Orânduiri

Talionul nu îşi găseşte corespondent decât în minţile limitate şi în inimile împietrite. O judecare urmată de o condamnare pronunţată de însăşi victima unei fapte nu are fundament şi nici corespondent într-o lume reală. Un ochi nu face cât un altul, precum un dinte nu poate să aibă valoarea altuia. O suferinţă nu poate să cântărească niciodată cât o alta. Şi, mai mult, una provocată ca răzbunare nici nu o va şterge pe cea suferită, nici nu o va îndulci decât pentru un moment. Un moment după care povara remuşcării va apăsa pe umerii răzbunătorului pentru o vreme.

Poate că de aceea societăţile moderne doar pretind că au nevoie de o orânduire judecătorească investită în cu totul alte baze decât aşa zisul drept al suferindului de a provoca suferinţă. Răzbunările nu pot să atragă după sine decât o apăsare în plus a victimei. Adăugarea unei remuşcări la durerile deja simţite nu înseamnă nici justiţie, nici dreptate. Dreptatea umană nici măcar nu poate să fie considerată dreaptă, mai degrabă e strâmbă…

Sunt unele fapte care nu se pot măsura decât în pierderi sau mutilări de suflet. Dar, chiar dacă am putea utiliza asemenea măsurători, uităm că unii au suflete mai mari şi alţii mai mici… Oare este posibil ca sufletele mari să ierte fără a cere satisfacţie? Este posibil ca suferinţele să consume atât de mult suflet încât mărinimia şi umanitatea să nu îşi mai găsească locul în rămăşiţe? Sau aşa suntem noi, oamenii, minţi limitate şi suflete împietrite…?

Sub tăcere

Priveam de la geam cum stropii reci de ploaie se izbeau de asfaltul ud, ca niște proiectile lansate din guri de tun nevăzute, căutând parcă să îl străpungă. Se formaseră bălți, iar la umbra bordurilor luaseră naștere mici pârâiașe care, în alunecarea lor, păreau că încearcă să îl șteargă. Norii străjuiau lupta aceasta zgomotoasă, trimițând în ajutor câte un fulger care să lumineze vreo fisură a asfaltului îndărătnic, sau un tunet, cu voce groasă și înspăimântătoare, menit să strecoare în sufletul împietrit vreo teamă neștiută care l-ar fi făcut să se desfacă.

Eram amuzat de această agitație și un gând își făcu loc în bezna nopții sfâșiate din când în când de limbi de foc flămânde. Paradisul… aș fi putut spune că deja sunt în paradis, aici, în brațele celei care mă iubește, care privește, împreună cu mine, eforturile ploii și nepăsarea asfaltului. Dar știu, o asemenea naivitate nu ar fi iertată niciodată dacă ar ajunge la urechile oricărei femei… de aceea nu i-am spus-o și nici nu i-o voi spune.

Tenebrio (XXIII)

          – Pentru că nu am vrut să atrag atenția asupra mea am decis să călătoresc fără suită, fără pompă, ca un bătrân lipsit de însemnătate. Veneam pentru tine. Veneam ca să te urmăresc din umbră, să te aproximez, să te cântăresc și să te judec, mai întâi în sinea mea, apoi, dacă găseam necesar, în fața tuturor. De un an, de când te-ai reîntors în aceste locuri ne vin în mod constant vești despre tine, vești care nu sunt deloc în favoarea ta. De aceea s-a și considerat necesar să vin pentru tine. Ești un om puternic în acest ținut, motiv pentru care toți s-au ferit să te lovească, să te înfrunte fățiș. Dar prin acțiunile tale, prin modul tău de a fi, ai reușit să îți faci destui dușmani, oameni cu mai multă sau mai puțină influență, care au căutat să te doboare mișelește. Uneori, însă, Ocrotitorul nostru are metode ciudate prin care ne ajută să ne îndeplinim scopurile și misiunile. De când am pus piciorul sub acoperișul tău m-ai învățat foarte multe și, în același timp, am ajuns să te cunosc mai bine decât te-aș fi cunoscut în oricare alt mod, chiar mai bine decât te cunoști tu însuți.

