Liberarea presei

          „Ce naiba să citești, bă, în revistele literare!“, și-ar spune ciobanul Ghiță butonând telefonul de ultimă generație, pregătindu-se să-și tragă un selfie cu oițele lui dătătoare de lână și lapte și brânză. Nici măcar un studiu aplicat asupra Mioriței nu îl poate atrage, cu atât mai puțin o întreagă pleiadă de scriitori și scriitorași – unul mai puțin celebru ca altul, de amatori și de aspiranți, cu poezioarele, poezelele și poezicile lor, cu textuțele, textișoarele și textulicile lor. „Păi ăștia nu au muncit o singură zi în viața lor, hahalerele“, și-ar continua firul gândului, rânjind tembel înspre cameră, nehotărât dacă să facă vreunei prezențe imaginare cu ochiul, sau să urle, spre creierul munților, „La muncă, bă!“

          Sunetul sec al diafragmei, imortalizându-l pe vecie, i-ar aduce pe buze un zâmbet fugar, împreună cu un alt gând, unul care să contrazică vorba din străbuni, denaturată, de altfel, „ai carte, ai parte“. Pentru că mai degrabă ai parte dacă ai oițe sau, cum a fost cazul în alte vremuri, dacă ai ouă. Și găini. Și, bineînțeles, școala vieții, aia care te învață să faci bani, nu cealaltă, pe băncile căreia să-ți rupi coatele visând la un viitor strălucit până te trezești tremurând de frig, cu mațele ghiorțăindu-ți de foame, doar ca să legi câteva fraze așa cum făcea loserul ăla de Eminescu. Cu siguranță, ciobanul Ghiță a înțeles fără probleme principiile economice, inclusiv funcțiile banilor. Le-ar putea recita cu ușurință: etalon al valorii, mijloc de schimb, mijloc de păstrare a valorii. A învățat, din ritmurile care-i hăulesc în boxele mașinii, că dacă ai bani, ai valoare. Dacă ai valoare, ai dușmani – trebuie să crape cineva de ciuda bunăstării tale! Dar ai și prieteni, care să se îngrijească de tine, să nu te lase în colbul uitării, dimpotrivă, să te ridice în slăvile în care îți e locul.

          Continuând să zâmbească, ciobanul Ghiță ar apăsa butonul send, și whatsapp-ul și-ar face imediat treaba. Normal, a transmis doar fotografia, articolul trebuie scris de altul, că doar nu i-o face el și jobul ăluia! Să mai muncească și ăștia care scriu, că nu dă nimeni pâine de pomană. Și fără să fi auzit vreodată de el, ciobanul mai că ar râde în barbă dacă i-ar aminti cineva de spusele lui Tolstoi: „Lectura ziarelor a făcut să crească numărul proștilor“. Altul, ceva mai înțelept, ar ridica din sprâncene, poate chiar și-ar pune întrebări. Și ar ajunge la concluzia că viitorul sumbru se întrezărea cu mai bine de un secol în urmă. Ar ajunge chiar la părerea că doar naivii mai cred că presa este a patra putere în statul de drept. Și ar putea susține, dacă și-ar face curaj, că astăzi Presa nu mai aduce nici măcar cu matroana țiitoare a lu’ Zorba a lu’ Kazantzakis, mai degrabă este o hoașcă desprinsă din paginile Marchizului de Sade. Una capabilă de orice, gata să arate că e dispusă la orice. Astfel, pentru că nu are ce citi în revistele literare – prin ele nu-și arată nimeni țâțele – consumatorul de informație mai deschide câte un cotidian de sport (care a mai rămas), pentru că acolo lectura este mai interesantă. Și ar vedea, spre exemplu, un titlu tronând incitant: „Până și febra musculară mă face să mă simt împlinită“. Cui îi pasă că nu există vreo legătură între sport și persoana citată?! Important este că oricine înțelege, febra musculară este consecința unei activități epuizante. În definitiv, și șahul este numit sportul minții, și jucătorii după ce fac câte o mutare rămân nemișcați chiar cu orele. Dar despre șah niciun rând, pe cine interesează știri despre unii care pretind că joacă, deși arată la fel de inerți ca vechii faraoni egipteni?! Sau ca jucătorii Naționalei de fotbal, care pun jurnaliștilor friptura pe masă, mai mult cu realizările de prin cârciumi decât cu cele de pe teren. Același cititor hămesit după informație ar mai afla și alte lucruri care, dacă nu i-ar îmbunătăți viața, măcar i-ar oferi subiecte de discuție în timp ce își ia drojdia împreună cu prietenii. Ba că un mare antrenor portughez era cât pe ce să-și viziteze un prieten român, cazat pentru o scurtă perioadă la „pușcărie“, nu prea departe de București. Sau cum, dintre zidurile unui asemenea stabiliment, un fotbalist român a fost transferat tocmai în Bătrânul Albion, că s-au dus vremurile pe care le-a trăit Valjean. Și dacă s-ar citi măcar vreun pasaj din Hugo prin închisorile României, mulți dintre cei mediatizați l-ar râde pe bietul francez cu lacrimi în ochi. Și ar avea zâmbete largi, ca acela afișat mereu în presă de ciobanul Ghiță, brandul devenit mai cunoscut ca Vodafone.

