ai fost minţit. Ciudată înlănţuire de cuvinte, şi echivocă, poate chiar lipsită de sens, pentru că, ar spune unii, este preferabil ca suferinţa să fie provocată de sinceritate decât amânată de minciună.

          Sinceritatea, pe de altă parte, este caracteristică şi aferentă oamenilor fără imaginaţie, doar ei sunt incapabili să deformeze fapte, să le învăluie într-un alt joc de lumini, să le transforme din dezavantaj în avantaj. Sinceritatea este asemănătoare unei arme primitive, numai bună să lovească în moalele capului şi să facă pământul să se rotească mai tare în succesiune de ameţeli şi de revolte. Şi probabil de aceea este apreciabilă femeia, tocmai pentru că minte – pentru că ştie să mintă. Dar, din nou, oare acest enunţ nu cumva mă transformă în femeie?! În una apreciabilă, chiar…

           Uneori, minciuna este preferabilă adevărului, pentru că poate reprezenta balsam. Adevărul cauterizează, dar nu toate rănile au nevoie de cauterizare, şi atunci, minciuna devine onorabilă, pentru că, deşi poate provoca o suferinţă întârziată, scuteşte de una imediată şi deloc necesară. De ce să cauterizăm o rană care nu necesită cauterizare?

           Îmi spunea ea, o umbră a unui alt trecut, cândva: “Eu nu am renunţat la tine” – fără să ştie că o renunţare intervine în clipa în care o privire întoarsă în altă parte nu mai oglindeşte nimic din ce a fost, aşa cum este privirea mea. Minciuna (poate chiar inconştientă) îi era evidentă, sau poate neînţelegerea enunţului, ori a noţiunii de renunţare, sau a mea. Adevărul este că până şi eu sunt incapabil să mă înţeleg, uneori, iar când o fac, deşi mi se pare normal, transform totul într-un eveniment care merită sărbătorit vreme de trei zile şi trei nopţi. Exact ca o femeie, totuşi, pentru că pe ele le bucură lucrurile mici. Asta pentru că ele ştiu, deşi nu înţeleg pe deplin, că fericirile mari sunt bazate pe lucruri mici. O ştiu şi eu… de aceea îmi ridic atâtea semne de întrebare. Renunţ repede la ele, aşa cum am renunţat şi la cea care minţea că nu renunţase la mine. O renunţare este renunţare, o conservare a unei închipuiri este altceva. Mă întreba, aproape ruşinată, timidă, dacă eu… “Eu ce?” mă întrebam pe mine. “Eu ce sunt, femeie sau bărbat”?  Mă întreba dacă am renunţat la ea. Bineînţeles că nu am renunţat, i-am spus. Mi s-a părut că i se luminează ochii. Şi, să vă spun sincer, dacă minciuna amână suferinţa, iar adevărul o provoacă pe loc, uneori este mai bine să nu amâni, să spui adevărul. Adevărul, ca fiind cea mai bună minciună pe care o poate născoci vreo minte omenească sau neomenească. Bineînţeles că nu renunţasem, trecutul meu m-a făcut ceea ce sunt, şi dacă aş renunţa la el, la tot ceea ce conţine, aş renunţa la mine. Altfel, asumându-mi-l, recunoscându-l şi acceptându-l, mă îmbrăţişez pe mine, cel care am devenit.

           Mi s-a părut că ochii i se luminează, aşa am spus. Şi, ca o femeie, am simţit că am dat un răspuns complet fără a spune ceea ce gândesc, fără a mă înţelege pe mine însumi şi fără să îmi pese să înţeleg. Întrebarea reală, dacă ar fi să îi dăm formă grafică, ar fi: de câte femei înclinate spre filosofie aţi auzit, în afară de mine? Deşi, eu nu sunt femeie, aş susţine cu tărie acest lucru în faţa oricăruia dintre bărbaţii pe care i-aş întâlni. Minţindu-l, astfel, şi pe el, în faţă, dar nu pretinzându-mă pe mine bărbat, ci ascunzându-i că în fiecare bărbat sălăşluieşte o femeie, şi invers. Poate că şi asta este o dualitate necesară care e mai bine să rămână ascunsă, la fel de necesară şi de ascunsă ca minciuna. Sau ca adevărul, dacă vă revoltă lipsa de sinceritate… ca adevărul spus drept cea mai bună minciună inventată vreodată. Sau ca iubirea.