          Aquilano se opri pentru o clipă, încercând să observe reacția lui Amador. Însă acesta stătea cu capul plecat, sfredelind cu privirea podeaua. Bătrânul continuă:

          – Amador, dacă te-aș fi privit doar dinafară și aș fi plecat urechea la cele care se spun despre tine fie mai în șoaptă fie mai cu voce tare, aș fi săvârșit una dintre cele mai mari greșeli, te-aș fi judecat în fața locuitorilor acestui ținut și te-aș fi dat pradă flăcărilor. Prin acel atentat căruia i-am căzut, însă, victimă, s-a evitat o eroare pe care, dacă aș fi săvârșit-o, eu nu aș fi cunoscut-o niciodată. Tu m-ai învățat că râsul și veselia nu sunt un păcat, dimpotrivă, sunt o binecuvântare pogorâtă din ceruri asupra sufletului și a înfățișării omului. M-ai învățat că iubirea pentru femeie poate să fie înălțătoare, chiar dacă până acum consideram că este doar o slăbiciune lumească. Nu sunt de acord cu modurile în care manifești tu această iubire, alegând să o lași să se reverse asupra mai multor femei, într-un mod care dinafară pare deșănțat. Însă din interior, judecând rece, doar în baza acțiunilor tale, a spuselor celor din jurul tău, având în vedere că tu nu încalci demnitatea nimănui, că tot ce se întâmplă între acești pereți are la bază nu doar consens ci și dorința tuturor de a fi așa, nu ești vinovat decât de încălcarea unor legi pe care, însă, le nesocotești deoarece consideri că nu ți se potrivesc, că nu ți se aplică.

          Discuția noastră de acum câteva zile m-a făcut să te înțeleg și mai mult, Amador. Ești tânăr, sângele îți fierbe în vine și consideri nedrept ca o entitate nevăzută să îți interzică să acționezi după bunul tău plac. Ar fi suficient ca să fii judecat, dar, pe de altă parte, eu văd în tine nu un eretic, nu un blasfemiator, ci unul dintre puținii oameni în care șoapta divină este prezentă în permanență. Sufletul tău, deși înclinat spre plăceri, nu este deloc întinat de cedarea în fața lor. Libertinismul în care trăiești este doar o fază trecătoare, un drum pe care te-au împins tinerețea și neastâmpărul tău. Dar, pentru că nu îl manifești în mod fățiș și pentru că el este bănuit, doar, și amplificat de dușmanii pe care ți i-ai făcut, ca judecător, dacă ar fi să aleg, aș alege să te cruț.

          Să nu mă înțelegi greșit, iubit prieten! Ceea ce îți spun, judecata la care ai fost supus în această lună care a trecut, nu aparține temutului Sanzio Aquilano. În spatele platoșei sale, în spatele acelei reputații se află, totuși, un om, un bătrân care și-a găsit între acești pereți liniștea sufletească dar, mai ales, fiul pe care și l-a dorit și pe care i-a fost întotdeauna interzis să îl aibă.

Tenebrio (XXII)

          – Amador, dragul meu prieten, fiule… începu Aquilano. Se vedea că ezită. Asprimea tonului dispăruse, fiind înlocuită parcă de o teamă nedefinită, de o apăsare sumbră care își făcuse loc în sufletul bătrânului.

          Amador tăcea. Aștepta, curios să afle ce îl măcina pe cel care îi datora viața. După câteva clipe în care privirea lui Aquilano se rotise prin cameră, parcă dorind să își întipărească bine în minte tot ce îl înconjura, vocea acestuia se făcu auzită din nou:

          – Amador, tu știi cine sunt eu?

          Întrebarea fusese pusă cu un ton stins, vlăguit și, dacă nu ar fi fost atent, Amador nici nu ar fi înțeles-o. Ar fi vrut să răspundă sub impreiul naivității care se manifesta în dese rânduri alături de Aquilano. Se abținu, pentru că părea să fie vorba de ceva foarte serios.

          – Tu ești Sanzio, prietenul meu, omul pe care l-am găsit într-un crâng, acum o lună, aproape mort, și pe care nu l-am primit numai în casa mea ci și în sufletul meu. Nu te-am întrebat niciodată mai mult și nici nu am considerat că am nevoie să aflu ceea ce tu nu dorești să îmi spui.    