          Libertatea presei este unul dintre cele mai sănătoase principii pe care le-a adus cu sine democrația. Iar Presa, depășind demult stadiul articolelor în care găinile nășteau pui vii, a arătat că s-a maturizat. Ca orice persoană matură, știe ce să facă, și cum, cu propria libertate. Azi Presa este liberă să se aservească de bună-voie și să îngenuncheze în fața celui care dă mai mult. Așa ar spune visătorii, făcând uitată declarația lui Mussolini: „Presa din Italia este liberă, mai liberă decât presa din orice altă țară, atâta timp cât susține regimul“.

(Luceafărul de dimineață, Aprilie 2019)

Reclame

Puţină laudă de sine

          A fost o vreme în care mi-am dorit să împart în jurul meu cuvinte. Mi-am dorit într-atât de mult încât refuzam să fac altceva şi căutam să mă ascund pe mine de teamă ca omul să nu devină mai important decât cuvântul său. Totuşi, fără să îmi fi lustruit temeinic ghetele, Moş Nicolae m-a cam plesnit cu o surpriză. A făcut pace, cumva, şi a îmbinat omul cu cuvântul. Cu întârziere, şi cu de la mine putere, îl trec şi aici, ca eveniment notabil (încă nu sunt obişnuit să dau interviuri ca şi cum respir). Pentru că, parcă, prea am tăcut. Dar am vorbit altora, făcând încă un pas pe un drum de care încă îmi este teamă.

 

Despre, cu profundă sinceritate

          Prima poezie am scris-o la nouă ani, şi de atunci multă vreme l-am urât pe Coşbuc. Era vară, spre sfârşitul anului şcolar; eram acasă, în Cymeria noastră, şi pentru că eram prea zurbagiu şi bătăuş am fost înscris cu forţa la un concurs de recitare. Considerându-mă prea inteligent ca să mă amestec cu toată lumea, în loc să nu pot dormi noaptea de grija poeziei pe care trebuia să mi-o aleg pentru recitare, mi-am compus singur una. Era despre ploaie – înafară de nopţi şi de femei, mai iubesc ploile. Am fost pe primul loc în preferinţele tuturor (da, a contat că era poezia mea, cu siguranţă!) până la ultima strigare. Pe când mă vedeam mare câştigător şi mă umflam în pene, ultima recitatoare a declamat „Mama” lui Coşbuc. Nici acum nu ştiu de ce nu am mai fost câştigător, poezia mea era mai bună!

          L-am urât, spuneam, vreme îndelungată, şi pentru că nu acceptam să fiu numărul doi, am renunţat la poezie şi m-am apucat de roman. Pe la unsprezece ani scrisesem o continuare demnă de luat în seamă a romanului Winnetou. L-am terminat într-o săptămână, parcă, şi avea exact dimensiunile unui caiet dictando de patruzeci şi opt de file. Bineînţeles că succesul pe care îl aşteptam a luat proporţii dezastruoase când aplauzele şi laurii s-au transformat într-o altoire serioasă a subsemnatului. Pentru că în neastâmpărul meu proverbial la vremea aceea am înţeles să îmi sărbătoresc încheierea romanului cu o încăierare din care am ieşit cu un ochi vânăt, ajuns acasă am fost primit cu o mamă de bătaie ruptă din rai: „Numai de bătăi şi de prostii te ţii, ne faci de ruşine în tot oraşul”! striga bună-mea, încercând să îmi bage minţile în cap.