          Aquilano clipi des. Îi venea mai greu decât ar fi crezut să facă acea confesiune pentru care se pregătise. Dar, mai ales, îi venea greu să îndure teama care îi stăpânea sufletul. În ultimele nopți petrecuse ore întregi rugându-se să nu îl piardă pe Amador, deși sinceritatea de care hotărâse că trebuie să dea dovadă putea să provoace o ruptură ireversibilă.

          – Nu, Amador. Acesta de care vorbești sunt eu, cel care se află acum în casa ta, cel care a mâncat din bucatele tale și care s-a bucurat de încrederea și prietenia ta, răspunzându-ți pe măsură. Dar eu… eu, cel pe care l-ai găsit mai mult mort decât viu, venind de cine știe unde, cu o destinație necunoscută ție, sunt mai mult decât Sanzio, cel pe care îl consideri prieten.

          Se ridică în picioare, dar gestul acesta, pe care îl făcuse de atâtea ori cu alții, nu avea, cum se întâmpla de obicei, nimic dominator în el, nu avea nimic amennțător. Statura sa înaltă părea, mai degrabă, covârșită de greutatea vorbelor pe care urma să le rostească.

          – Amador, eu sunt Sanzio Aquilano.

          În încăpere se lăsă o tăcere de mormânt. Bătrânul înalt care era temut de toți cei care auziseră de el era acum cel al cărui suflet tremura în fața judecății la care urma să fie supus de un tânăr pe care îl îndrăgise. Amador tăcea, cu privirea lăsată în pământ, dar cu cât se prelungea, această tăcere devenea din ce în ce mai apăsătoare, mai funebră pentru speranțele lui Aquilano. Nu se gândise nicio clipă că tânăra sa gazdă va reacționa indiferent în fața acestei mărturisiri, dar spera că tânărul va reacționa într-un mod mai puțin zdrobitor.

          Amador tăcea. Era atât de surprins încât era incapabil să facă vreo mișcare sau să spună vreun cuvânt. În mintea lui încă nu se stinsese ecoul numelui rostit de bătrân, încă nu putea realiza, la adevărata ei dimensiune, importanța mărturisirii. Aquilano, în schimb, interpretă tăcerea ca o solicitare de a continua, dacă mai avea ceva de zis. Iar el mai avea de spus multe…

Tenebrio (XXI)

          În seara zilei în care se împlinea exact o lună de când fusese găsit în acea stare jalnică, Aquilano își chemă salvatorul în camera sa imediat după cină. Avea o figură gravă, o privire întoarsă cumva spre interior, care, în mod neobișnuit, ocolea privirea caldă și veselă a lui Amador. Acesta, observând schimbarea de atitudine a bătrânului, începu să se gândească dacă săvârșise vreo faptă care să aducă nemulțumire în inima prietenului său. Era adevărat că în urmă cu câteva seri se lansaseră într-o contradicție care culminase cu o încheiere bruscă a subiectului, dar acea atitudine fusese determinată tocmai de dorința amândorura de a nu lăsa o diferență de idei să degenereze. Amândoi trecuseră peste incident fără probleme și chiar părea că îl uitaseră. Dar acum, în sufletul lui Amador se trezise neliniștea că, de fapt, acea contradicție nu fusese depășită de bătrân și că problema urma să fie din nou abordată.

          Se simți jignit și trădat, pentru că în zilele care trecuseră Aquilano se comportase normal, la fel de călduros ca înainte ca acea discuție să aibă loc, ceea ce pentru Amador echivala cu o minciună și cu o prefacere de care nu îl credea în stare pe bătrânul său prieten. În același timp, fruntea bătrânului părea acoperită de nori, privirea îi devenise ermetică, aproape metalică. Buzele îi erau crispate și întregul trup îi părea apăsat de o povară știută numai de el.

          Amador îl privea și se învinuia pentru nesocotința de a fi insistat să își apere cu vehemență punctul de vedere deși observase că pe Aquilano îl nemulțumea profund. Dar, în același timp, se îndârjea împotriva acestuia, alimentându-și revolta, considerând inacceptabilă o asemenea conduită, un comportament caracterizat printr-o falsitate care îi provoca o cruntă dezamăgire.