         Nu ştiu dacă a reuşit ea pe moment sau mi s-a părut mie că efectele literaturii sunt prea dureroase; cert este că am renunţat pentru o vreme. Am devenit elev conştiincios şi cuminte – învăţasem să mă feresc de încăierările în văzul lumii şi cred că ani buni, trei sau patru, o singură dată am fost văzut cu ochii vineţi. Şi o dată cu nasul spart, dar nu din cauza mea. Şi o dată cu capul spart, dar tot nu din cauza mea. Şi poate şi alte câteva vânătăi, dar nicidecum din cauza bătăilor, ci din motive complet diferite.

          Apoi am ajuns la liceu. Nu mă întrebaţi cum, nu mi se prevedea un viitor aşa de strălucit. Concepţia nu era datorată faptului că m-ar fi crezut cineva încet la minte, dimpotrivă, mă declarau ascuţit ca un brici. Dar la capitală cine să aibă răbdare să asculte un copil venit dintre dealuri care, ca să motiveze de ce se întorcea cu mâna goală de la cules de melci, spunea: „apăi, domnule dragă, până să mă aplec eu şi să îl prind, melcul o făcut ţuşti”!

          Poate dacă nu intram la liceu – nu, de fapt cu siguranţă! Dacă nu intram la liceu nu îmi scriam al doilea poem. Ni s-a cerut în clasa a noua, la teorie literară, să încercăm să scriem o poezie. Deşi îmi dorisem să intru la mate-info, nicidecum la filologie, ideea mi s-a părut mult mai interesantă decât Pascalul căruia îmi era prea greu să îi descifrez chichiţele în studii paralele. Am încercat, mi-a ieşit şi, pentru că un rău nu vine niciodată singur, am fost trimis la olimpiada de limbă română. Unde bineînţeles că am fost depunctat şi, ulterior eliminat, pentru o exprimare nefericită: „Coana Chiriţa se crede sexy”… Nu ştiu dacă blasfemia a constat în folosirea literei „y” sau în folosirea întregului cuvânt, dar jur că eu aşa înţelesesem de la conul Alecsandri. Nu l-am urât, dimpotrivă, cred că am fost motivat. „Să vedeţi ce poet mare aţi eliminat voi din olimpiadă”! Nu mi-am spus aşa, dar atitudinea mea asta transmitea. De câte ori mă plictiseam, la ora de matematică, la ora de fizică, de chimie, de… De fapt, ca să fiu sincer, înafară de câteva materii umane eu mă plictiseam la toate orele. Aşa că, de câte ori mă plictiseam la ore, îmi încercam puterile cu o poezie. Am aruncat o grămadă de rebuturi, dar au fost altele care mi-au rămas. Le citeau colegii şi le plăceau, ceea ce mă motiva şi mai mult, acordându-mi nu numai superioritatea zurbagiului în pericol să repete anul din cauza notei scăzute la purtare, ci şi a poetului. Spre fericirea tuturor, am terminat liceul fără repetiţii şi mi-am luat şi bacul. „Filologie, scriitor scrie pe mine!”, mă dădeam mare în faţa oglinzii. „Nu fi tâmpit să mori de foame”, mă sfătuia bună-mea, între ameninţări cu două pe cocoaşă. Mama a fost mai fermă – „o meserie din care să poţi trăi bine”. Şi pentru că poetul fusese prea nedreptăţit de profesorul de matematică, am ales Dreptul. De multe ori colegii îmi spuneau „poetul pulii”, fie-le iertată expresia. Nu pentru că eram vai de capul meu, ci pentru că uneori vorbeam în versuri şi pentru că vulgaritatea menţionată mi se strecura destul de des în distihuri. Mulţi îşi mai amintesc de mine, câţiva mă iubesc încă…

         Apoi a urmat testul – cel de potenţial scriitor adevărat. Legi poate cunoaşte oricine, frazele strălucitoare erau, însă, specialitatea mea. Devenisem cunoscut şi printre adversari, şi printre judecători şi printre prieteni. Cred că datorită „compunerilor” mele de instanţă mi-am făcut o adversară prietenă. Cine ştie?! Poate ea. La un anumit punct, după ce scrisesem avocăţeşte şi continuasem să scriu pe ascuns din când în când, m-am hotărât: „scriitor scrie pe mine, dă-o dracului de viaţă bună şi nedreaptă”. Aşa că am lăsat totul baltă şi mi-am schimbat drumul. Drumul meu nou m-a adus în punctul ăsta, în care îmi pot privi satisfăcut copiii şi mă pot chinui în durerile facerii să nasc alţii. Şi oricât de greu este, îmi este drag şi drept.

          Vor spune unii că am scris prea mult şi prea plictisitorşi chiar laudativ. Dar dacă cineva mă întreabă de ce scriu, cred că această poveste este cel mai bun răspuns pe care îl pot da. Îmi spun des că scrisul m-a însoţit mereu şi, mai ales, a scos tot ce e mai bun în mine. De-asta scriu, pentru că aşa simt, omul care am devenit este varianta mea ideală.

Poem

De-mi căutam perechea în vreo seară
Sau de o căutam în zori de zi,
De-mi căutam nebun vreo primăvară,
Oricât dura, te-aş fi găsit, să ştii.

Şi te-aş fi luat în lume, prea departe,
Să nu mai ştii de vrei să te întorci
În nopţi pustii, amare şi deşarte,
În care-n lacrimi trupul tot ţi-l storci.

Am fi umblat pe ceruri neumblate,
Te-ai fi ascuns de mine printre nori,
Te-ai fi scăldat întreagă în feminitate
Şi ochii ţi-ar fi fost scânteietori.

Ţi-aş fi găsit sălaş pe mal de mare,
Ţi-aş fi adus luna, paşii să-ţi îndrume,
În noaptea când, uitându-ţi de pudoare,
Cu valuri te-ai înveşmânta şi spume.

În patul tău visează şi zâmbeşte,
Te înspăimântă, dacă sfidez destine,
Doar iartă-mi nebunia ce-mi şopteşte –
Fără să te caut, te-am găsit în mine.

Scurte note, nu neapărat de subsol

         Începând de alaltăieri “Pedeapsa Cerului” se va găsi în librării, inclusiv, aşa cum îi place editorului meu să spună, “la cea mai prestigioasă librărie bucureşteană, Mihail Sadoveanu”. Cum am mai spus, pentru că mai durează puţin până va putea fi prezentă şi în online, cartea poate fi comandată de nerăbdători pe adresa de contact a subsemnatului.

         În altă ordine de idei, şi ca alte note, nu neapărat de subsol, cred că de astăzi voi deveni un alt eu. Fără vreo dedublare, fără o nouă manifestare de personalitate inventată şi pretinsă. Mai degrabă mă simt maturizat, având în vedere că dintr-un vis copilăresc, am nimerit într-un altul. Nu mi-am dorit niciodată să scriu ca să influenţez oamenii; nici nu mi-am dorit aplauze asurzitoare sau premii răsunătoare. De fapt, mi-am dorit să scriu şi atât, simţindu-mi anumite zvârcoliri de care nu ştiam cum să scap.

         Acum, însă, mă simt schimbat. Poate şocul a fost prea mare, poate reacţiile prea bune. Aşa că de astăzi cred că mă voi înfrunta şi îmi voi asuma ceea ce sunt. Un om ca alţii, cu puterea de a scrie. Scriitor? Aşa mă simt, aşa mă admit. De aceea în secţiunea specială dedicată “Pedepsei Cerului” îmi voi permite să adaug mici părticele de suflet şi dramuri de informaţie în aşa fel încât “Pedeapsa” să înceteze să îmi mai fie supliciu, şi să devină sărbătoare. Cu atât mai mult cu cât, neaşteptat, au început să îmi parvină opiniile celor care au „devorat” cartea. Ziua bună, lume!

Pedeapsa Cerului (fragment)

          Privirea preotului se împlântase undeva departe în zare, străbătând frunzişul verde al copacilor şi seninul cerului. Am avut impresia că îşi vorbea mai mult sieşi, purtând, cumva, un dialog interior la care eu nu aveam alt rol decât să asist.

          – Dacă te gândeşti, continuă părintele cu glas scăzut, se spune că fiecare al doisprezecelea om este trădător. Iuda a fost al doisprezecelea apostol, Launcelot al doisprezecelea cavaler…

          – Brutus, părinte, poate al doilea cel mai celebru trădător din istorie, nu a fost al doisprezecelea fiu al unei mame.

          Tresări. Mi-am muşcat buzele, dându-mi seama că intervenisem într-un moment în care nu ar fi trebuit să o fac.

          – De unde poţi să ştii cu adevărat, Călin?