          După ce o vreme Aquilano ocolise privirea gazdei sale, jucându-se nervos cu degetele pe pătură, își aținti brusc privirea în ochii lui Amador.

          – Știi de ce te-am rugat să vii? nu întrebarea îl făcu pe Amador să tresară, ci tonul și modul în care fusese pusă.

          – Bănuiesc. răspunse, încercând să imite tonul acela pe care nu îl mai auzise niciodată până atunci.

          Era un ton în care nu se putea citi nimic altceva decât o gravitate apăsătoare, aproape insuportabilă. Amador nu știa câți fuseseră intimidați de acest ton, câți recunoscuseră, în fața lui, vini pe care nu le avuseseră niciodată, doar pentru a scăpa de greutatea imensă pe care o prăvălea pe umerii cărora le era adresată. Pentru acest ton împietrit Sanzio Aquilano devenise extrem de cunoscut în rândurile celor care se prosternau în fața văzduhurilor necuprinse. Acest ton îl făcuse atât de temut celor care, învinuiți pe drept sau pe nedrept, își lăsau sufletele cuprinse de groază în fața celui care le avea în mâini nu soarta, în mod special, ci modul în care vor ispăși o vină, dacă nu închipuită, mult mai amplificată decât cea reală.

          – Eu cred că nu știi, Amador. Pot doar să presupun că te temi că vom relua discuția de acum câteva seri. Probabil, în încăpățânarea ta, ești pregătit să îți susții părerea cu aceleași argumente, refuzând să te deschizi lucrurilor pe care ți le-aș spune eu. Dar nu acesta este motivul, pentru mine acea discuție este încheiată încă de atunci, și, chiar dacă tu crezi altfel, mă bucur că am purtat-o. Ceea ce ți-am spus nu îți voi mai repeta. Dacă ar fi să mă consider dator față de tine, responsabil, într-o oarecare măsură, pentru soarta ta, ți-aș da doar același sfat pe care ți l-am dat și atunci. În acest domeniu păstrează-ți concepțiile pentru tine. Nu le expune altora, poate nici măcar celor în care ai încredere. În sinea ta, în cugetul și în sufletul tău, din punctul meu de vedere, ești liber să crezi ceea ce dorești. Dar nu săvârși acte de bravadă necugetată, renunță să atingi asemenea subiecte și, mai ales, depărtează-te grabnic de vreun loc în care o asemenea discuție poate să devină una publică. Ferește-te, Amador, să mai porți asemenea discuții în cadrul cărora să afirmi ceea ce ai afirmat față de mine, pentru că altminteri flăcările rugului ar fi una din cele mai ușoare nenorociri care se pot abate asupra ta.

          Amador încercă să răspundă, dar Aquilano îl împiedică să o facă printr-un gest scurt, dându-i de înțeles că dorea să continue.

Tenebrio (XX)

          În fiecare seară, după vremea cinei, Amador petrecea o vreme în compania lui Aquilano. La început, când acesta nu era întremat, Amador se instala într-un scaun așezat lângă patul suferindului, ținându-i de urât, povestindu-i amintiri, întâmplări din viața sa, sau ascultând ceea ce, la rândul său, bătrânul găsea de cuviință să povestească. În scurt timp, între ei doi se formase o legătură trainică, nu numai datorită recunoștinței pe care Aquilano o simțea pentru noul său prieten, cât, mai ales, pentru compatibilitatea dintre firile lor.

          Cei doi se respectau reciproc și, chiar dacă în unele privințe aveau opinii sau concepții diferite, diferențe care în unele cazuri trezeau scurte revolte îndreptate împotriva celuilalt, priveau dincolo de ele, îndrăgindu-se din ce în ce mai mult. Între ei se înfiripiase o prietenie solidă, care părea că avea să dăinuiască pentru totdeauna. Aquilano admira agerimea minții lui Amador, iubea verva sa molipsitoare, nevinovăția, doza de naivitate pe care nu o întâlnise în niciun suflet pătat de murdăria gândurile negre sau ascunse, aplecarea către cunoaștere, dorința de a descoperi și de a învăța lucruri noi. De multe ori, după ce sufla în lumânarea așezată pe noptiera de la capul patului său, se gândea că Amador ar fi fost exact fiul pe care și l-ar fi dorit, exact personalitatea care și-ar fi dorit să îi lumineze bătrânețile, umărul pe care i-ar fi plăcut să își sprijine trupul slăbit de apăsarea anilor și conștiința încărcată de lucruri pe care le regreta și despre care îi vorbise, în treacăt, acestuia.

          Amador se legase și el de Aquilano, așa cum un tânăr se apropie de tatăl pe care îl ridică pe un soclu, dorind să îi calce pe urme, să devină la fel de bun, la fel de înțelept. Îi admira și îi prețuia înțelepciunea, experiența de viață și modul în care se împăcase cu tot ceea ce trăise, acceptându-și greșelile, căutând să își dezvolte calitățile și să își înăbușe defectele. Îl considera un pedagog desăvârșit și chiar îi mărturisise că regretă că nu a avut ocazia să îl întâlnească mai devreme sau, și mai măgulitor pentru rănit, că nu avusese norocul de a se naște între cei apropiați lui pentru a beneficia de stricta dar benefica îndrumare a bătrânului.

          Cunoscându-și sentimentele pe care le nutreau unul față de celălalt, era normal ca cei doi bărbați să devină din ce în ce mai apropiați, un tată și un fiu care nu își aparțineau unul altuia din punct de vedere genetic, dar care, în plan spiritual, era imposibil să mai fie separați unul de celălalt.

          De la o vreme, de când rana lui Aquilano dădea semne de vindecare aproape completă, Amador devenise din ce în ce mai preocupat și în ochii săi se citeau o teamă și un regret care nu putură fi ascunse de ascuțitul simț de observație al bătrânului. La insistențele acestuia, Amador, într-o seară, aflat sub efectele vinului care îi eliberase simțirea și nevinovăția copilărească, mărturisi că îi pare rău că întremarea rănitului se împlinise într-o perioadă așa scurtă. Aproape cu lacrimi în ochi își ceru scuze prietenului său spunându-i că existau momente în care își dorea ca vindecarea să fie încetinită sau, chiar, să apară o complicație, doar pentru a se putea pune în slujba sa și pentru a se bucura pentru încă o vreme de prezența lui sub acoperișul său, de sfaturile și îndrumările sale, de experiența și de poveștile pe care cu atâta dărnicie i le expusese în ultima lună.

          Aquilano râse, dar râsul său era puțin amar. Și el simțea aceleași regrete știind că în curând va fi în putere și că va trebui să plece, dar, având atuul vârstei, reușise să le ascundă de ochii tânărului. Doar noaptea mai scăpa câte un suspin, aruncând priviri triste spre tavanul alb al camerei și rugându-se Cerului, cerându-i, dacă nu să îi prelungească șederea în acea casă, măcar să facă în așa fel încât să aibă senzația că timpul trece mult mai încet, că nu mai zboară ci că se târăște. Și oricine ar fi fost înduioșat dacă l-ar fi văzut în acele momente cerând Stăpânului său să îi acorde permisiunea de a nu îl pierde niciodată pe Amador, pe acest tânăr care devenise fiul pe care și l-ar fi dorit și pe care nu îl avusese niciodată.

Tenebrio (XIX)

          În urmă cu patru ani, într-o seară în care Amador se plimba printr-un crâng înverzit și răcoros, auzi niște gemete slabe purtate de adierea vântului. Abătându-se de la drum și pornind-o în direcția acestora, găsi, în spatele unor tufișuri, mai mult mort decât viu, un bătrân palid, lovit de moarte, zăcând în balta propriului său sânge, gemând și șoptind niște vorbe neînțelese, cu privirea îndreptată spre cerul la fel de albastru ca și ochii săi.