          – Istoria, părinte…

          – Istoria, mă întrerupse, a omis multe lucruri. Ştii foarte bine că istoria este făcută de învingători. Dar chiar şi Brutus, chiar dacă nu a fost al doisprezecelea… toţi trei pot fi puşi în acelaşi rând. În definitiv, poate că ei nici nu au ştiut ce fac, nici nu au dorit să provoace acele consecinţe survenite în urma acţiunilor lor. Poate că trădătorul nu este trădător cu sufletul şi cu gândul, ci este o unealtă. O unealtă prin care destinul îşi îndeplineşte cursul. Moartea lui Cezar corespunde, în mod ironic, cu sfârşitul republicii romane. Răstignirea lui Hristos înseamnă salvarea omenirii de la pierzanie şi reîntoarcerea ei către Dumnezeu. Iar moartea lui Arthur… moartea regelui Arthur echivalează cu sfârşitul unei perioade de pace şi de prosperitate. Care, culmea, a durat doisprezece ani.

          L-am privit gânditor. Afundat în raţionamentele sale, preotul nu mă luă în seamă, continuându-şi monologul:

          – Ai putea spune că toţi aceşti trei au săvârşit fapte condamnabile. Iuda, cel mai mult, trădându-l pe Fiul lui Dumnezeu şi, spun unii, fiind autorul moral al răstignirii. Dar răstignirea era un lucru care nu se putea să nu se întâmple, pentru că aceasta era voia lui Dumnezeu. Iar Iuda nu a făcut altceva decât să influenţeze evenimentele în sensul în care acestea fuseseră deja stabilite. Brutus… Brutus a ucis un dictator de teamă că acesta ar fi ajuns rege, în schimb, asasinatul a atras după sine trei războaie civile care au culminat cu proclamarea fiului lui Cezar ca împărat. Roma a devenit imperiu… şi ce imperiu! La fel şi în cazul lui Arthur. Moartea sa, este adevărat, nu a venit din mâna lui Launcelot. Dar acesta, putem să o spunem, şi-a asasinat sufleteşte regele. Există, oare, trădare mai dureroasă decât cea venită din partea nevestei şi a celui mai iubit dintre cavaleri? Acolo s-a încheiat pacea Britaniei, Călin, în momentul în care Arthur a ştiut. De atunci Masa Rotundă s-a sfărâmat, idealul cavaleresc a dispărut în beznă şi totul a fost în folosul duşmanilor păcii şi prosperităţii regatului. Dar din nou vin şi întreb… oare aceşti trei oameni se fac vinovaţi, într-adevăr, de trădare, sau, pur şi simplu, au făcut ceea ce le era menit să facă? Orice lucru, fie bun fie rău, are un sfârşit şi trebuie să dispară pentru a face loc altuia. Însă fiecare trecere este influenţată de ceva sau de cineva, de nişte evenimente sau de nişte persoane. Oare nu însuşi Dumnezeu a dorit naşterea şi căderea Imperiului Roman, ridicarea şi prăbuşirea regelui Arthur? Pentru că este sigur, voia Sa a fost să salveze omenirea prin sacrificarea Fiului Său. Şi atunci, naşterea şi căderea imperiilor sau a oamenilor nu cumva sunt lecţii pe care Domnul ni le-a dat de atâtea ori şi pe care, poate, nu am învăţat-o nici în prezent? Nu ne dorim încă, toţi, putere şi influenţă? Nu dorim să urcăm cât mai sus pe scara socială? Deşi, dacă am putea să înţelegem, Domnul ne spune că, cu cât mai sus ajungem, cu atât mai groaznică este căderea. O cădere care, independent de voinţa noastră, va fi provocată de o unealtă – poate de un trădător. În societatea actuală noţiunea de trădare şi-a pierdut mult din impact, totuşi… încă trădăm. Dar, întrebarea rămâne: trădăm noi, oamenii, exclusiv conştient, voit, sau cei care se fac vinovaţi de asemenea fapte sunt numai nişte instrumente aflate în mâna unui destin implacabil şi prestabilit?

           Se opri, ca trezit dintr-un vis. Mă privi şi ochii săi îşi reluară luciditatea, înlocuind acea absenţă care se poate observa la orice om cufundat în gândurile sale.

//

Cu zâmbet

          Ca să mă încurajez îmi spun: “Sunt unii care afirmă că scriitorii sunt scriitori pentru că nu sunt buni la altceva”. Adevărul este că nu mă pricep; nu mă pricep să vând, nu mă pricep să mă vând. Pentru o idee fixă, însă, una în care să cred, aş merge gratis până în pânzele albe. O idee în care să cred… Şi nu numai că nu mă pricep să mă vând, nu mă pricep nici să mă promovez. Este bine, însă, că există oameni care să creadă în mine şi care să îmi facă unele cadouri. Mulţumesc, Prietene!

//