          Fără să mai stea pe gânduri, Amador îi prinse capul în brațe și îi mângâie fruntea lată, cuprinsă de broboane de transpirație rece. Îl liniști astfel pe muribund, pe buzele căruia apăru un zâmbet crispat, ca o ultimă mulțumire adresată puterilor pe care le invocase. Mai târziu, când se mai înzdrăvenise, Aquilano, întins într-unul din paturile din dormitoarele lui Amador, mărturisise că în acele momente nu se rugase Cerului să îi salveze viața, să îl ferească de atingerea teribilă a morții. Ceruse să nu îi fie permis să moară singur, implorase să nu fie lăsat sufletul să îi zboare de pe buze fără ca cineva, cu o mângâiere pioasă, să îi fie alături pentru a îi închide ochii. Era, mai spunea el, unul din lucrurile de care se temea cel mai mult. “Nu este crunt să pleci din această lume, pentru că dincolo de ea se află câmpii înverzite, lacuri limpezi, nori pufoși și ceruri albastre deschise tuturor sufletelor curate”. Nu, teama sa era aceea că privirea i-ar fi putut rămâne fixată înspre nimicnicia acesei lumi, în lipsa unei persoane care să îi închidă ochii  cu degete tremurânde, permițăndu-le, astfel, ca, în spatele pleoapelor, să se întoarcă înspre ceea ce era cu adevărat important – Creatorul vieții și al morții, al lumii văzduhurilor, al celei de mijloc și al catacombelor pline de întuneric și de veșnice pedepse din subsolurile terestre.

          După ce îi curăță rana adâncă din abdomen, spălând-o cu apă din plosca pe care o purta la brâu, Amador îl lăsă pe Aquilano singur, grăbindu-se să își cheme în ajutor slujbașii. Deși știa cu ce scop se îndepărtează, bătrânul îl urî, atunci, cu toată forța sa omenească, pe tânărul său salvator, temându-se că acesta nu va ajunge la timp pentru a îl feri de teama sa cea mai mare, sau, și mai rău, așa cum li se întâmplă uneori oamenilor care își pierd și ultimele speranțe, bănuindu-l că nici măcar nu se va mai întoarce. Văzuse în ochii străinului o blândețe fără margini, o bunătate care nu i-ar fi permis acestuia să îl facă uitat pe rănitul din crâng, dar, cu toate acestea, se temuse. Se temuse, îl urâse și îl judecase aspru pe Amador, motiv pentru care în multe nopți după aceea, după ce se însănătoșise, Aquilano desfășurase ritualuri de penitență în fața Stăpânului său imaterial, cerându-i să pogoare iertarea asupra sufletului omenesc care se îndoise de bunele intenții ale celui care îl readusese în brațele vieții.

          Amador chemase în ajutor cel mai bun medic pe care îl ținea pe lângă casa lui, un medic priceput în vindecarea rănilor căpătate în luptele sângeroase la care participase cu mulți ani în urmă. Nu vorbea foarte mult, dar se spunea că această pricepere o dobândise vindecându-se pe sine însuși, experimetând pe trupul său plin de cicatrici și de semne de spadă sau de pumnal, de bici și de înțepături de săgeți. Nimeni nu îl întrecea în aceste vindecări, de aceea Amador îl ținea mereu aproape deși nu credea că va avea nevoie vreodată de serviciile sale. Și, în timp, această extravaganță – așa fusese considerată până atunci – se dovedi de un real folos pentru că, în scurt timp, pericolul morții lui Aquilano fu înlăturat. După o săptămână în care medicul căutase să scadă febra rănitului, după zile și nopți petrecute la căpătâiul lui, după încruntări, spaime, temeri și speranțe, organismul lui Aquilano se dovedi mai puternic decât lovitura mișelească menită să îi curme șirul zilelor. După încă trei săptămâni în care bătrânul se înzdrăvenise, luptând doar cu slăbiciunea și cu durerea pe care i-o provoca rana, între el și Amador se legase un fel de prietenie, o împletire a recunoștinței lui Aquilano cu simpatia și respectul pe care le câștigase în fața gazdei sale, datorită serilor lungi petrecute împreună, discutând, povestind și învățând multe unul de la celălalt.

Tenebrio (XVIII)

          După ce ecoul răcnetului călăului, smuls de a patra lovitură de bici, se sparse de pereții joși ai beciului, Amador se opri să își privească satisfăcut victima. Călăul tremura, îngenucheat, cu spatele sfâșiat, scăpând printre dinții strânși gemete animalice și incoerente.

          – Acum, dacă dorești să mă opresc, vei începe să îmi spui ceea ce știi, zise Amador cu glas calm și măsurat.

          Se așeză pe un scaun, strângând în mâini mânerul biciului, puțin relaxat, dar gata să lovească la nevoie sau dacă dorința nu i-ar fi fost satisfăcută. Printre buzele însângerate ale călăului, mușcate de dinți, tremurânde, la început se rostogoli un nume. Un nume urmat de un blestem.

          Strângându-și puterile, acesta începu:

          – Scabrosa… Sunt în serviciul lui Manuel Scabrosa, de care probabil ai auzit, unul dintre favoriții purtătorului mesajului Cerului, venerabilul Aquilano. Seniorul Tenebrio, la ultima întrevedere cu stăpânul meu, mi-a cerut ca în prima zi în care Soarele ar începe să încălzească pământul înghețat, sărutând rădăcina ierburilor și a florilor și acordându-le permisiunea și puterea să crească, să mă prezint la castelul său pentru o misiune deosebit de importantă. Mi-a promis, în schimb, că voi fi recompensat regește. Stăpânul meu mi-a spus, de asemenea, înainte să plec, că pentru întreaga perioadă în care îmi voi duce la capăt această însărcinare să nu mă consider în slujba sa, ci să îl servesc pe noul meu stăpân cum pot eu mai bine, cu cea mai mare vrednicie de care îmi sunt capabile brațul și creierul. Urma ca, dacă m-aș fi achitat exemplar de sarcina mea, să primesc o recompensă și de la stăpânul meu, Scabrosa, care să completeze generoasa plată care îmi fusese promisă de Tenebrio.

          Amador îl asculta gânditor, scărpinându-și firele din barba deasă și aspră. Se ridică de pe scaun, biciul șfichiui cu răutate aerul înăbușitor și căzu cu zgomot pe spatele călăului.

          – Minți! Fericitul Aquilano nu mi-ar fi făcut acest lucru nici în ruptul capului! Scabrosa, oricât de nemernic ar fi și oricât de neagră i-ar fi ura, nu se răzbună pe nimeni fără a avea acordul măritului său stăpân. Manuel, care este celebru pentru cruzimea și pentru abilitatea minții sale ar fi fost distrus de Aquilano chiar în ziua următoare celei  în care acesta ar fi aflat de vreun complot îndreptat împotriva mea!

          Cu pași rapizi și nervoși Amador se plimba în preajma călăului, încercând să se scuture de povara lucrurilor spuse de acesta. Nu putea fi altceva decât o minciună, una menită să îl întoarcă împotriva unui om pe care îl prețuia și care îi rămăsese îndatorat. Dar dacă nu era o minciună? Pentru că era imposibil ca întemnițarea lui Amador să fi rămas necunoscută protectorului său, dar, cu toate acestea, niciun semn, niciun sprijin sau cerere de eliberare nu veniseră din partea acestuia. Nimeni nu știa de datoria Fericitului Aquilano față de Amador, o datorie care urma să se stingă numai la moartea vreunuia dintre ei, pecetluită sub un cer senin de vară, de sub care bătrânul invocase Puterea să îi privească și să îi aprobe legământul. Dar, gândi Amador, dacă într-adevăr, Aquilano se săturase, sau avea vreun motiv să se simtă prizonier acelei promisiuni, dorindu-și eliberarea de ea și distrugerea celui căruia i-o făcuse? De ce? Din ce motive? Îi venea greu să găsească un motiv logic pentru o asemenea dorință, dar, mai ales, refuza să creadă că sub fața aceea ridată, luminată de ochi albaștri exprimând o bunătate ruptă, cum se spunea, din nemurirea cerului, s-ar fi putut găsi o fățărnicie atăt de adâncă, un filon de prefăcătorie care să iasă la suprafață ca un monstru înfometat în căutare de hrană și de sânge proaspăt, scurs din venele pulsânde ale celor care îl consideră prieten.